ADRA România se implică mai departe în sprijinirea populației ucrainene, prin intermediul proiectului ”Speranță pentru Ucraina”. Fie că este vorba despre servicii oferite la cele 10 puncte de frontieră, cum ar fi: consiliere de criză, oferirea de produse de maximă necesitate, servicii de traducere sau de găzduire, ADRA România este prezentă pentru a oferi un nou început celor ce au nevoie.
”Dincolo e rău, foarte rău. Iar oamenii vor începe să vină și va fi nevoie să-i ajutăm noi aici” i s-a spus lui Lucian. Nu a fost nevoie de prea multe argumente. ”Dacă va fi nevoie de noi în vamă, vom fi acolo!” Și a doua zi, familia Șerbănică, cu un copilaș de 5 ani, a fost prezentă în vamă. Frigul era acut și puiul, care stătea într-o pătură în cortul ADRA, privind toată scena debarcării refugiaților, a atras privirile autorităților care doreau să-i găsească părinții, crezând că și el este refugiat. Iată totuși că aceștia nu erau pierduți, ci erau deja implicați în acțiunile menite să primească cu toată inima oamenii fugiți din fața nenorocirii din Ucraina. Au ales să se implice pentru că războiul nu este ceva ce se întâmplă în fiecare zi, iar intervenția lor era urgentă: ”Te doare sufletul văzând atâtea mame și copii care nu au fugit de drag, ci din cauza unui război, din calea bombelor”, ne spune Anca.
Prima zi a fost șoc. Imaginea unei mame cu un copilaș de câteva luni, îmbrăcat prea sumar pentru frigul din zilele acelea, iar ea în papuci cu o sacoșă de rafie cu câteva haine, a fost primul impact din vamă. Imediat le-a dat haine să se îmbrace pe măsura temperaturii de afară. Singura solicitare a mamei a fost o pereche de mănuși, moment în care Lucian și le-a scos pe ale sale, oferindu-le cu toată inima. Mulțumirea mamei a declanșat un val de emoții puternice în voluntarul nostru, retrăgându-se cu lacrimi în ochi. „Nu se poate să avem atât de multe lucruri, pe care niciodată nu le-am prețuit când le-am avut și să ne plângem că nu avem destule, când de fapt suntem prea bogați față de ceilalți care nu mai au nimic”, ne spune Lucian.
Anca, soția sa, mânată de aceeași dorință de a fi aproape de mame și copii, ne povestește și ea despre ambivalența emoțională trăită: ”Te bucuri că ești acolo pentru a ajuta, însă ești măcinat și îndurerat deopotrivă de drama poporului ucrainean”. Părinte fiind, impactul cel mai mare, l-au avut imaginile cu copii, ca și în cazului soțului său. Închide ochii și revede ”mame cu copilași micuți, fiecare având câte un bagaj potrivit posibilității sale de a duce; copii ce și-au lăsat acasă toate jucăriile și hăinuțele și au plecat, poate, cu o mașinuță în buzunar”.
Pe lângă alte activități cotidiene, familia are o afacere cu jucării, motiv pentru care soții plecau de la magazin cu buzunarele pline pentru a le face o bucurie copilașilor (baloane, mașinuțe, creioane și cărți de colorat etc.). ”Am văzut că se linișteau dacă le ofeream o jucărie și era un timp în care făceau o activitate”. Am numit-o pe Anca ”zâna bună a copiilor”, având în vedere delicatețea cu care se apropia de aceștia, mai întâi zâmbindu-le din toată inima și dăruindu-le la final jucăria. Majoritatea donațiilor de jucării din vamă reprezentau plușuri, însă ea le ducea mașinuțe băieților, știind cât ar putea să-i bucure. Imaginile cu micuții jucându-se pe jos o umpleau de bucurie: ”Când vedeam un copilaș mic trist, începeam să suflu baloane, el se oprea din plâns, apoi dădeam recipientul unui adult pentru a-l ajuta să continue activitatea și mă îndreptam către următorul. Doar, doar voi putea să-i bucur puțin”, ne spune Anca.
Și-au deschis brațele către oameni necunoscuți ce aveau nevoie de o îmbrățișare și fiecare moment de genul acesta a fost greu de dus, parcă durerea s-ar fi mutat pe o altă pereche de umeri, ai lor. Ce să faci pentru cineva care nu mai are nimic? Un ceai, un sandviș? Un zâmbet? Din acestea au oferit din plin, iar fața senină și zâmbetele le-au oferit cu îndestulare. Anca și Lucian merg de câteva ori pe săptămână pentru a ajuta refugiații, pe tura de noapte, perioadă mai dificil de acoperit. Merg printre oameni, dorind să creeze un ”curent al încrederii” printre refugiați. Își pregătesc o cutie cu diverse articole (apă, mănuși, șosete, pampers, lapte, sandvișuri, șervețele, pături etc.) și pornesc în căutarea celor ce au nevoie.
Familia retrăiește cu emoție imaginile cu copilași ce erau atât de obosiți din cauza statului în vamă încât vărsau. Dacă la noi, în România, cortul ADRA îi aștepta cu tot ce aveau nevoie ca și produse de primă necesitate, căldură, alimente, de cealaltă parte a graniței nu era absolut nimic: ”Un gard și bacul. Nu se pot încălzi, nu se pot așeza”. Cum poți să descrii emoțiile ce te cuprind când vezi atât de mulți copilași ce își trăiesc durerea sub ochii tăi, care pot înțelege că au fost nevoiți să fugă din calea războiului, însă este cu neputință să priceapă de ce tatăl lor nu poate veni cu ei și că este posibil să nu-l mai vadă niciodată. Cum poți să mângâi o astfel de inimă care se frânge într-o clipă, neînțelegând de ce până atunci au fost o familie normală și completă, iar acum rămân fără cel care le oferea cea mai mare siguranță: tata.
”Ofeream copiilor ceva de mâncat, câte un dulce, o jucărie, ceea ce era o bucurie și pentru mame căci aveau un moment de respiro pentru a aștepta verificarea actelor. Însă la început, nu primeau mai nimic, se uitau la noi ca și cum am fi fost dușmani, neavând încredere că ajutorul nostru poate fi dezinteresat. Dar oameni de ai lor, influenceri, campioni din țara lor, au început să scrie pe grupurile dedicate despre sprijinul primit și au început toți să aibă încredere în ce oferim”.
Soții Șerbănică au sărbătorit 8 Martie în slujba oamenilor. O imagine care îi aduce un zâmbet Ancăi este cu o tânără ce avea în mână un buchet de flori. Într-un cadru în care vezi doar durere, plâns, lipsuri, o astfel de imagine te surprinde plăcut: „Undeva, dincolo de graniță, a lăsat un prieten, un soț, iar ea a ales ca o mână să o păstreze liberă pentru acest buchet ce îi amintea de el. Nu vedeai pe nimeni cu flori. Dar ea le ținea cu atâta grijă!”, ne spune Anca.
”Ce m-a condus în vamă, a fost gândul că ei au rămas fără nimic. Eu veneam de acasă, de la căldură și tot nu am rezistat decât cu costumul de ski, iar ei erau în tricou”, ne spune Lucian. Până să vină bacul cu refugiați, soții Șerbănică se prezentau la cortul ADRA, își puneau vesta de voluntar, verificau unde sunt așezate produsele de care știau că vor avea nevoie (găseau aici tot ce era necesar: de la articole specifice pentru mame și copii, la produse alimentare, sandvișuri, fructe, apă, ceaiuri, pături, mănuși etc.) și își pregăteau o lădiță cu diverse articole pentru a le putea oferi celor în nevoie. Urma așteptarea bacului și debarcarea refugiaților. Până la acest moment, frigul era cumplit, oricâte eforturi făcea să se încălzească, Anca simțea că nu va reuși să-l suporte. Folosea două, trei pături pentru a se încălzi și tot părea insuficient. Însă când bacul se apropia, era în picioare, frigul nu mai conta. ”Când îi vedeam pe cei coborâți cum arătau, ce nevoi aveau, mă activam atât de tare, încât uitam de nevoia mea, gândindu-mă la celălalt”, ne spune Anca.
Provocarea cea mai mare a fost legată de limbă: să nu îi poți înțelege, să nu știi ce au nevoie pentru a le oferi. Să vrei să spui un cuvânt de bine și să nu știi să-l exprimi. ”Tot ce puteam oferi era un produs sau un zâmbet”. Când ești în vamă, nu cauți povești, ci ele vin la tine. Așa cum este și imaginea familiei Mișkăi, cu fetele sale și bunica. Doar oferirea unei sticle de apă le-a umplut ochii de lacrimi, iar mulțumirea nu se mai oprea. Hainele negre sugerau un adevăr crunt pe care nimeni nu reușea să-l exprime: cei trei bărbații din familia lor, plecați pe front, pieriseră în urmă cu două, trei zile. Aveau nevoie de o îmbrățișare, de o apropiere pentru a putea să-și verse infinita durere. Primind-o, cu greu s-au mai oprit din plâns. Cuvintele lui Lucian ne tulbură cumplit și pe noi: ”Atunci am simțit că în realitate un bebeluș, încă nenăscut, se va naște în afara sirenelor și raidurilor și va auzi cu siguranță povestea trăită de mama lui în vama de la Isaccea. Oare ce îi va povesti aceasta? Că a avut un bunic și un tată care îl așteptau? Că îl iubeau foarte mult? Înainte să iasă din vamă, tânăra m-a chemat să-mi arate ceva pe telefon. Era un text în ucraineană, tradus: “Mulțumim că ne primiți sub cerul vostru atât de plin de pace și cu atâta liniște!”.
Cei doi tineri voluntari nu mai pot fi aceeași ca înainte de această acțiune. Aprecierea lor pentru lucrurile mici sau pe care le avem la îndemână zi de zi a crescut. ”Înveți să-ți apreciezi mai mult soțul sau soția, casa pe care ai sau poate doar o cameră. Însă e locul tău! Văzând atâta durere, simți că e prea puțin ce faci. Însă credem că a contat, chiar și puținul oferit”, ne spune familia Șerbănică.
Dincolo de război, sunt oameni care au nevoie de ajutor, de tine. Ce faci? Găsești un motiv să nu te implici sau ești recunoscător pentru binecuvântările tale și dai mai departe?
Începând cu anul 1990, Agenţia Adventistă pentru Dezvoltare, Refacere și Ajutor – ADRA România se implică în special în proiecte de dezvoltare de care beneficiază întreaga populație. Conducându-se în proiectele asumate după motoul ”Dreptate. Compasiune. Dragoste.”, ADRA România aduce bucurie și speranță în viețile beneficiarilor prin promovarea unui viitor mai bun, a valorilor și a demnității umane. Furnizor de servicii sociale acreditat, ADRA România face parte din rețeaua ADRA Internațional, organizația umanitară globală a Bisericii Adventiste de Ziua a Șaptea, una dintre cele mai răspândite organizații neguvernamentale din lume, fiind activă în peste 118 de țări și conducându-se după o filosofie care îmbină compasiunea cu spiritul practic, adresându-se oamenilor în nevoie, fără să facă deosebiri de ordin rasial, etnic, politic sau religios, cu scopul de a sluji umanității astfel încât toți să conviețuiască așa cum Dumnezeu a plănuit.
ADRA România
