21
Views

PERISCOAPE SUPRASTELARE (3)

SIMBOLISTICA CIFREI 2 (continuare)

STRUCTURA BINOMICĂ A RITUALURILOR MÂNTUIRII

INTRODUCERE

Privindu-le la întreaga scară istorico-umană, ritualurile sunt a doua umbră a omului. Se poate spune că, dintr-un anumit punct de vedere, acestea sunt similare miturilor. Ritualurile umane, ca sistem universal de încopciere a individualităţii în ansmblul comunităţii generale, sunt nişte gesturi simple sau însoţite de obiecte. Impresionante pntomime permanente sau periodice. Pentru om în general, reprezintă un mod subtil de-a alunga singurătatea existenţială. Orice ritual este o structură spirituală care oferă o consistenţă subtilă sufletului privat de contururi coerente şi sabile. În călătoria sa oarbă prin necunoscutul vieţii proprii, omul se închide în propria lui carcasă de gesturi. Îşi construieşte, în lumea sa de obiecte şi atitudini, o ambianţă care îi asigură permanenţa în necunoscutul trecut şi în necunoscutul viitor.

Privindu-le la scara istorico-biblică, ritualurile reprezintă o parte din cultura religioasă a acestei istorii. Necesitatea ritualurilor provine din faptul că mântuirea constă din principii clare. Ritualurile reprezină nişte modele-lecţii ale acestor principii. Este clar faptul că în gesticulaţia actelor religioase exisă principii, pe care omul trebuie să le rescrie şi să le recitească de fiecare dată. Toate ritualurile biblice sunt discursuri umane, instituite de Divinitate, referitoare la executarea corectă a actelor religioase. Nişte harţi pentru gânduri. O importantă pancartă informaţional-gesticulatorie pe drumul existenţei proprii şi universale. Într-un cuvânt, se poate spune că sunt sculpturi în aer. Nişte răsunătoare discursuri personale prin gesturi. Comunicări ale omului, în afara limbajului, cu sine şi cu Conducerea Univesului.

Se poate vorbi despre ritualurile mântuirii în Vechiului Testament şi despre ritualurile mântuirii în Noului Testament.

RITUALURILE MÂNTUIRII ÎN VECHIUL TESTAMENT

Vorbirea nu este niciodată suficientă, fiindcă vorba zboară. Scrierea nu există în arhaicitatea lumii noastre. Singurul mijloc de comunicare divin-umană şi uman-umană constă totuşi în transmiterea orală. Oralitatea este însă friabilă şi inexactă. Singura posibilitatea a vorbirii, de a constitui o cale de comunicare veritabilă, constă în   comprimarea cuvintelor în pachete de stilurilor literare sau gestuale: povestiri, parabole, mituri, ritualuri.

Dumnezeu înfiinţează povestea sau  mitul, de spus în jurul opaiţului, ca singura formă de inmagazinare a misterelor în imagini comprehensibile pentru spiritul uman. Unicul mod posibil de-a pătrunde de-ne-pătrunsul sau de a vedea de-ne-văzutul. În scopul asigurării unei transmiteri informaţionale corecte, înfiinţează, de asemenea, gesturile tipice ale ritualurilor.

Ritualul jertfei de ispăşire

Incă din zorile omenirii, istoria mântuirii începe cu un echipament ritualic. Cu o incontestabilă formulare, prin gesturi, a unei idei tipice. Ideea mântuirii. Perechea străbună primeşte, la plecarea în lumea largă şi necunoscută, ca sigură zestre, principiul totalităţii salvatoare. Adică ritualul cifrei 2. Tot ce este necesar pentru depăşirea limitei morale şi penale căzute peste omenire.

Şi limita totalităţii în condiţiile lumii umane constă în obstacolul Legii divine. O prăpastie fără capăt.  O  prăpastie care poate fi depăşită doar pe puntea jertfei de ispăşire. Un ritual. Un ritual de tip binomic.  Ritualul cifrei 2.

Nu întâmplător jerfta de ispăşire poartă amprenta cifrei 2. Findcă poartă acelaşi tipar cu obstacolul Legii, obstacol pe care omul trebuie să-l traverseaze. Şi obstacolul Legii este format din două limite: limita morală (păcatul) şi limita penală (moartea).

Păcatul creează disconfortul relaţiior înterumane. O rostogolire a pământului pe planul înclinat al mişcării brawniene comportametal-obişnuite. Şi numai cine declanşează mişcare împotriva lui însuşi poate opri păcatul. Fiindcă omul este persoană şi numai persoana este stăpâna propriei sale fapte. Şi pentru oprirea păcatului se instalează ca gest al jetfei: „punerea mâinii” pe capul animalului de iertfă.  Semnul declarării pocăinţei sau a naşterii din nou din „apă şi din Duh” (Ioan 3, 5).

Moartea crează barajul veşniciei. O barieră ridicată de Dumnezeu Însuşi pentru stoparea existenţei omului care perturbă legea ordinii libere. Şi dacă Dumnezeu întrupe râul eternităţii, numai El îl poate porni prin propria Sa moarte. Fiindcă Dumnezeu este stăpânul vieţii şi al morţii. Şi pentru curgerea în continuare a râului vieţii instalează ca gest al jertfei, junghierea animalului. Semnul înălţării Fiului omului asemenea Şarpelui în pustie (Ioan 3, 14).

Pe fumul jerfei de pe altar este imprimată cifra 2. La fel pe steagul mântuirii. Din următoarele motive: (a) fiindcă Legea are două normative: unul moral şi altul penal; (b) fiindcă flagelurile omenirii sunt doar două: păcatul şi moartea; (c) fiindcă mântuirea depinde de doi factori: Decalogul pentru oprirea păcatului, prin Duhul Sfant, şi Crucea pentru oprirea morţii prin Domnul Hristos; (d) fiindcă există două dreptăţi: dreptatea morală care se încalcă şi dreptatea penală care se aplică; (e) şi fiindcă încălcarea dreptăţii morale sau prin fapte trebuie recunoscută (pocăinţa) şi dreptatea penală sau prin credinţă trebuie dăruită (iertarea).

În actul jertfei – act juridic – se întâlneşte pământul cu cerul.  Se întâlneşte, realitatea pocăinţei şi a iertării. Principiul universal binomic este: „Do ut Des”. Principiul: „dă şi primeşte”. Prin termenul „Do” se înţelege prezentarea de către om a hainei murdare, dar spălate (pocăinţa umană). Iar prin termenul  „Des” se înţelege că omul „primeşte” sângele Mielului pentru albirea hainei respectiv (iertarea divină).

Şi jertfele idolatre funcţionează la fel prin acelaşi binom universal: „Do ut Des”. De  aceea se pot confunda cu uşurinţă. În cadrul jertfelor idolatre insă, prin termenul „Do” se înţelege jertfa în sine, mai exact animalul pe care îl aduce omul zeului, iar prin termenul „Des” şi înţelege protecţia acordată de zeu.

Diferenţa este uriaşă: în jertfa divină, animalul de jertfă reprezinta ceea ce dăruieşte Dumnezeu omului (pe Fiul Său), iar în jertfa idolatră animalul de jertfă reprezintă ceea dăruieşte omul zeului (pentru îmbunarea lui).

Ritualul Sanctuarului

Sanctuarul sporeşte documentaţia sacră. În comparaţie cu foia volantă a jertfei,    construirea lui este egală cu un tratat de soteriologie (mântuire). Gesticulaţia spaţială a jertfei capătă, prin Sanctuar, înfăţişarea unui adăpost spaţial. O aritectură care poartă în sine amprenta ciferi 2: (a) două încăperi: Sfinta şi Sfânta Sfintelor; (b) două obiecte ritualice sunt cuprinse în circuitul ritualic din interiorul Sanctuarului: Chivotul cu cele două Table de piatră şi Altarul tămâierii; (c) două obiecte ritualice sunt cuprinse în circuitul ritualic din afara Sanctuarlui: Ligheanul de Aramă şi Altarul de Aramă; (d) două gesturi execută preotul în interiorul Sanctuarului: stropirea prin Perdea spre Chivot şi ungerea coarnelui Altarului tămâierii; (e)  două gesturi execută în actul jertfei orice închinător israelit: punerea mâinii pe capul animaului de jertfă şi junghierea animalului de jerfă.

În Sanctuarul Vechiului Testament se întâlnesc faţă în faţă  cele două Legi: Legea „încălcată” şi Legea „adăugată” (Gal. 3, 19).

– Legea „încălcată” sau Legea divin-juridcă, adică legea indicatoare juridică a celor două obstacole ale mâtuirii: obstacolul moral (păcatul) şi obstacolul penal (moartea).

– Legea „adăugată” sau divin-ceremonială, adică Legea ilustrativă a soluţionării celor două obstacole ale mântuirii: obstacolul moral (sistarea păcatului) şi obstacolul penal (sistarea morţii), ilustrare exprimată prin cele două încăperi: Sfânta şi Sfânta Sfintelor.

Încăperea Sfânta Sfintelor ilustrează modul ceremonial de soluţionare a obstacolului moral (pocăinţa umană pe baza celor 10 Potrunci)

Încăperea Sfânta ilustrează modul ceremonial de soluţionare a obstacolului penal (iertarea divină prin jertfa de pe Golgota)

Chiar dacă cineva, din Vechiul Testament, realizează real pocăinţa, mântuirea nu poate fi obţinută, până nu se realizează şi moartea Domnului Hristos. Această absenţă a iertării divine, în dispensaţiunea vechi-testamentală (iertare făgăduită), este ilustrată prin Perdeaua dintre cele două camere. Perdeaua fiind simbolul trupului nejertfit al Domnului Hristos (Evr. 10, 19-20).

Sanctuarul este simbolul mântuirii numai pentru Vechiul Testament. Este modelul imposibilităţii mântuirii înainte de jertfa Domnului Hristos. La crucificare, Perdeaua despărţitoare se rupe, semn ilustrativ că cele două camere sunt desfiinţate. Păcăinţa (ilustrată prin Sfânta Sfintelor) poate primi iertarea (ilustrată prin Sfânta). După crucificare, nu mai pot exista cele două camere. Nu mai are cine să le separe. Continuarea Sanctuarului în Noul Testament şi continuarea activităţii de Mare Preot a Domnului Hristos de tip aaronic este, din punct de vedere biblic, absurdă.

Aşa cum jertfa este desfiinţată în Noul Testament, tot aşa trebuie desfiinţat şi Sanctuarul. Dar numai în privinţa ritualului zilnic. Adică numai în domeniul preoţiei lui Aaron.

Dacă, dar, desăvârşirea ar fi fost cu putinţă prin preoţia leviţilor – căci sub preoţia aceasta a primit poporul Legea – ce nevoie mai era să se ridice un alt preot „după rânduiala lui Melhisedec”, şi nu după rânduiala lui Aaron  ? – Evr. 7. 11.

Sanctuarul trebuie păstrat însă numai pentru ritualul anual (o ilustre a judecăţii divine). Şi nu gestual, ci numai intelectual.

Ritualul jertfei ispăşitoare şi ritualurilie Sanctuarului sunt însoţitoare ale actelor spirituale. Omul Vechiului Testament nu poate executa actul spiritual al mântuirii fără însoţirea ritualului respectiv. Actul ritualic are rol juridic. Pe baza lui se transferă retroactiv moartea Mântuitorului, asupra tuturor jertfelor corecte din Vechiul Testament.   

RITUALURILE MÂNTUIRII ÎN NOUL TESTAMENT

Noul Testament este non-ritualic. Există în această privinţă decizia divină pe care Domnul Hristos o prezintă femeii samaritence:

Dar, vine ceasul, şi acum a şi venit, când închinătorii adevăraţi se vor închina Tatălui în duh şi adevăr, fiindcă astfel de închinători doreşte şi Tatăl – Ioan 4, 23 

Orice ritualul este însă un model. O exemplificare prin gesturi a unei acţiuni. Mântuirea este o acţiune care trebuie executată într-un anumit mod.  Pentru executarea acesteia, este  imposibil să nu existe un model ritualic. Un ritual, desigur, neînsoţitor al actelor mântuirii.

Domnul Hristos are grijă să-l instituie la timp. Şi timpul respectiv soseşte îmomentul întâlnirii cu ucenicii pentru Sărbătoarea Paştelor. În acea seară memorabilă oferă esenţa actului mântuirii: Sfânta Cină.

În toate prezentările Sale, mântuirea este o acţiune destinată cifrei 2. În desfăşurarea sa există două subacţiuni. Adică două probleme: problema morală (păcatul) problema penală (moartea).

Toate învăţăturile Domnului Hristos referitoare la mântuire se înscriu în spaţiul ciferi 2: păcăinţa şi iertarea (Luca 24, 47) sau  naşterea din nou prin Duhul Sfânt (soluţia păcatului) şi înălţarea Fiului omului ca Sarpele din pustie (soluţia morţii) (Ioan 3, 5-14).

Sfânta Cină poartă amprenta ciferi 2.

Spălarea Picioarelor este sinonimă naşterii din nou care constă în transformarea omului vechi dintr-un element care tratează pe ceilalţi mai prejos de sine, într-un element nou care tratează pe ceilalţi mai presus de sine.

Masa Cinei este sinonimă cu jertfa Domnului Hristos care constă în ataşarea trupului Său la secvenţa omului vechi şi în felul acesta omul născut din nou are un trup pentru secvenţa omului vechi şi  un trupul propriu pentru secvenţa omului nou.

Se demonstrează că mântuirea are nevoie atât de naşterea din nou, cât şi de trupul Domnului Hristos. O dovadă fiind modelul ritualic. Un motiv pentru care Masa Cinei este compusă din două elemente: pâinea şi vinul. Pâinea este trupul Său care se frânge pentru omul vechi, iar vinul este sângele Său care se varsă pentru atribuirea vieţii veşnice omului nou.

Sfânta Cină conţine exact esenţa Jertfei de Ispăşire: „Punerea mâinii” pe capul animalului de jertfă este similară cu „Spălarea Picioarelor”, iar „Junghierea animalului” este similară cu „Masa Cinei.

Sfânta Cină este un model ritualic al mântuirii umane. Toate modelele mântuirii poartă amprenta cifrei 2.

Periscoape suprastelare (3), de Cornelius Greising

Despre autor
-