„S-ajunga rugaciunea mea inaintea Ta! Ia aminte la cererile mele; caci mi s-a saturat sufletul de rele si mi se apropie viata de Locuinta mortilor. Sunt pus in randul celor ce se coboara in groapa, sunt ca un om care nu mai are putere. Stau intins printre cei morti, ca cei ucisi si culcati in mormant, de care nu-Ti mai aduci aminte si care sunt despartiti de mana Ta. (…) Oare pentru morti faci tu minuni sau se scoala mortii sa te laude?” (Ps. 88:2-5, 10)
Am auzit, in copilarie, povesti „de groaza” despre oameni care, fiind declarati decedati, erau ingropati, desi ei nu erau „morti de-a binelea” si, astfel, bietii oameni se trezeau, mai tarziu, in mormant, unde, evident, mureau a doua oara, o moarte inspaimantatoare. Aceste istorisiri, unele cu date exacte, le credeam atunci, cu speranta, insa, ca poate nu sunt chiar adevarate, ca oamenii aceia au murit „de-adevaratelea” de prima data. Si mai speram si ca, in zilele noastre, medicina fiind mai avansata, riscurile acestea ar fi eliminate. Cum sa mai fie astfel de incidente posibile in zilele in care medicii sunt de-multe-stiutori si, chiar daca nu au drept sau putere de viata si de moarte, pot macar, cu instrumentele lor, sa faca in asa fel incat aceste doua stari sa fie fara niciun dubiu delimitate? Si ca om adult, asta credeam pana mai ieri, cand o stire mi-a aruncat convingerea la pamant. citeste mai departe
