Am crezut că am lăsat trecutul în urmă, dar el mă bântuie de fiecare dată asemenea unei fantome. Deşi găsesc în cele din urmă puterea de a merge mai departe, nu întreaga mea fiinţă reuşeşte să înainteze, ci doar bucăţi din mine.
Am avut un moment sau poate două când am iubit… sau cel puţin aşa am avut impresia. Şi cum iubirea implică de cele mai multe ori suferinţă, am rămas cu răni adânci în suflet. Şi rănile aceastea nu doar că m-au afectat pe moment, ci de fiecare dată când începeam procesul vindecării constatam că, din precauţie datorită experienţei trăite, mă închideam în mine încetul cu încetul. Şi pe parcursul drumului am tot închis uşi, am tăiat din vise şi din idealism, din speranţe şi zâmbete şi am rămas doar cu bucăţi de realism ce tind din ce în ce mai mult spre dramatism.
Şi stau uneori şi mă întreb dacă voi mai reuşi să mă deschid vreodată aşa ca la început, dacă voi mai zări licăriri din acea naivitate care mă făcea să sper la ceva mai bun… care mă făcea să cred că visele vor deveni realitate, că voi găsi tipul acela potrivit. continuarea aici […]
