13
Views

FORTĂREAŢA DIN PUSTIU

(Eseu biblic) (12)

2.2. Sărbătoarea Ispăşirii (urmare)

În ziua a zecea a acestei luni, va fi ziua ispăşirii: atunci să aveţi o adunare sfântă, să vă smeriţi sufletele şi să aduceţi Domnului jertfe mistuite de foc – Lev. 23, 27.

Câteva ore pe an, Fortăreaţa din Pustiu îşi închide perdeaua de la intrarea în Curtea Sanctuarului şi cea de la intrarea în Sanctuar. Perdeaua interioară este înlăturată. Marele preot slujeşte singur în întreaga şi unica încăpere. Doi Ţapi ritualici traşi la sorţi, unul pentru Domnul altul pentru Azazel  şi un viţel, aşteaptă liniştiţi în curte (Lev.  16, 7-8).

Deşi de o durată destul de scurtă, ceremonialul simbolic al marelui preot este de o însemnătate considerabilă. Ilustrează judecata mântuirii. Altfel spus, confirmarea juridică a tuturor actelor mântuirii (pocăinţa umană + iertarea divină) care aşteaptă judecata divină în arhiva Capacului ispăşirii (Cartea vieţii). Altfel spus: „curăţirea” sau „descărcarea” juridică a Sanctuarului.

Întregul sistem ritualic al Sarbătorii Ispăşirii anuale cuprinde două aspecte distincte:  ritualul ilustrativ-simbolic şi transunerea profetico-istorică.

2.2.1 Ritualul ilustrativ-simbolic al Sărbătorii Ispăşirii

In atmosfera solemnă a acestei zile, marele preot dezbracă hainele sale fastuoase şi se echipează în costumaţia simplă a preotului de serviciu. Îşi realizează mai întâi propriul ritual, prin intermediul viţelului ispăşitor (Lev. 16, 11), apoi desfăşoară ritualul ilustrativ pentru întregul Israel. Un ritualul complex care are rolul să iustreze simbolic cele două mari obstacole finale ale mântuirii care  trebuie deblocate: deblocarea primului obstcol prin sângele Ţapului pentru Domnul şi deblocarea celui de-al doilea obstacol prin alungarea Ţapul pentru Azazel.

A. Deblocarea primului obstacol prin sângele Ţapului pentru Domnul

Deblocarea primului obstacol prin intermediul Ţapului pentru Domnul înseamnă executarea judecăţii divine. O judecată care nu poate fi executată, decât atunci când omenirea recunoaşte că a ajuns la capătul maximelor sale posibilităţii de dezvoltare. Atunci Perdeaua despărţitoare este îndepărtată şi se confirmă juridic intrarea sau nu a omului, înscris în Cartea vieţii, în împărăţia lui Dumnezeu.  Învăluit în fumul des de tămâie, marele preot execută două tipuri de gesturi ritualice: gestul ritualic de tip moral spre Capacul ispăşirii şi gestul ritualic de tip penal spre Altarul de Aur.

a. Gestul ritualic de tip moral

Capacul Ispăşirii (Cartea vieţii) este obiectivul moral al Sanctuarului levitic: Marele preot se îndreaptă cu sângele din vas – exact în odinea normativelor Legii divine – spre Chivotul de Aur. În faţa acestuia execută două manifestări ritualice:

Stropirea cu sânge spre Capacul Ispăşirii

Cu sângele acesta să facă întocmai cum a facut cu sângele viţelului, să stropească cu el spre capacul ispăşirii – Lev. 16, 15. p.p.

Un gest ritualic cu scopul ilustrării cercetării actelor de mântuire (pocăinţa umană şi iertarea divină) care sunt acumulate simbolic – în timpul vieţii persoanei – în Capacul ispăşirii şi care aşteaptă confirmarea judecăţii divine. Se cercetează corectitudinea pocăinţei umane pe baza Decalogului (condiţia obţinerii iertării divine) şi corectitudinea respectării pocăinţei umane pe baza Decalogului (condiţia menţinerii iertării divine).

Stropirea cu sânge înaintea Capacul Ispăşirii

şi înaintea capacului Ispăşirii – Lev. 16, 15 u.p.

Un gest ritualic, care, aşa cum vorbeşte simbolul de la sine, sugerează confirmarea divină finală a cercetării juridice: fie în sens negativ, fie în sens pozitiv. Asupra Ţapului pentru Domnul nu se face nici un gest de ispăşire prin “punerea mâinilor” asupra lui. Fiindcă Planul de Mântuire este încheiat. La ispăşirea anuală nu se acordă mântuirea, ci aceasta doar se confirmă juridic.

b. Gestul ritualic de tip penal

Cu sângele din acelaşi vas, marele preot se îndreaptă – în ordinea normativelor Legii divine – spre obiectivul penal al Sanctuarului levitic (Altarul de Aur), din fosta încăpere denumitã Sfânta. În lucrarea lui figurată, marele preot execută, de asemenea, două manifestări ritualice:

Punerea de sânge pe coarnele Altarului Tãmâierii

După ce va ieşi, să se ducă la altarul care este înaintea Domnului, şi să facă ispăşire pentru altar; să ia din sângele viţelului şi ţapului, şi să pună pe coarnele altarului de jur împrejur – Lev. 16, 18.

Amestecarea sângelui celor două animale (viţelul şi ţapul) simbolizeazã cuprinderea atât a marelui preot, cât şi a poporului Israel în acelaşi unic gest cu referinţă penală. Punerea sângelui pe coarnele Altarului reprezintă ilustrativ cercetarea solicitării, de către persoana respectivă, a substituirii penale în cadrul actului mântuirii.

Stropirea cu sânge de şapte ori pe Altarul Tămâierii

Să stropească pe altar cu degetul lui de şapte ori din sânge, şi astfel să-l cureţe şi să-l sfinţească de necurţiile copiilor lui Israel – Lev. 16, 19.

Stropirea cu sânge deasupra Altarului de Aur, are loc o singură dată numai la Ziua Ispăşirii anuale. Fiindcă Altarul de Aur, cu arderea de tămâie, este simbolul morţii Domnului Hristos în ambele Testamente. Acest gest exprimă, ilustrativ, emiterea deciziei divine finale de ordin penal.

În concluzie, executarea ritualică a ambelor sisteme simbolice, de mai sus, exprimă rezultatul final (moral şi penal) al persoanele cuprinse nominal în Capacul ispăşirii (Cartea vieţii).  Cu alte cuvinte, confirmarea sau infirmarea mântuirii acestora.

B. Deblocarea obstacolul ispăşitor prin alungarea Ţapului pentru Azazel

Deblocarea obstacolului ispăşitor prin alungarea în Pustie a Ţapului pentru Azazel înseamnă transformarea juridică a morţii “temporare” a Domnului Hristos într-o moarte “definitivă”, prin intermediul morţii lui Satana.

Se  ştie că omul datorează juridic o moarte “definitivă”. În acelaşi timp, Domnul Hristos nu-i poate oferi, în urma învierii, decât o moarte “temporară”. O moarte “temporară” care este valabilă până la judecată. În cadrul judecăţii moartea “temporară” acordată omului, trebuie transformată în moarte “definitivă, prin moartea lui Satana. Din ceastă cauză, substituirea divină a morţii umane are loc în două faze distincte: faza juridică liberă sau a morţii “temporare” şi faza juridică impusă sa a transformării morţii “temporare” a Domnului Hristos, în moarte “definitivă”.

Faza  juridică liberă (omul-Hristos) constă în acordarea morţii “temporare” a Domnului Hristos, solicitantului uman, pe baza următoarelor principii substituitoare:

1. Principiul morţii liber-consimţite (Ioan 10, 17-18)

2. Principiul morţii juridic-nedatorate (Evrei 7, 26 u.p.)

3. Principiul morţii natural-identice (Ioan 1, 14 p.p.)

4. Principiul  morţii  echivalent-plurale (Marcu 10, 45)

Faza juridică impusă (Hristos-Satana) constă în transformarea morţii “temporare” a Domnului Hristos într-o moarte definitivă prin Satana, pe baza următoarelor principii:

1. Principiul morţii concordant-valorice (pentru moartea “temporară” a Domnului Hristos – Mat. 17, 23 – Satana Îi datorează  o moarte “definitivă”).

2. Principiul morţii divin-decretate (pentru moartea “temporarară” a Domnul Hristos (nedecretată divin), Satana depune – Ioan 16, 11 – o moarte “definitivă” (decretată divin).

3. Principiul morţii divin-executate (pentru moartea “temporară” a Domnul Hristos (executată de către om), Satana – Apoc. 20, 10 – moare “definitiv” (executat de Divinitate).

Ritualul ilustrării celor doză faze ispăşitoare de mai sus, de către marele preot, conţine două tipuri de gesturi ritualice: gestul ritualic de tip moral şi gestul ritualic de tip penal.

Gestul ritualic de tip moral

Aaron să-şi pună amândouă mâinile pe capul ţapului celui viu, şi să mărturisească pe el toate fărădelegile copiilor lui Israel şi toate călcările lor de lege cu care au păcătuit – Lev. 16, 21 p.p.

Acest gest simbolic vorbeşte clar despre faptul că moartea „temporară” a Domnului Hristos, care este acordată omului, trebuie transformată în moarte „definitivă” prin Satana.

Sistemul ritualic penal

Apoi să-l izgonească în pustie printr-un om care va avea însărcinarea aceasta – Lev. 16, 21 u.p.

Acest gest simbolic vorbeşte clar despre transformarea morţii “temporare” a Domnului Hristos,  în moartea “definitivă” a lui Satana.

În concluzie, prin intermediul acestui sistem simbolic, ideea celor trei factori implicaţi în mod direct în Planul de Mântuire este imprimatã în conceptul salvării umane. Un plan care nu poate fi decât tripartit şi care se desfăşoară în două faze: transfer liber dinspre om spre lui Hristos  şi transfer impus dinspre Hritos  spre Satana

2.2.2. Transpunerea profetico-istorică a Sărbătorii Ispăşirii

Sărbătoarea Ispăşirii are, ca şi Sărbătoarea Trâmbiţelor, un corespondent istoric real. Un anumit interval de timp, la sfârşitul Planului de Mântuire, când are loc momentul  fazei de început a judecăţii divine. Altfel spus, “curăţirea Sanctuarului”. Un moment istoric care este precizat în cronologia profetică a cărţii lui Daniel.

Am auzit pe un sfânt vorbind; şi un alt sfânt a întrebat pe cel ce vorbea: “În câtă vreme se va împlini vedenia despre desfiinţarea jertfei necurmate şi despre urâciunea pustiirii ? Până când va fi călcat în picioare sfântul Locaş şi oştirea ?”. Şi el mi-a zis: “Până vor trece două mii trei sute de seri şi dimineţi; apoi sfântul Locaş va fi curăţit !” – Dan. 8, 13-14.

Decodificarea acestui moment cronologic (2300 de ani) este realizat diferit în istoria creşină: prin combinarea cap. 8 cu 9 din Daniel sau numai în cadrul cap. 8.  Sistemul de combinare dintre cap. 8 cu cap. 9 din Daniel este inţiat de Johann Philipp Petri (1718-1792). Şi constă în tăierea injustă a duratei de de 453 de ani din 2300 de ani, şi ajunge la 1847 (Die Frühgeschichte der Siebenten – TAGS – Adventisten, K.Mueller, Berlin, 1991, pag. 42 sau Caiet IARD, VI, 1993 pag. 126-128).

În Mişcare adventă există două metode de calcul: metoda clasică prin contopirea dintre capitolele 8 şi 9 şi metoda modernă prin rezolvarea caculului în cadrul capitolului 8.

Metoda clasică adventă de calculare a duratei de 2300 este executată, după modelul lui Johann Philipp Petri, tot în mod grelit, de către William MilIer (1782-1849), în modul următor: 490 de ani minus 457 î.H = 33 d.H.; 2300 minus 490 = 1810; 1810 + 33 = 1843. În anul acesta el socoteşte ca are loc a 2-a venire a Domnului Hristos. În realitate, este vorba despre debutul adventismului pentru vestirea judecăţii divine.

Deşi nu este corect nici calculul, nici evenimentul, prezentat de W. Miller, întreaga nifestare este  totuşi regizată de Dumnezeu, pentru a se ajunge cel mai uşor la anl 1843 (calculul anului 1843 nu trebuie realizat, aşa cum am precizat în articolul anterior, prin durata de 2300 de ani din Dan. 8, 9-14, ci prin durata de 1335 de zile din Dan. 12, 11.)

Metoda modernă adventă de calculare a duratei de 2300 ani este concepută, în mod  corect, în cadrul capitolului 8 din Daniel fără apelarea greşită la capitolul 9. Un calcul judicios bazat pe cunoştinţele moderne de semantică biblico-cronologică şi care poate fi verificat de oricine. Durata de 2300 de ani reprezintă durata Cornului Mic din capitolul 8 (adică durata Imperiului Roman plus cele 10 decompuneri ale acestuia). Cornul Mic sau Roma europeană străpunge Macedonia în anul 168 î.H, fiind începutul Imperiului Roman universal (o dată istorică recunoscută de sistemul profetic advent clasic).

Baza de calcul porneşte de la Dan. 8, 13. Un verset care precizează că este vorba despre acea “vedenie” a capitolului 8, care: “desfiinţează jertfa necurmată” şi care instalează  “urâciunea pustuiirii” (Mat. 24, 15). Această entitate profetică este exclusiv Cornul Mic din cap. 8 sau  Imperiul Roman. Calculul cronologico-profetic este următorul: 2300 minus 168 = 2133. O dată istorică prin care se stabileşte debutul judecăţii divine.

Durata de 2300 de ani este singura perioadă istorică în cadrul căreia se poate cuprinde durata indelungată de dezvoltare a Mişcării advente de 290 de ani (2133 minus 1843 = 290). Deja avem 167 de ani. Un timp absolut necesar şi pentru exercitarea celor 2 Fiare succesive din Apocalipsă. Suntem abia la capul 7 al primei Fiare apocaliptice.

– Anul 1843 (calculat prin 1335 de ani) reprezintă debutul vestirii judecăţii divine.

– Anul 2133 (calculat prin 2300 de ani) reprezintă debutul executării judecăţii divine.

Fortăreața din pustiu (12), de Cornelius Greising

Despre autor
-