14
Views

FORTĂREAŢA DIN PUSTIU

(Eseu biblic) (13)

II. SANCTUARUL NOULUI TESTAMENT

(Un model simbolic non-ritualic)

Sanctuarul Vechiului Testament ! Sanctuarul Noului Testament ! Două noţiuni pe cât de identice, pe atât de antinomice. Primul aspect de care trebuie să ţinem seama, în această privinţă, constă în faptul că Sanctuarul levitic este un simbol al întregului Plan de Mântuire. Un plan care cuprinde ambele Testamente sau ambele dispensaţiuni.

Şi totuşi – având în vedere că prin Cruce are loc schimbarea de fond a Planului de Mântuire – trebuie să  existe şi o diferenţă în manifestarea de fond a Sanctuarului însuşi la trecerea dintr-o eră într-alta. În primul rând, desfiinţarea ritualică, a Sanctuarului levitic, pentru ambele ritualuri. Precum şi a oricărei noţiuni de Sanctuar.

Elementul hotărâtor în domeniul Sanctuarului este Perdeaua despărţitoare. Aceasta reprezintă simbolic trupul nejertfit al Domnului Hristos (Evr. 10, 19-20).

Dacă perdeaua despărţitoare există, înseamna că Domnul Hristos nu este jertfit, şi noţiunea de Sanctuar este necesară şi poate exista.

Dacă Perdeaua despărţitoare nu mai există, înseamna că Domnul Hristos este jertfit, şi noţiunea de Sanctuar nu mai este necesară şi nu mai poate exista.

Sanctuarul de  tipul ritualului zilnic se împlineşte istoric, la crucificare, şi dispare pentru totdeauna  ca necesitate (Mat. 27, 51). Rămâne doar ca fenoment mintal de expresie împlinită.

Sanctuarul de tipul ritualului anual, nu se înmplineşte istoric la crucificare, ci numai la judecata divină (Dan. 8, 14). Rămâne în continuare doar ca fenomen mintal de expresie neîmplinită.

În acelaşi timp, se  poduc schimbări radicale, în domeniul ritualurilor respective:   atât în ritualul zilnic, cât şi în ritualul anual:

– În ritualul zilnic se produc două substituiri simbolice: o substituire de tip preoţesc (substituirea preoţiei lui Aaron cu preoţia lui Melhisedec) şi o  substituire de tip ispăşitor (substituirea jertfei zilnice cu Sfânta Cină).

– În ritualul anual, se  produc două transpuneri istorice: transpunerea Sărbătorii Trâmbiţelor în debutul fazei de pregătire istorică pentru judecata divină şi transpunerea Sărbătorii Ispăşirii în debutul fazei de executare istorică a judecăţii divine.

1. SUBSTITUIRILE SIMBOLICE ALE RITUALULUI  ZILNIC

1.1. Substituirea simbolurilor preoţeşti

Simbolistica biblică supusă sistematizării, conturează două tipuri de preoţii: preoţia lui Aaron şi preoţia lui Melhiedec. Marea substituire simbolică, în acest domeniu, constă în înlocuirea, la Cruce, a celei dintâi preoţii cu cea de a doua.

Dacă, dar, desăvârşirea ar fi fost cu putinţă prin preoţia leviţilor – căci sub preoţia aceasta a primit poporul Legea – ce nevoie mai era să se ridice un alt preot după „rânduiala lui Mehisedec”, şi nu după rânduiala lui Aaron ? – Evr. 7, 11.

A. PREŢIA LUI AARON (preotul care nu se aduce pe sine ca jertfă, ci un simbol)

Preoţia aaronică face corp comun cu Sanctuarul levitic. O preoţie care alcătuieşte modalitatea de exercitare a modelelor ritualice. Un sistem de tip non-verbal, ci exclusiv gestual sau pantomimic.

Misterios în formă şi dilematic în conţinut, preotul aronic este factorul care execută un simbol. Adică o simulare. Biblia defineşte preotul sau marele preot în mod  magistral: un personaj religios care are misiunea de a aduce „lui Dumnezeu daruri şi jertfe” (Evr. 8, 3 p.p.). Adică de a ilustra moartea Domnului Hristos. Preotul aaronic n-o ilustrează prin moartea sa proprie, ci prin moartea unei vietăţi. Un simbol care se află în afara sa. O simulare a Golgotei prin intermediul junghierii unei vietăţi. Înlocuirea unei realităţi cu o umbră. În acest fapt ilustrativ constă nedesavârşirea preoţiei lui Aaron.

Singura menire sau valoare a preoţiei aaronice sau levitice, în care pluteşte întreaga sacralitate, constă în simplul fapt că întruchipează – din punct de vedere intelectual – o machetă simbolică a actului mântuirii. Preotul este roata dinţată principală care mişcă întregul angrenaj simbolic al Sanctuarului. Reprezintă factorul principal care pune  la dispoziţie, mielul jertfei necurmate. O jertfă care, prin credinţă, capătă valoarea Mielului adevărat.

Preotul aaronic, nejertfiindu-se pe sine, ci un model ilustrativ, nu poate fi simbolul Domnului Hristos. Este doar servantul ritualic care operează limbajul pantomimei ilustrative respective. Un custode, împreună cu leviţii, cu rolul de îngrijitori, cât şi de îndrumători.  Sfinţenia Sanctuarului nu constă, de fapt, în calitatea sfântă a obiectelor acestuia, ci în păstrarea intactă a acestora şi în  atitudinea de folosire  corectă a sensului lor, pentru a nu deforma conţinutul lor informaţional-simbolic. O dată cu jertfa reală a Domnului Hristos, noţiunea de preoţie aaronică devine inutilă. Un simplu cofraj care trebuie înlăturat.

Este de la sine înţeles că, în momentul jertfirii Domnului Hristos, Sanctuarul se desfiinţează cu preoţie cu tot. Noţiunea de Sanctuar ca simbol al nejertfirii Domnului Hristos (nejertfire ilustrată prin perdeaua despărţitoare) dispare de tot, din gândirea biblică, la crucificare, şi mai ales din momentul ruperii Perdelei respective.

B. PREOŢIA LUI MELHISEDEC (Preotul care se aduce jertfă pe Sine Însuşi)

Prefigurată fugitiv, încă înainte de preoţia lui Aaron, preoţia lui Melhisedec străluceşte doar o clipa pe cerul istoriei biblice. O unică ilustraţie preoţească pe care urmează s-o întruchipeze în mod real Domnul Hristos. Semnificând sacrificiul divin executat, pe Golgota, ritualul melhisedechian se manifestă prin intermediul „Pânii şi Vinului”. Un ritual executat o singura dată în Biblie – ca şi Calvarul  – cu ocazia singurei întâlniri dintre Melhisedec şi Avraam (Gen. 14, 18).

Calitatea Domnului Hristos de Mare Preot după rânduiala lui Melhisedec  aduce în discuţie trei probleme religioase fundamentale: două biblice, iar unul nebiblic.

a. Conceptul biblic al substitirii de către Domnul Hristos, pe Golgota, a preoţiei lui Aaron cu Preoţia lui Mehisedec

Ideea că preotul după rânduiala lui Aaron Îl ilustrează simbolic pe Domnul Hristos, nu este corespunzătoare Bibliei. În preoţia lui Aaron, Mântuitorul este simbolizat exclusiv prin animalul de jertfă. Preotul aaronic, împreună cu omul jertfitor,  sunt doar factorii sacrificatori.  Preoţia aaronică sau aducătorul ofrandei animalice simulează sau doar metaforizează sacrificiul divin, prin moartea animalului respectiv.

Oferindu-se ca jertfă pe Sine Însuşi, Domnului Hristos este ilustrat exclusiv prin preoţia după rânduiala lui  Melhisedec. Adică prin preotul unic. Un preot care se aduce jertfă pe sine însuşi. Mântuitorul nu jertfeşte un simulacrul al trupului Său (o ilustrare a jertfei), ci trupul Lui însuşi.  Numai preotul de tip melhisedechian, deoarece ilustreaza aducerea Sa proprie ca jertfă, ilustreaza sacrificiul Domnul Hristos:

Dacă, dar, desăvârşirea ar fi fost cu putinţă prin preoţia leviţilor – căci sub preoţia aceasta a primit poporul Legea – ce nevoie mai era să se ridice un alt preot după „rânduiala lui Mehisedec”, şi nu după rânduiala lui Aaron ? – Evr. 7, 11.

Preotul aaronic neaducându-se jertfă pe sine însuşi, ci un animal – adică o simplă chitanţă semnată în alb, pentru a fi achitată într-un moment viitor – rămâne de fiecare dată, în continuare, preot. O persoană care taie – cu fiecare jertfă – o nouă chitanţă în alb. Este vorba despre o preoţie continuată, din generaţie în generaţie, având mereu o jertfă de adus. Domnul Hristos nu este un asemenea Preot.

N-are nevoie ca ceilalţi mari preoţi, să aducă jertfe în fiecare zi, întâi pentru păcatele sale, şi apoi pentru păcatele norodului, căci lucrul acesta l-a făcut o dată pentru totdeauna, când S-a adus jertfă pe Sine Însuşi” (Evre. 7, 27).

Preotul sau Marele Preot de tip  melhisedechian – reprezentat de persoana Domnul Hristos – aducânduse ca jertfă pe Sine Însuşi, nu mai are nici o jertfă de adus. Ca atare, Fiul lui Dumnezeu desfiintează pentru totdeauna orice sistem preoţesc – şi aaronic şi mehisedechian – pentru simplu fapt că, dincolo de Golgota, nu mai este nimic de adus ca jertfă.

O nădejde tare şi neclintită care pătrunde dincolo de perdeaua dinlăuntrul Templului, unde Isus a intrat pentru noi ca înainte mergător, când a fost făcut Mare Preot, în veac, după rânduiala lui Mehisedec – Evr. 6, 19-20.

Din textul de mai sus reise clar că, pe Golgota, Domnul Hristos devine preot melhisedechian. Şi, de asemenea, că ruperea Perdelei din Sanctuar are loc în cadrul sacrificiului Său, pe Cruce, în calitate de Mare Preot după rânduiala lui Melhisedec.

b. Conceptul biblic al transformării Domnului Hristos, pe Golgota, din Mare Preot după rânduiala lui Melhisedec în Mijlocitor al omenirii.

În virtutea aducerii pe Sine Însuşi ca jertfă supremă, pe Cruce, calitatea Sa de Mare Preot după rânduiala lui Melhisedec se epuizează, prin însăşi moartea Sa. Şi  prin asceaşi moarte, Domnul Hristos capătă o nouă şi slăvită calitatea: calitatea de Mântuitor sau de  Mijlocitor l elor înscrişi în Cartea vieţii.

De Isus, Mijlocitorul legământului celui nou, şi de sângele stropirii, care vorbeşte mai bine ca sângele lui Abel – Evr, 12, 24,

În consecinţă, în Noul Testament, nu se mai poate vorbi, la prezent, despre  calitatea de Mare Preot a Domnului Hristos. O calitate care s-a realizat prin moartea Sa. A considera, astăzi, pe Domnul Hristos, după crucificarea Sa, ca Mare Preot, înseamnă a nega actul Golgotei.  Noi nu mai putem avea,  actualmente, un Mare Preot în cer, fiindcă preoţia Sa este  efectuată pe Golgota, prin moartea Lui urmată de înviere.  El moare ca Mare preot, după rânduiale lui Melhisedec, dar înviază ca Mijlocitor al lumii noastre. Dacă este Mare Preot, înseamnă că nu S-a jertfit, iar dacă S-a jertfit, este Mijlocitor.

Noul Testament se desfăşoară, aşadar, victorios pe rulmentul sigur şi deplin al calităţii Domnului Hrisos de Mijlocitor al normativului penal al Legii divine (1 Ioan 2, 1).

(c) Conceptul nebiblic al continuării de  către Domnul Hristos a lucrării de Mare Preot sau de Mijlocitor într-un aşa-zis Sanctuar ceresc.

Există numeroase argumene biblice care combat ideea lucrării Domnului Hristos, într-un aşa-zis Sanctuar ceresc: fie în calitate de Mare Preot, fie în calitatea de  Mijlocitor.

a. Calitatea Domnul Hristos de Mare Preot, în aşa-zisul Sanctuarul ceresc, slujind în Sfânta (cu Perdeaua interioară intactă, simbolul trupului său nejertfit), înseamnă continuarea preoţiei de tip aaronic. Adică o întoarcere în timp, în perioada nejertfirii Sale. Un Sanctuar, indiferent unde, cu menţinerea Perdelei interioare intacte (simbolul nejertfirii Sale) este un non sens, în Noul Testament. După Golgota El  nu mai poate fi Mare Preot (deoarecec S-a adus pe Sine Însuşi, pe Golgota, ca Mare Preot după rânduiala lui Melhisedec) El este doar fost Mare Preot, devenind după Golgota, Milocitor, pe tronul ceresc, nu în Sanctuar Evr. 9, 24)-

În Evr. 8, 1 se spune la prezent că „avem un Mare Preot, care S-a aşezat la dreapta scaunului de domnie al Măririi în ceruri”. Se înţelege că scriitorul vorbeşte, ca o concluzie la capitlul 5-7. Adică, la trecut, la faptul  că Domnul Hristos a fost Mare Preot, pe Golgota, şi că prin  jertfire s-a transformat în Mijlocitor. O dovadă care se găseşte şi în vrsetul Evr. 8, 6. „Dar acum Hristos a căpătat o slujbă cu atât ma înaltă cu cât legământul al cărui mijlocitor este El, e mai bun, căci se aşază pe făgăduinţe mai bune”.

b. Calitatea Domnului Hristos, chiar de Mijlocitor, dar slujind într-un aşa-zis Sanctuarul ceresc, este tot atât de nebiblică. De la început trebuie spus că Sanctuar înseamna epocă de dinaintea crucificării Sale, adică preoţia lui Aaron. Dacă îşi oferă sângele de Mijlocitor, în Sfânta, cu Perdeaua care separă Sânta de Sfânta Sfintelor (o perdea care reprezintă trupul său nejertfit)  înseamnă că, prin menţinerea intactă a acestei Perdele, Îşi neagă propriul sânge, Îşi neagă propria jertfire pe Golgota.

Orice construcţie de tipul Sanctuarului (un locaş specific preoţiei lui Aaron, cu caracter de provizorat) nu este compatibilă cu rolul Domnului Hristos de Mijlocitor. Biblia scrie: El, dimpotrivă,  după ce a adus o singură jertfă pentru păcate, S-a aşezat pentru totdeauna la dreapta lui Dumnezeu (Evr. 10, 12), ca mijlocitorul unui legământ nou” (Evr. 9, 15 p.p.).

Ideea asa-zisului Sanctur ceresc provine de la grupul millerit necunoscător total al simbolisticii biblice (Hiram Edson, ORL Crosier şi dr. FB Hahn), fiind preluată ulterior de poonierii adventişti. Chiar dacă ideea este preluată şi de Ellen White, nu este biblică. Ea ne-a cerut s-o verificăm prin Biblie.  În acest domeniu, ca în multe altele, nu este biblică. Ideea Sanctuarului aşa-zis ceresc a fost doar un colac de salvare temporar, în cadrul marii dezamăgiri. Un colac de salvare este un obiect temporar, fiindcă nimeni nu poate să stea într-un colac de salvare pentru totdeauna. Este necesar ca în cadrul Reformei religioase a secolului al XIX-lea, faza a doua (Reforma religioasă a secolului XXI), să facem, pe baza Bibliei, corectura necesară.

1.2. Substituirea simbolurilor ispăşirii (va urma)

Fortăreața din pustiu (13), de Cornelius Greising

Despre autor
-