17
Views

FORTĂREAŢA DIN PUSTIU

(Eseu biblic) (10)

B. Jertfa  ispăşitoare necurmată prin intermediul arderii de tămâie

Deşi Sanctuarul iniţial este mărunt, totuşi răsunetul său ideatic este mare. Un model divin ilustrativ în cadrul căruie se mimează procese religioase complexe, pe care omul trebuie să le realizeze în sufletul său. Nimic nu se petrece în Sanctuar, decât pure indicaţii. Totul are loc exclusiv în spiritul uman, pentru învăţătură. Sanctuarul este asemenea unei cutii cu păpuşi simbolice, în care Divinitatea şi omul, gesticulează, în mod alegorico-ritualic, o dramă uriaşă. Drama întoarcerii din mers a fiinţei umane de la dezordinea liberă, la dificila ordine liberă.

În repertoriul său ilustrativ, în camerele de arme ale Fortăreţei din Pustiu –  Teatrul mut al Legii ceremoniale – există, într-o vădită simetrie, nu numai jertfa necurmată prin intermediul jungherii unui animal, ci şi jertfa necurmată prin intermediul arderii de tămâie.

Aaron va arde pe el tămâie mirositoare; va arde tămâie în fiecare dimineaţă, când va pregăti candelele; va arde şi seara când va aşeza candelele. Astfel se va arde necurmat din partea voastră tămâie înaintea Domnului din neam în neam – Ex. 30, 7-8.

Tămâia este un un material ilustrativ folosit, în ritualul ebraic, exclusiv în interiorul Sanctuarului. O substanţă răşinoasă obţinută din scoarţa unor arbuşti, un material de origine vegetală, solidificată sub forma de boabe neregulate; prin ardere, tămâia produce fum şi o aromă pătrunzătoare. Trebuie precizat că arderea permanentă de tămâie are loc numai pe grătarul Altarului de Aur. Adică în încăperea Sfânta, fiindcă numai această încăpere este destinată simbolisticii penale.

Indicaţiile divine constau în prepararea unei tămâi într-un amestec special.  O indicaţie ritualică precisă şi care nu  era permis să fie folosită în alt scop.

Domnul a zis lui Moise: „Ia mirodenii, stacte, onice mirositoare, halvan şi tămâie curată în aceeaşi măsură. Cu ele să faci tămâie, o amestecătură mirositoare, alcătuită după meşteşugul făcătorului de mir; să fie sărată, curată şi Sfintă… Oricine va face tămâie ca ea, ca s-o miroase, să fie nimicit din poporul lui – Ex. 30, 34, 35, 38.

În convenţiile sale codificate, pe Altarul de Aur sau al tămâierii, din Sfânta, nu se permite decât arderea de tămâie.  Şi numai tămâia preparată după indicaţiile de mai sus. Nici un fel de metaforă animalică nu poate  fi şezată pe acest altar special. Numai tămâie specială este porunca divină să se ardă pe Altarul de Aur,  deoarece aceasta este simbolul universal al jertfei divine. O jertfă care trebuie ilustrată printr-un anumit fel de tămâie.

Să nu aduceţi pe altar altfel de tămâie, nici ardere de tot, nici jertfă de mâncare, şi să nu turnaţi pe el  nici o jertfă de băutură – Ex. 30, 9.

Singura dată când se stropeşte cu sânge pe Altarul de Aur este Ziua ispăşirii anuale. Atunci Harul este închis şi este o problemă legată de judecata divină, nu de problema mântuirii din perioada Harului deschis.

Să stropească pe altar cu degetul lui de şapte ori din sânge – Lev. 16, 19 p.p.

Numai pe coarnele Altarului de Aur se poate pune sânge de animal. Se cunosc două situaţii de acest fel: (a) la serviciul ispăşitor zilnic, în cazul preoţilor şi conducătorilor Adunării lui Israel (Lev. 4, 7, 18) şi (b) la serviciul ispăşitor anual de către marele preot (Lev. 16, 18 u.p.).

De la început trebuie să spus că paralelismul simbolic dintre cele două jertfe necurmate – jertfa zilnică de animal pe altarul de Aramă şi jertfa zilnică de tămâie pe altarul de Aur – nu este întâmplător. Un paralelism absolut necesar pentru ilustrarea simbolului jertfei sacre, atât în istoria Vechiului Testament (prin jertfa de animal şi prin arderea de tămâie), cât şi în istoria Noului Testament numai prin simbolul tămâiei (simbol literar, imagistic sau profetic).

Altarul de Aramă,  dominând cu flacăra sa întreaga curte, ilustrează ispăşirea terestră a Domnului Hristos, în mod exclusiv, pentru Vechiul Testament.  Simbolul aramei indică lucrarea mântuirii în natura terestră.

Altarul de Aur,  dominând  cu fumul şi mirosul său ambele camere din Sanctuar, ilustrează ispăşirea Domnului Hristos, în mod universal, pentru ambele Testamente. Simbolul aurului indică lucrarea mântuirii la nivelul naturii divine.

Există o clară dovadă că Altarul de Aur şi fumul de tămâie intonează imnul  sacrificiului  divin, pe ambele portative ale celor două dispensaţiuni. Şi anume, faptul că  acest complex ritualic de pe paginile riguroase ale Exodului, trece imaginativ, adică neritualic, pe paginile tulburătoare ale Apocalipsei.

Apoi a venit un alt înger, care s-a oprit în faţa altarului cu o cădelniţă de aur.  I s-a dat tămâie multă ca s-o aducă împreună cu rugăciunile sfinţilor, pe altarul de aur, care este înaintea scaunului de domnie – Apoc 8, 3.

Reamintind faptul  că ambele altare, posedând aceeaşi geometrie ilustrativă, cu scop penal,  ele se referă în mod clar la Domnului Hristos. În consecinţă, mielul de pe Altarul de Aramă şi tămâia de pe Altarul de Aur indică simbolic grandioasa operaţie de pe Golgota. Cu deosebirea că mielul jerffei permanente alimentează metaforic cerinţele ispăşitor-umane prin intermediul trupului Domnului Hristos nejertfit (V. Testament). În timp ce, tămâia permanentă alimentează metaforic cerinţele ispăşitor-umane, atât prin trupul Domnului Hristos nejertfit (V. Testament), cât şi prin trupul Domnului Hristos  jertfit (N. Testament).

Arderea de tămâie din Sanctuar are, aşadar, cel mai larg orizont semantic. Îşi întinde aripile ilustrative nu numai aspra graniţelor lumii ritualice ale epocii premesianice, ci şi asupra graniţelor lumii noţionale ale epocii postmesianice. Cu alte cuvinte, în dispensaţiunea provizorie, arderea ritualică de tămâie, dublează ritualic arderea permanenta a mielului pe Altarul de Aramă (în mod concret în Vechiul Testament). Iar în dispensaţiunea definitivă, arderea noţională de tămâie (în mod imaginativ în Apocalipsa), pe altarul de Aur, este simbolul universal al morţii substituitoare a Domnului Hristos.

Este interesant faptul că, pe măsura străbaterii secolelor, în sens descrescător, jertfa permanentă de animal îşi pierde treptat din ponderea ei ritualică. O reducere tacită care este întreţinută şi de numărul enorm de costisitor al animalelor de jertfă. Aproximativ  o turmă de miei pe an.

O dată cu apropierea de Primul Advent, pe scena religioasă a poporului Israel, apare la loc de frunte doar arderea de tămâie. Apropierea istorică a adevăratei jertfe ispăşitoarte – jertfa divină – impune menţinerea prioritră a arderii de tămâie. Un semn cu o vastă extindere religiosă: un semn ritualic în  Vechiul Testament, şi un semn neritualic în Noul Testament (imagistic, literar sau profetic).

Dar pe când slujea Zaharia înaintea Domnului, la rândul lui după obiceiul preoţiei, a ieşit la sorţi să intre şi să tămâieze în Templul Domnului. În ceasul tămâierii norodul se ruga afara – Luca 1, 8-10.

Prin faptul că norodul se roagă în curtea Templului, se înţelege că fiecare persoană foloseşte expresia acestei jertfe necurmate de tămâie, similară cu jertfa necurmată de animal. Un procedeu care constituie sistemul cel mai larg de închinare al israeliţilor, în vremea respectivă, rezolvând problema iertării, fără să apeleze la jertfa necurmată de animal, jertfă care în utimul timp nu mai era atât de prezentă.

Întregul proces al folosirii arderii de tămâie conţine cele două probleme ale închinări pentru mântuire: problema morală şi problema penală.

Problema morală constă în actul pocăinţei (declararea pocăinţei proprii) faţă de păcatele săvârşite care sunt deja înscrise, sub forma acuzării, în Capacul ispăşirii (Cartea vieţii). O rugăciune pe care orice israelit o face, de obicei, de la domiciliul său.

Ca tămâia să fie rugăciunea mea înaintea ta –  Ps.141, 2.

Când vă întindeţi mâinile, Îmi întorc ochi de la voi; şi oricât de mult v-aţi ruga, n-ascult: căci mâinile va sunt pline de sânge – Is. 1, 15.

Problema penală constă în actul substituirii morţii umane (solicitarea iertării divine), prin ridicarea braţelor, pentru iertarea respectivă. O iertare faţă de condamnarea care se află deja înscrisă în Capacul Ispăşirii (Cartea vieţii).

Şi Moise a zis lui Aaron: „Ia cădelniţa, pune foc în ea de pe atar, pune tămâie în ea, du-te repede la adunare şi fă ispăşire pentru ei; – Num. 16, 46 p.p.

În concluzie, sistemul ritualic zilnic – de tipul jertfei necurmate de animal şi de tipul jertfei necurmate de tămâie – reprezină sistemul pocăinţei umane şi al iertării divine pentru persoanele care apelează la ele, de la domiciliu, fără să aducă jertfa personală în Sanctusar.

Trebuie subliniat faptul că un mic număr de persoane, din poporul Israel, se pot prezenta la Sanctuar cu jertfa proprie. Majoritatea israeliţilor apelează de la domiciliul lor la jertfa necurmată – fie a arderii unui miel, fie a arderii  de tămâie –  fiind cel mai frecvent şi uşor mijloc de iertare. Expresia aceasta este exact aceeaşi ca pentru jertfa proprie de animal a credinciosului prezentat în curtea Sanctuarului: rezolvarea problemei morale şi a problemei penale.

De fapt, practica actului mântuirii din vremea noastră  este total identică, sub aspect simbolic, cu practica actului mântuirii din Vechiul Testament.

În Vechiul Testament, mielul jertfei necurmate şi arderea necurmată de tămâie, reprezintă un cont penal simbolic perpetuu, tezaurizat în banca sitemului ispăşitor din Sanctuar. Oricine se pocăieşte la domiciliul său şi apelează la acest cont, este iertat.

În Noul Testament,  ispăşirea Domnului Hristos pe Golgota reprezintă un cont penal real perpetuu, tezaurizat în banca cerului. Oricine se pocăieşte şi apelează la acest cont, este iertat.

2. SISTEMUL RITUALIC ANUAL (va urma)

Fortăreața din pustiu (10), de Cornelius Greising

Despre autor
-