FORTĂREAŢA DIN PUSTIU
(Eseu biblic) (11)
2. SISTEMUL RITUALIC ANUAL (urmare)
Odată pe an, lanţul jertfelor zilnice se opreşte, câteva ceasuri, pe roata marelui scripete ritualic. Are loc simularea ilustrativă a judecăţii divine. O sărbătoare ritualică anuală de înnodare finală şi definitivă a timpului de Har. Marele preot se închide în Fortăreaţa din Pustie şi semnează, în mod simbolic, cu cădelniţa şi cu sângele Ţapului pentru Domnul, dosarele trecerii peste frontiera dintre Vechiul şi Noul Pământ. Aceasta este Sărbătoarea Ispăşirii anuale.
Există 6 sărbătorilor anuale ale Sanctuarului, care sunt evidente profeţii ritualice şi care se divid în două cicluri.
– Ciclul sărbătorilor de primăvară care conţine 3 sărbători anuale: Sarbătoarea Paştelor, Sărbătoarea Azimilor şi Sărbătoarea Cincizecimi. Toate acestea profetiză evenimentele din cadrul Primului Advent (Primo Advent).
– Ciclul sărbătorilor de toamnă care conţine 3 sărbători anuale: Sărbătoarea Trâmbiţelor, Sărbătoarea Ispăşirii şi Sărbătoarea Corturilor: Toate acestea profetizează evenimentele din cadrul celui de al Doilea Advent (Secondo Advent).
Analizele sistematice recente ale Bibliei demonstrează însă că ansamblul istoric al judecăţii divine nu se rezumă doar la o singură sărbătoare anuală. Modelul biblic al judecăţii divine privit în ansamblu (ritualico-profetic, cronologico-profetic, istorico-profetic şi mesagero-profetic) demonstrează că pentru judecata divină sun vizate două sărbători anuale:
– Sărbătoarea Trâmbiţelor: ritualul anunţării începutului fazei de pregătire ceremonială pentru viitoarea sărbătoare care urmează după 9 zile (Sărbătoarea Ispăşirii). Adică, în transpunerea istorică, anunţarea timpului de pregătire pentru judecata divină.
– Sărbătoarea Ispăşirii: ritualul anunţării începutului procesului ceremonial al marelui preot din ziua a 10-a, prezentat de către Sărbătoarea Trâmbiţelor. Adică, în transpunerea istorică, anunţarea timpului de declanşare a judecăţii divine.
Toate sărbătorile ritualice ale Sanctuarului sun profeţii gestuale care au o dată cronologică şi o durată de manifestare. Adică un corespondent istoric: Sărbătoarea Paştelor (crucificarea Domnului Hristos), Sărbătoarea Azimilor (săptămâna experienţei ucenicilor), Sarbătoarea Cincizecimii (revarsarea Duhului Sfânt), Sărbătoarea Trâmbiţelor (vestirea pregătirii istorice pentru judecata divină), Sărbătoarea Ispăşirii (vestirea debutului istoric al judecăţii divine) şi Sărbătoarea Corturilor (aniversarea noului Pământ).
Trebuie subliniat faptul că există, în mod clar, o distincţie totală între durata sărbătorilor de primăvara şi durata sărbătorilor de toamnă.
– Sărbătorile de primăvară (Sărbătoarea Paştelor, Sărbătoarea Azimilor şi Sărbătoarea Cincizecimii) au ca unitate de măsură “ziua”, atât în expresia ceremonială, cât şi în transpunerea istorică. În consecinţă, în cronologia sărbătorilor de primăvară nu este necesară decodificarea.
– Sărbătorile de toamnă (Sărbătoarea Trâmbiţelor, Sărbătoarea Ispăşirii şi Sărbătoarea Corturilor) au, de asemenea, în expresia ceremonială, o durată de manifestare care se măsoară în “zile”. În realitate, duratele lor cronologice, în transpunerea istorică, sunt de sute de ani. Acesta este motivul pentru care cronologia sărbătorilor de toamnă trebuie să se decodifice.
Sistemul de decodificare cronologico-profetică, în Sanctuar, este aelaşi cu sistemul cronologico-profetic universal. Şi anume, aşa cum se ştie: egalizarea “părţii” (1 zi) cu “întregul” (1 an), precum şi invers, egalizarea “întregului” (1 an) cu “partea” (1 zi).
1 zi = 1 an;
1 an = 1 zi.
În cazul decodificării cronologiei ritualice – proprii sărbătorilor de toamnă – există o paticularitate anumită, pe care trebuie s-o luăm în seamă. Ca atare, raportul dintre “parte” şi “întreg” trebuie adaptat situaţiei specifice Sanctuarului. Şi anume, faptul că există două asemenea raporturi de egalizare: unul referitor la luna ritualică, iar altul referitor la anul ritualic. Din această cauză, decodificarea respectivă conţine o dublă egalizare a raportului dintre “parte” şi “întreg”. Mai întâi o egalizare a „părţii” (1 zi) cu „întregul” (1 lună), în cadru lunii ritualice, apoi egalizarea aceleiaşi „părţi” (1 zi) şi cu “întregul” ritualic (1 an), în cadrul anului ritualic.
Cu alte cuvinte, 1 “zi” în ceremonialul sărbătorilor de toamnă se cuprinde atât în cadrul lunii în cauzã, cât şi în cadrul anului respectiv, luând naştere, astfel, două ecuaţii:
a. Ecuaţia de ordin lunar: 1 zi = 1 lună = 30 de zile.
b. Ecuaţia de ordin anual: 1 zi = 1 an; 30 de zile = 30 de ani
Sistemul ritualic anual este format, aşa cum s-a mai spus, din două sărbători distincte: Sărbatoarea Trâmbiţelor şi Sarbătoarea ispăşirii.
2.1 Sărbătoarea Trâmbiţelor
Sărbătoarea Trâmbiţelor, fiind ritualică, reprezintă, ca toate sărbătorile anuale, o transpunere în istoria lumii. În consecinţă, în articolul de faţă vom studia, atât ritualul ilustrativo-profetic, cât şi transpunerea cronologico-istorică a Sărbătorii Trâmbiţelor.
A. Ritualul ilustrativ-profetic al Sărbătorii Trâmbiţelor
Sărbătoarea Trâmbiţelor constituie prima dintre cele două sărbători – cuprinse în cuplul ritualic festiv în cauză – destinate ilustrării simbolice a judecţii divine.
În luna a şaptea, în cea dintâi zi a lunii, să aveţi o zi de odihnă, vestită cu trâmbiţe, şi o adunare sfântă – Lev. 23, 24.
Sărbătoarea Trâmbiţelor are rolul religios de a anunţa pregătirea, în timpul celor 9 zile, a fiecărui israelit, pentru Sărbătoarea Ispăşirii, în care are loc executrea simbolică a judecăţii divine.
Sărbătoarea Trâmbiţelor are loc exact în ziua în care are loc şi Anului Nou civil. Prin urmare, nu trebuie confundat evenimentul social, cu evenimentul religios. Este necesară această precizare, deoarece în calendarul ebraic mai există şi Anul Nou religios, programat o dată cu prima sărbătoare anuală de primăvară. “În vremuri foarte îndepărtate anul începea, se pare, în preajma echinocţiului de toamnă; într-adevăr toamna marchează trecerea de la un ciclu agricol la altul. Conform acestui uz antic, în epoca postexilică data exactă a anului nou (Roş Haşana) a fost fixată în prima zi a lunii Tişri (septembrie-octombrie). Dar vechiul Israel cunoştea şi o altă practică conform căreia anul începea în preajma echinocţiului de primăvară: pe baza acestui comput luna Abib (martie-aprilie) a fost numită, aşa cum s-a spus, luna întâi” (Réne Taton, Ştiinţa Antică şi Medievală, Bucureşti, 1970, pag. 148).
Sărbătoarea Trâmbiţelor (din ziua întâi a lunii a şaptea) şi Sărbătoarea Ispăşirii (din ziua a zecea a lunii a şaptea), alcătuiesc modelul ritualic binomic, al judecăţii divine: cea dintâi este sărbătoarea anunţării timpului de pregătire pentru judecată, iar cea de-a doua este sărbatoarea anunţării începerii judecăţii divine. În mod practic, întreaga perioadă de 10 zile, care cuprinde aceste două sărbători, ilustrează cuplul sărbătoresc succesiv (Lev. 23, 32): sărbătoarea preavizării şi sărbătoarea exercitării judecăţii. Şi în ritualul ebraic actual, Sărbătoarea Trâmbiţelor are celaşi rol de anunţare, pentru a pregăti sărbătoarea de Yom Kipur: “Anul Nou, din luna Tişri, aparţine deci, în concepţia noastră, întregii umanităţi. Este ziua aducerii aminte, în care credincioşii sunt îndrumaţi să-şi cerceteze trecutul şi să mediteze asupra lui, să-şi facă bilanţul activităţii, să-şi examineze conştiinţa şi să analizeze dacă au trăit şi au muncit în conformitate cu prescripţiile biblice şi să se pocăiască” (Istoria Universală a Poporului Evreu, Alfred Hârlăoanu, Ed. Zarkony, 1992, pag. 371-372).
Sărbătoarea Trâmbiţelor vesteşte viitoarea Sărbătoare a Ispăşirii, prin intermediul sunetului de şofar (un corn de berbec). Preoţii emit 30 de sunete în trei feluri: 12 sunete simple, 9 sunete prelungi şi 9 sunete sacadate. Sistemul de comunicare sonoră se încheie printr-un sunet prelung şi răscolitor (Ibidem, pag. 372).
2. Transpunerea cronologico-istorică a Sărbătorii Trâmbiţelor
Sărbătoarea Trâmbiţelor este planificatã ritualic în prima zi a lunii a şaptea şi marchează simbolic momentul începerii fazei de pregătire pentru Sărbătoarea Ispăşirii care urmează peste 9 zile.
Istoric vorbind, Sărbătoarea Trâmbiţelor trebuie să se transpună într-o mişcare religioasă care să anunţe, în mod real, pregătirea biblică a judecăţii divine. Adică să se întruchipeze istoric într-o confesiune care să studiez Biblia, să afle adevărul şi să-l vestească tuturor oamenilor în vederea pregătirii necesare pentru trecerea omului prin judecata finală.
Sub aspect cronologic momentul mişcării respective este cuprins într-o reţea cronologico-profetică dificilă, nu însă imposibil de descifrat. Trebuie să străbatem câteva etape de lucru:
Etap I constă în remarca biblico-profetică referitoare la momentul istorico-profetic în care trebuie plasată judecata divină. Singura sugestie, în acest sens, o oferă profeţia (Daniel 7, 26). O profeţie care spune că judecata divină trebuie plasată istoric la scurt timp după durata de 1260 de ani (Dan. 7, 25).
Etapa II trebuie să stabilească poziţionare în istorie a duratei de 1260 de ani (Dan. 7, 25). Profeţia ne spune că perioada de 1260 de ani reprezintă durata Cornului Mic din Dan. 7, 8, 24, 25. (Cornul Mic din capitolul 7, 8, trebuie diferenţiat de Corn Mic în Dan. 8, 9). Cornul Mic din Daniel 7, 8, 24, 25, durează 1260 de ani, apare la scurt timp după apariţia celor 10 Coarne din Dan. 7, 7. Deci perioada de 1260 de ani (Evul Mediu) trebuie localiaztă la scurt timp după apariţia celor 10 Coarne (căderea Imperiului Roman de Apus)
Etapa III are rolul să stabilească momentul apariţiei celor 10 Coarne. Adică prăbuşirea Imperiului Roman de Apus. Istoria precizează că acest eveniment are loc în anul 476 d. H. Prin urmare, Cornul Mic (1260 de ani), apare la scurt timp după această dată. Într-devăr, anul 476 d. H. este anul de trecere de la Antichitate la Evul Mediu.
Etapa IV are menirea să precizeze, în termeni cronologico-profetici exacţi, întreaga, durată a Cornului Mic. Adică durata Evului Mediu dominată de Cornul Mic (puterea Fiarei I + puterea papală). Un aspect care este precizat de profeţia din Daniel 12, 11. O profeţie care în loc de 1260 de ani, prezintă 1290 de ani. Se ştie, din istorie, că Evul Mediu este desfiinţat de Revoluţia franceză în anul 1798. În concluzie, începutul Evului Mediu se stabileşte astfel: 1798 minus 1290 = 508. Anul 508 reprezintă debutul Cornului Mic, debut care este localizat exact aşa cum spune profeţia, la scurt dimp după apariţia celor 10 Coarne (476). Iar anul 1798 este sfârşitul Cornului Mic (Evul Mediu). La scurt timp trebuie să apară judecata divină (Dan 7, 26).
Etapa V este necesară să stabilim data începerii perioadei istorice generale a judecăţii divine. Se porneşte de la faptul că aceasta apare la scurt timp după anul 1798. Adică după prăbuşirea Evului Mediu. Şi anume, la 1335 de ani dela începutul Cornului Mic (Evul Mediu. Un calcul foarte uşor de realizat: 1335 + 508 = 1843. Ca atare, în anul 1843 începe perioada istorică generală a judecăţii divine.
Etapa VI este necesară să se afle profetic, prin intermediul Sanctuarului, modelul ritualic al judcăţii divine (Lev. 23, 23-32). Şi anume, faptul că există două faze ale istoriei generale a judecăţii divine: faza de pregătire istorică (Sărbatoarea Trâmbiţelor) şi faza de exercitare istorică (sărbătoarea Ispăşirii). Ca atare, anul 1843 este transpunerea istorică numai a Sarbătorii Trâmbiţelor, şi nu aşa cum au crezut pionierii, a Sărbătorii Ispăşirii.
Se înţelege din întregul studiu anterior că anul 1843 reprezintã momentul debutului istoric al fazei de pregătire spiritualã pentru judecata divină. O dovadă clară în acest context, o constituie faptul că în acest an apare în America de Nord o interesantă mişcare religioasă – Mişcarea millerită – care vesteşte mai întâi, începând cu anul 1843, revenirea în slavă a Domnului Hristos, iar mai târziu după decepţia din 23 octombrie 1844, vesteşte judecata divină. Neexistând cunoaşterea modelului ritualic, de 2 sarbători anuale pentru judecata divină, se consideră, în mod greşit, că anul 1844 (în realitate 1843) începe judecata, nu faza de pregătire istorică pentru judecata divină (explicarea debutului contorsionat al adventismului va fi analizată ulterior).
Etapa VII ne interesează, în continuare, în acest cadru de lucru, pentru stabilirea duratei istorice dintre debutul anunţării judecăţii şi debutul judecăţii propriu-zise. Se ştie că întreaga perioadã de desfăşurare a Sarbătorii Trâmbiţelor şi a Sărbătorii Ispăşirii este de 10 zile ritualice (ziua 1 – ziua a 10). Flosind schema de decodificare, de la începutul articolului (1 zi = 30 de ani), transpunerea istorică a acestei durate este de 300 de ani: 30 x 10 = 300 de ani (justeţea acestei interpretări va fi demonstrată după tratarea cronologică, a sărbătorii ispăşirii, din articolul următor).
În studiul de faţă, nu ne interesează întreaga perioadă istorică de 300 de ani (10 zile) a celor două sărbători. Ci numai intervalul dintre prima sărbătoare şi cea de-a doua sărbătore. Adică numai cele 9 zile care se întind de la Sărbătoarea Trâmbiţelor la Sărbătoarea Ispăşirii (durata de existenţă a adventismului). Această durată simbolică de 9 zile ritualice este egală sub aspect istoric cu 270 de ani (9 x 30 = 270). Trebuie să precizăm însă că ritualul ispăşirii anuale, nu începe în seara zilei a 9-a, şi nu se sfârşeşte în seara zilei a 10-a. Acest ritual durează doar câteva ore, în timpul zilei a 10-a.
Pentru a stabili durata exactă dintre debutul fazei de pregătire a judecăţii (1843) şi debutul fazei de exercitare a judecăţii este necesar să ştim data debutului judecăţii divine din cronologia profetică de 2300 de ani (Dan. 8, 9-14). Şi anume, anul 2133 (2300 minus 168 = 2133). Anul 168 î. H. reprezintă debutul universal al Romei după cucerirea primului Corn elenistic – Dan. 8, 9 (corectitudinea datei istorice de 2133 va fi prezentată în aticolul următor).
Prin urmare, durata dintre 1843 şi 2133, adică durata de pregătire istorică a judecăţii divine este de 290 de ani (nu 270 de ani). Această diferenţă de ani este dată de faptul că judecata divină nu începe, aşa cum s-a mai spus, la sfârşitul celor 9 zile ritualice, ci mult mai târziu, în ziua a 10 a lunii a şaptea.
Experienţa istorică a adventismului, arată clar că durata sa actuală este de 167 de ani (2010 minus 1843 = 167). Şi trebuie să ajungă la 290 de ani (!) Mai sunt, în zilele noastre, încă multe profeţii de împlinit.
2.2. Sărbătoarea Ispăşirii (urmare)
