Cred că mulți dintre noi ne-am dat seama la un moment dat cât suntem de diferiți față de ceilalți. Fie că suntem la locul de muncă, la liceu sau la facultate, intrăm în contact cu oameni care-și trăiesc viața de zi cu zi raportându-se prea puțin sau deloc la Dumnezeu.
Eu am studiat numai în instituții secularizate și studiez în prezent, așa că am fost mereu înconjurată de persoane care mă considerau puțin venită din altă lume. Prin faptul că alegeam să nu fac anumite lucruri considerate „normale”, automat deveneam o ființă „anormală”. Iar pentru că alegeam să ascult de altceva în afara propriei rațiuni și judecăți, atunci chiar eram o ciudată. Colegii îmi puneau mereu tot felul de întrebări care mă puneau în încurcătură și chiar dacă uneori aveam un răspuns pregătit, parcă nici mie nu-mi venea să cred ceea ce spun. Atât de convingătoare eram.
Mulți dintre noi putem spune că am trecut pe aici, copii fiind, însă nu toți recunoaștem că ne aflăm chiar și acum în astfel de situații − la 20, 30 sau 40 de ani. Le vorbim deseori oamenilor despre „Dumnezeul părinților noștri”. Lucrul cel mai trist este că ne înșelăm singuri, crezând că acela este Dumnezeul nostru… continuarea aici […]
