24
Views
De Octavian Lupu, octavian_lupu@yahoo.com
De multe ori îmi aduc aminte de anii de şcoală generală şi mai ales de orele de educaţie fizică, sau de sport, cum se mai spunea atunci. De fiecare dată când trebuia să avem aceste ore, trebuia să trec prin supliciul îngrozitor al dezbrăcării de hainele de şcoală şi îmbrăcării în echipamentul sportiv. Aveam şi de ce să fiu jenat. Eram cel mai gras din clasă, iar ora de sport era o ocazie de amintire plină de ironii a acestui fapt.
 
În plus, nu reuşeam să trec nici una dintre normele sportive, nu numai din cauza greutăţii, dar şi datorită faptului că nu se făcea nici un fel de antrenament de-a lungul trimestrului. Orele de sport aveau, de regulă, constau dintr-o scurtă încălzire, după care eram lăsaţi să jucăm fotbal, un sport pe care nu am reuşit să îl practic niciodată. Dar la sfârşit de trimestru, eram examinaţi la probele de atletism cu cronometrul în mână, iar la gimnastică eram obligaţi să executăm figuri pe care în ruptul capului nu reuşeam să le fac.
 
În consecinţă, aveam note bune la materiile ce presupuneau studiu, şi note foarte slabe la sport. Cred că şi alţii au avut această experienţă. Îmi mai aduc aminte şi de o anumită ocazie, când la o probă de alergare de rezistenţă, ceva în genul unei curse de o mie de metri, eu am ajuns ultimul, ca de obicei, şi la fiecare tură mi se striga ceva în genul „Aleargă mai repede grasule!”. Senzaţia de umilire încercată atunci, cu greu avea să mi se mai şteargă din minte vreodată. Astfel am ajuns să urăsc orele de sport, acele ore când atât colegii cât şi profesorii râdeau de mine şi de aspectul meu exterior.
 
Ce vreau să comunic cu această experienţă nu se referă la vreun gând de frustare sau de răzbunare în scris peste ani, ci la faptul că este cu neputinţă să reuşeşti să treci peste nişte norme sportive dacă nu ai condiţia fizică necesară. Iar acesta se formează prin antrenament sistematic. Practic, dacă profesorii mei de sport ar fi făcut un antrenament sistematic în cursul trimestrului cu clasa mea, dacă nu ar fi apelat la jigniri şi nu ne-ar fi lăsat să batem mingea, atunci cu siguranţă că atât eu, cât şi alţi colegi la fel ca mine, ar fi trecut cu bine de probele de la final. Nu este oare acesta scopul unui sistem educaţional?
 
Cam aşa stau lucrurile şi atunci când doreşti să practici binele în această viaţă. Ai un standard al binelui, care de dorit este să fie preluat din Sfintele Scripturi pe baza unei studieri competente, dublate de un studiu personal. Dar pentru a putea să atingi acest standard, este necesar să ai o anumită condiţie corespunzătoare din punct de vedere psihoemoţional şi fizic, ca să nu spun şi spiritual, deşi acest termen poate suna cam mistic.
 
Cu alte cuvinte, pentru a putea să faci binele, trebuie să dobândeşti o anumită putere interioară, care să te susţină, fiindcă întotdeauna a face ceea ce este bun şi drept presupune un anumit sacrificiu. Sau mai bine zis, presupune să laşi de la tine, să oferi, să dai, fără să aştepţi ceva în schimb. Adică aşa cum a făcut Isus Hristos şi apostolii Săi.
 
Din acest punct de vedere, nimic nu este mai revoltător decât manipularea oamenilor prin sloganuri, de multe ori chiar religioase, de a face lucruri pentru care nu sunt antrenaţi corespunzător să le execute. Este exact experienţei „grasului”, care încearcă să treacă de probele sportive, dar nu reuşeşte din lipsă de antrenament.
 
Cu siguranţă că nici Dumnezeu, dacă nu ar fi atotputernic, nu ar putea să fie bun. Fiindcă a fi bun într-o lume rea, înseamnă un permanent consum ce nu se realimentează din partea celor care sunt beneficiarii efortului depus. Aşa este viaţa. Însă nu trebuie să ne dăm bătuţi, fiindcă a face binele reprezintă condiţia de a intra în viaţa veşnică şi de a fi o binecuvântare pe pământ, aducând simţământul adevăratei împliniri.
 
Dar pentru a fi şi mai concret. Îmi aduc aminte de primii ani de după convertirea mea creştină, când încercam să urmez diferitele îndemnuri de a face felurite lucruri din raţiuni religioase, fără însă a avea pregătirea sau chiar chemarea necesară. Deseori am auzit spunându-se că toţi trebuie să facă lucrare, să se implice în acţiuni de difuzare a mesajului creştin, în acţiuni sociale sau altele în genul acesta.
 
Atât eu, cât şi mulţi dintre cei care erau „de o seamă cu mine” în ce priveşte învăţarea alfabetului credinţei, am ajuns în scurt timp descurajaţi de rezultatele nesemnificative în raport cu uriaşul efort fizic şi psiho-emoţional depus, şi epuizaţi din toate punctele de vedere, inclusiv spiritual. De aici începeau să se manifeste sentimentele de vinovăţie, şi încercarea de a te implica şi mai mult în astfel de condiţii, te poate aduce în situaţia chiar să capotezi în faţa unor sarcini pentru care practic nu erai pregătit.
 
Ce vreau să spun? În primul rând, că a vorbi oamenilor să facă diferite lucrări, fără a le oferi călăuzire competentă şi exemplu personal, reprezintă o cale sigură de a-i descuraja şi de a-i arunca în crize personale, care ulterior pot evolua chiar până la abandonul credinţei.
 
Pe de altă parte, chiar dacă ai fi pregătit pentru o anumită lucrare, dar dacă eşti încărcat cu prea multe lucruri, sau ai probleme de sănătate, este înţelept să te limitezi exact la cât poţi să duci, fără a ajunge să clachezi ulterior din toate punctele de vedere. Însă şi aici, dacă eşti o persoană care îţi asumi responsabilităţi, în scurt timp vei ajunge să fii sufocat de diferitele sarcini puse de către alţii, şi dacă nu vei fi suficient de înţelept şi de ferm pentru a refuzat atâtea „chemări”, vei ajunge să mergi în avarie, ba chiar să te prăbuşeşti.
 
Eu cel puţin, nu mai sunt din categoria „super-eroilor”, care merg înainte muşcând din ei înşişi, chiar şi atunci când simt că nu mai pot. Am făcut acest lucru de-a lungul a şapte ani de instituţii militare de învăţământ şi la începutul vieţii mele de credinţă, până când am realizat că de fapt, chemarea la lucrare făcută de către Domnul Hristos, nu va contrazice niciodată realitatea faptică, raţiunea şi bunul simţ, care în final ne conduc la afirmaţia, valabilă dealtfel şi pentru Dumnezeu, că „pentru a fi bun, trebuie să fii puternic”, sau înzestrat corespunzător.
 
Chiar şi afirmaţiile lui Pavel că „atunci când sunt slab, sunt puternic” şi „pot totul în Hristos care locuieşte în mine”, în context fac referinţă la „o putere nemaipomenită care lucrează în noi”, adică reluând ideea de la început: „pentru a fi bun, trebuie să fii, sau să primeşti, putere”.
 
Gândul meu se îndreaptă în aceste clipe către toţi cei care au părăsit credinţa creştină, fiindcă în timpul „prunciei” lor duhovniceşti, au fost puse tot felul de sarcini peste ei, necorespunzătoare în raport cu puterea lor fizică, mentală şi spirituală de la acea dată. Mulţi s-au descurajat, alţii au deviat spre ritualism, alţii au capotat mintal, alţii fizic, iar alţii chiar s-au dus în mormânt. Ştiu astfel de experienţe şi pentru toţi cei care se confruntă cu astfel de situaţii, le aduc aminte că Dumnezeu nu ne va cere niciodată ceva care să ne depăşească puterea, sau să fie împotriva raţiunii şi a bunului simţ.
 
Până la următorul editorial, vă urez să fiţi înţelepţi în tot ceea ce faceţi, şi să nu deveniţi victimele celor care nu au discernământ spiritual sau moral, în ceea ce cer de la ceilalţi. Cu alte cuvinte, „să nu vă faceţi robi oamenilor” nici atunci când este vorba de religie.
 
Dumnezeu nu cere de la noi aşa ceva şi nu este bine să devenim martiri într-un mod absurd, neglijând de fapt lucrarea cea mai importantă pe care o avem în faţa ochilor indiferent de situaţie şi anume de „a crede în Fiul lui Dumnezeu, trimis în această lume” şi de a primi mântuirea oferită în dar. Aceasta este adevărata lucrare, iar toate celelalte nu sunt decât pur şi simplu consecinţe.
Octavian Lupu

Conexiuni Creştine Contemporane

www.conexiunicrestine.ro

Editorial Septembrie 2010: Sa fii bun presupune sa fii puternic

Despre autor
-