„Voi duce pe orbi pe un drum necunoscut de ei, ii voi povatui pe carari nestiute de ei; voi preface intunericul in lumina inaintea lor, si locurile strambe, in locuri netede: iata ce voi face si nu-i voi parasi.” (Isa. 42:16)
„Au ajuns la Ierihon. Si pe cand iesea Isus din Ierihon cu ucenicii Sai si cu o mare multime de oameni, fiul lui Timeu, Bartimeu, un cersetor orb, sedea jos langa drum si cerea de mila. El a auzit ca trece Isus din Nazaret si a inceput sa strige: ‚Isuse, Fiul lui David, ai mila de mine!’ Multi il certau sa taca; dar el si mai tare striga: ‚Fiul lui David, ai mila de mine!” (Marcu 10.46-48). Oamenii care, mai mult ca sigur il condamnau pe Bartimeu pentru ceea ce credeau a fi pacatul sau ori al parintilor sai, ca sursa a bolii (Ioan.9:2) si pentru dependenta fizica si financiara de altii, il condamnau si acum cand putea sa scape de aceste condamnari si de cauzele lor. Daca s-ar fi luat dupa cei din jur, Bartimeu ar fi ramas orb si la mila oamenilor. El a preferat sa fie la mila lui Dumnezeu odata, ca sa scape de mila oamenilor pentru totdeauna si, de aceea, decat sa mai ceara obedient, cu glas scazut de la oameni, a preferat sa ceara cu glas tare de la Dumnezeu. Stia Bartimeu ce stia, caci modul in care semenii sai se stropseau la el dovedeste de cat respect si de cata amabilitate avea parte acel om, care, in mod cert, era considerat doar o entitate tolerata, care mananca o paine din mila-sila capatata si nemeritata. Mila oamenilor nu este ceva de dorit sa fie simtit, trait, poate ca si de aceea imparatul David a cerut sa cada mai curand in mainile lui Dumnezeu decat in mainile oamenilor, caci „indurarile Lui sunt nemarginite” (1 Cron. 21:1). citeste mai departe
