209
Views

blog-banner„S-ar zice că, de la o vreme, competența noastră supremă e disperarea. De la mica disperare cotidiană până la teoria catastrofei, de la „marginile” disperării (depresie, neîncredere, iritabilitate) până la „culmile” ei (isterie, apostazie, resemnare bolnăvicioasă). Am obținut, prin urmare, consensul: e rău, e foarte rău, nu mai avem nici un motiv de speranță. Speranța ne apare, când vorbim astfel, ca o virtute condiționată. Adică o virtute care nu subzistă decât „cu motiv”, sau „în anumite condiții”(1). Dar care sunt condițiile? „Când speri, speri ca Avraam, „împotriva oricărei speranțe” (cf. Romani, 4, 18). Nu speri fiindcă ai de ce, ci fiindcă nu ai de ce, în ciuda faptului că nu ai de ce. Speranța nu e replica veselă pe care o dăm unei promisiuni.” Nu speri fiindcă ai de ce, ci fiindcă nu ai de ce, în ciuda faptului că nu ai de ce. Speranța nu e replica veselă pe care o dăm unei promisiuni. continuarea aici […]

Performanțele speranței II

| Articole / Stiri, Revista Respiro |
Despre autor
-