HANNA BOTA, corespondenţă de la capătul pământului
VANUATU, Insula TANNA, ceremonia TOKA
Cea mai mare ceremonie pe insula Vulcanului Yasur este NEKAWEAR, o ceremonie pentru care satul se pregăteşte timp de 2-3 ani, ea ţine efectiv 4 zile, iar numărul de invitaţi este de ordinul miilor, aceştia trebuie hrăniţi, iar dansurile ceremoniale nu contenesc zile şi nopţi. Cel mai important dans, performat numai de bărbaţi se numeşte Toka. E un dans plin de vigoare, cu forţă şi ritm, cu cântec în care se povesteşte despre marile evenimente ale insulei, cuprinzând oral istoria şi trăirile din zonă.
O astfel de ceremonie nu se ţine decât o dată la şase, şapte ani, ultima a avut loc în 2006. Satul care îşi permite o astfel de sărbătoare va căpăta multă cinste, iar Yeni, şeful satului, va primi onoruri pentru toată viaţa. El trebuie să fie un foarte bun organizator ca să poată pune cap la cap întraga desfăşurare a ceremoniei, care nu poate să admită greşeli. Pregătirile privesc plantaţii uriaşe de yum, de taro şi kawa pentru băutură, apoi hrănirea porcilor. Cele mai importante bunuri în societatea vanuateză au următoarea ordine, în sens tradiţional: porcul, grădina, casa, femeia, apoi restul. Sărbătoarea Nekawear presupune sute de porci. După pregătiri au loc invitaţiile care presupun un anume ritual foarte atent elaborat. Nu poate duce vestea invitaţiei în alt sat oricine, ci, în Nakamal, casa tabu, este ales un reprezentant care are rolul unui ambasador în societatea noastră, el duce vestea pe un anume drum, cărarea dintre munte şi vale fiind foarte importantă, nu se poate merge pe alt drum decât pe cel pe care au mers ani de-a rândul strămoşii, chiar dacă pe parcurs s-au trasat alte drumuri, mai largi, mai uşor de parcurs, accesibile şi maşinilor de teren, dar cărarea iniţială a rămas cărare sfântă, doar pe ea pot fi duse veştile. Reprezentantul se va întâlni oficial cu bărbaţii următorului Nakamal, unde, la fel, va fi ales un reprezentant al anunţurilor care să meargă în următorul sat, ordinea satelor este prestabilită prin drumul strămoşilor. Toate societăţile de pe teritoriul insulei Tanna, toate Nakamalurile trebuie să afle vestea şi să îşi trimită reprezentanţii în acest demers. Este singura sărbătoare deschisă, la care pot participa toţi oaemnii, străini sau băştinaşi, nimeni nu are nici un fel de obligaţii, fiecare va mânca şi va bea orice se va servi.
În timpul primelor zile se vor performa marile dansuri, ele încep cu dansul Toka şi continuă cu alte dansuri bărbăteşti, după amiaza vor fi performate cele cu participare feminină. Sunt multe grupuri din multe sate care îşi prezintă dansurile. A doua zi doar dansuri feminine, întreaga noapte la fel, până spre dimineaţă când dansurile se încheie cu reluarea celor masculine în frunte cu Toka dance. Abia de acum începe partea sângeroasă a festivalului. Aceasta constă în sacrificarea porcului, sacrificiu care cuprinde un numar de 200-300 porci, în funcţie de numărul exact al dansatorilor. Femeile din grupurile feminine aduc câte un porc îngrăşat şi îl dăruiesc unuia dintre bărbaţii din grupurile de dans bărbătesc. Se face, pornind din Nakamal, un drum lung de porci aşezaţi unul lângă celălalt, drum care poate fi de zeci de metri prin pădure, un drum de porci. Bărbaţii duc acasă porcii junghiaţi, îi gătesc cât de repede, pentru că e cald şi nu există frigidere carnea trebuie mâncată cât de iute, iar a doua zi, care înseamnă a 4-a a festivalului aduc înapoi o parte din carnea gătită pentru femeia care le-a dăruit porcul. Are loc o înţelegere în nakamal ca peste un anume număr de zile bărbaţii să aducă porc viu pe care sacrificându-l pe drumul de porci să îl dăruiască femeii.
Eu sunt uluită de toate aceste ceremonii şi sărbători, dar şeful din faţa mea, cel care a organizat ultima serbare de acest gen pe insulă este unul dintre cei mai cunoscuţi oameni din Tanna. Stă gol în faţa mea, doar cu legătura de iarbă care îi acoperă penisul şi îmi explică, prina traducător, că a călătorit şi el în Europa pentru a-l întâlni pe prinţul Angliei. Îl întreb dacă într-adevăr l-a întâlnit pe prinţul Charles, el îmi spune că nu pe el, atunci pe cine, întreb eu, pentru că el este prinţul Angliei. Însemnă că pe el, aprobă el, dar ce contează cum îl cheamă, important e că a circulat în Europa, ca urmare suntem singurii din zonă care ştim ce însemnă Europa. Mă priveşte cu o oarecare condescendenţă, până la urmă sunt eu europeancă, dar nu sunt şef de trib şi nici nu m-am întâlnit cu prinţul Angliei, chiar dacă am pielea albă. L-am întrabat câţi ani are. Se uită contrariat la mine ca şi cum aş fi pus o întrebare care e de prisos, că doar ce contează câţi ani are? Este bătrân şi deciziile privind bunul mers al satului său îi apasă pe umeri meritându-şi vârsta şi onoarea. Dar caută să îmi răspundă, ca urmare începe un sfat cu consilierii lui care sunt mai bătrâni decât el. Eu nu înţeleg ce se întâmplă. Îl întreb pe profesorul Lakin, translatorul şi ghidul meu, iar el îmi spune că acum se sfătuiesc ce să îmi răspundă. De ce? întreb eu, am făcut o greşală, am pus o întrebare nelalocul ei? Ştiu că am mai făcut greşeli, de exemplu, ieri am întâlnit un băiat din satul tradiţional care avea părul împletit cu nişte fire de bambus, îi şedea tare bine, era un adolescent frumuşel de 15 ani, gol şi el, nu mergea la şcoală pentru că în satele tradiţiionale e interzis, iar după ce i-am făcut nişte poze am vrut să îi văd frizura mai îndeaproape, am vrut să o ating, dar el a sărit cât colo, a fugit apărându-se. Ceilalţi au văzut gestul meu şi au rămas consternaţi, mi-am dat seama că am greşit şi i-am rugat să-mi explice. Nu-i voie să-l atingi, spuse şeful cu un gest hotărât! Bine, nu-l ating, dar de ce? aşa e tradiţia! Îmi răspunse scurt. Apoi îmi explică la insistenţele mele de a înţelege, că eu sunt impură ca femeie din cauza perioadelor de menstruaţie, iar copilul e pur şi dedicat, nimeni, nici mama lui nici surorile lui nu-i pot atinge părul până se va însura sau până îşi va schimba frizura. Acum mă întreb dacă nu am făcut greşală cu vârsta şefului. Nu, nu e nici o greşală, îmi spune Lakin, ei chiar nu ştiu câţi ani are, acum încearcă să calculeze. Nu ştie în ce an s-a născut, ei nu numără anii ca şi noi, acum caută să adune anii dintre marile evenimente ale insulei, cicloane, serbări Toka, boli, moartea străbunilor. .. Discuţiile ţin îndelungat. După vreo 15 minute e gata să îmi dea un răspuns mulţumitor, are în jur de 57 de ani, deci e bătrân! Bătrân? Mă mir eu. În societatea noastră un bărbat la 57 de ani e plin de putere şi nici vorbă să se considere bătrân. Voi nu cunoaşteţi timpul pentru că nu îl posedaţi, îmi spune şeful. Noi posedăm timpul, facem când ce dorim şi nimeni nu trebuie să se grăbească să facă vreo lucrare pentru că timpul este în favoarea noastră. Eu am trăit mult mai mult decât trăiţi voi în timpul vostru. Lakin îmi explică felul de percepţie al timpului mai ales în satele care sunt rezistente la schimbare. Se pare că sunt rezistente tocmai din acest motiv, nu vor să piardă influenţa şefului, a ierarhiei şi a masculinităţii asupra societăţii în general şi a femeii în mod particular. Peste tot unde civilizaţia invadează autoritatea şefului începe să scadă, deşi nicăieri nu i se dizolvă total. Dar apar profesorii care ştiu mai multe decât şeful ,apare creştinismul care anulează puterea închinării la spiritele pietrelor, puterea de manipulare a vrăjitorilor care cu toţii sunt subordonaţi şefului, copiii vor merge la şcoală şi vor pleca la liceu mai târziu, vor ieşi din sediu satului şi foarte posibil să nu mai dorească să se întoarcă, da, e preferabil pentru ei să păstreze satul închis. Nimeni nu are voie să facă vreo mişcare fără voia şefului, nu poatre călători, clădi, sărbători vreo ceremonie de familie, nu poate invita pe cineva, nu poate să-şi schimbe obiceiurile sau religia, el trebuie anunţat şi totul se va dezbate în Nakamal. Eu însămi îmi auzeam adesea numele rostit de ei, auzeam tot timpul România, Europa, atunci ştiam că se dezbate ceva legat de mine. Nimic nu e fără importanţă, totul trebuie întors pe toate feţele, totul are sens şi trebuie ştiut acel sens.
Satul acesta, pentru că aici a fost ţinută ultima dată ceremonia Nekawear cu Toka dance, va fi pentru multă vreme unul din satele importante ale insulei, iar anul 2006 va fi an de referinţă pentru a socoti trecerea timpului, pentru a socoti vârsta vreunui om din societatea tanneză, căci timpul de aici nu e ca timpul nostru, anii nu se socotesc după calendar, ci după trăire, spune Yeni îmbrăcat cu un şomoiog de iarbă în dreptul penisului. Doar părul îi este alb şi firele de barbă, restul luceşte de negru în soarele torid, iar pielea lui e întinsă, corpul îi e numai muşchi, umeri laţi şi şolduri înguste, fese puternice, muşchi munciţi în activităţi montane, dezvoltaţi printr-o hrană sănătoasă. E puternic ca toţi cei de aici, mai scund decât mine, numai fibră. În schimb femeile sunt îmbătrânite înainte de vreme şi urâţite de la naşterea numărului mare de copii. Toate femeile cară în braţe câte un copil, indiferent că sunt tinere sau sunt bătrâne. Nu mai ştii cine de cine aparţine, adesea nepoţii sunt mai mari decât unchii şi mătuşile. Satul mijeşte de copii. E multă tinereţe în jur, dar toţi tac în faţa bărbaţilor, se retrag ruşinaţi. Sunt tineri, doar Yeni se consideră bătrân la cei 57 de ani pentru că a trăit mult!
Material publicat cu acceptul autoarei; articolele au fost trimise prin bunavointa lui Mihai Enea
