Cine v-a spus că am nevoie de cuvintele voastre frumoase, dar fără nicio simţire? M-am săturat să mă trataţi cu diplomaţie şi cu creştinism fals, ca pe un caz social greu de recuperat. Vreau să fiţi autentici, naturali, fără strâmbăturile civilizaţiei şi să-mi spuneţi verde în faţă ce aveţi de spus. Sigur că tânjesc după o vorbă bună, după un zâmbet în plină strălucire, după o îmbrăţişare de vară sufletească, dar să fie veritabile, stimaţii mei meschini. Ştiu că nu vă convine că vă scot cu forţa măştile voastre de oameni de treabă şi că vă expun faţada voastră ciuruită de egoism, vanitate şi fals în sentimentele voastre. Ştiu că aţi vrea să mă exilaţi pe cea mai pustie insulă din Pacific, ca să nu vă mai spun că sunteţi făţarnici şi găunoşi. Nu suportaţi adevărul pentru că nu vreţi să vă întâlniţi cu voi, cu realitatea vieţii voastre duble sau triple sau cvadruple, pentru că vă place să trăiţi în minciună.
