36
Views

EXPERIMENTUL TERRA – BIBLIE ŞI DOGMĂ

– Eseu biblic – (9)

Dogma. Marea primejdie a denaturării Bibliei. Obişnuitul sistemul de uzurpare a realităţii cu câte un simulacru de idei. O dogmă înseamnă orice urcare pe tronul principialităţii a unui surogat de  explicaţie momentană, care acoperă multă vreme, în mod eronat, nevoile de respiraţie ale materiei cenuşii. Orice dogmă este un fals cu calitate de postulat. O eroare care este socotită drept principiu.

În special, Bisericile sunt pline de dogme. De concepte false, în lumina Bibliei, pe care însă nu ţi se dă dreptul să le contrazici. Orice dogmă se naşte întotdeauna din concretizarea, în minţile oamenilor, a multiplelor tradiţii, asemenea unei drojdii care se depune la  fundul vaselor pline cu băuturi ideologice tulburi. Nişte băuturi care ameţesc gândurile, făcându-le să sforăie liniştite în noaptea secolelor.

Dărâmarea dogmelor are loc, fie lent, fie torenţial.  De fiecare dată însă înlocuirea acestora are caracter de revoluţii spirituale sau intelectuale pentru schimbare de epoci, de sisteme conceptuale sau de idei. Biblia ne precizează că una dintre aceste dogme este  sfărâmată în 1260 de ani. Adică în lunga teacă de istorie a Evul Mediu. Se ştie clar că în această epocă există o mulţime de dogme religioase, pe care teologia vremii încearcă să le fundamenteze raţional, să le sabilească o înfăţişare ştiinţifică.

Şi totuşi, cea mai ucigătoare dogmă, dincolo de toate dogmele religioase ale Evului Mediu, este dogma gândirii. O dogma care stăvileşte procesul logicii şi al înţelesurilor corecte ale existenţei umane şi divine. Înlăturarea acestei dogme este cunosută în profeţie sub numele de:

1. HRANA DIN PUSTIU

Din opt previziuni profetico-biblice care vorbesc despre suferinţa de 1260 de ani a  Bisericii, două dintre ele vorbesc despre hrănirea acesteia.

Şi femeia a fugit în pustie, într-un loc pregătit de Dumnezeu, ca să fie hrănită acolo o mie două sute şaizeci de zile – Apoc. 12, 6.

Şi cele două aripi ale vulturului celui mare au fost date femeii, ca să zboare cu ele în pustie, în locul ei unde este hrănită o vreme, vremi şi jumătatea unei vremi, departe de faţa şarpelui – Apoc. 12, 14

Este vorba, desigur, despre o „hrănire” sprituală !  Mai exact, despre o  grandioasă schimbare de „hrană” ideatică în blidul logicii de pe masa gândirii umane. O schimbare conceptuală fundamentală care are loc, în cadrul Scolasticii, în aşa-zisa luptă, de peste 500 de ani, a „universaliilor”. Noţiunea filozofică de „universalii” este tot una, din punct de vedere filologic, cu ideile universale. La rândul lor, ideile universale sunt acele noţiuni sau termeni care se referă la mai multe obiecte de acelaşi fel: om (cuvânt care cupride toţi oamen), la fel, animal, casă, biserică, scaun, masă etc.

Scolastica este o perioadă (sec. IX-XV) în care se înfiinţează şcoli numeroase pe lângă mănăstirii şi palate (şcoli monastice, private sau palatine), în care se studiază cele 7 arte liberale. O serie de materii didatice cuprinse în cele două trepte pedagogice ale Scolasticii: trivium (gramtica, retorica şi dialctica) şi quadrivium (aritmetica, geometria, astronomia şi muzica, mai târziu se adaugă medicina).

Înaine de Scolastică (înainte de sec. IX) se consideră că ideile universale (universaliile) sunt idei absolute de natură concretă, substanţială, cu sediu în lumea divină (realismul filozofic platonico-aristotelian). Prin copiere, din ideile absolute se formează lucrurile efemere din lumea umană. La sfârşitul Scolasticii (la sfârşitul sec. XV) se ajunge la considerarea ca ideile universale sunt idei abstracte, vorbe, denumiri sau simple nume ale obiectelor din mintea omului (nominalismul filozofic roscelino-occamian).

Această trecere grandioasă de la dogma teologică a realismului filozific la adevărul ştiinţific al nominalismului filofofic este  tot una cu saltul crucial de la gândire medievală (nediferenţiată) la gândirea modernă (diferenţiată).

Este vorba despte incontestabilul progres logic, constituind „briciul lui Occam”. Cu alte cuvinte, sunt secţionate firele fanteziste ale lucrurile terestre de ideile absolute. Lumea noastră nu mai este copia efemeră sau umbra lumii ideilor absolute, ci se manifestă de sine stătător.

Concluzia imediată constă în faptul ca cercetarea lumii noastre nu mai are loc prin abordarea, cu ajutorul teologiei, a lumii ideilor absolute. Privirile oamenilor se întorc de la studiul teologic al lucrurilor, la studiul naturii. În felul acesta apare Renaşterea şi Epoca Modernă. Oamenii de ştiinţă studiaza natura, nu teologia. Iar omul religios părăseşte terenul teologiei şi-şi indreaptă privirile spre Biblie.

Acest măreţ concept de întoarcere a religiei spre Biblie este „hrana din pustie” a Bisericii lui Dumnezeu. Adica o întoarcere a fiecărui individ din componenţa acesteia la Cuvântul lui Dumnezeu. Fiindcă trebuie să recunoaştem că între om şi Bibliei se interpune o pătura intermediară (care întocmeşte în stilul ei, de exemplu, cele 28 de puncte de credinţă, adică dogme, pe care le impune membrului laic, socotit neînstare să studieze Biblia).  În felul acesta studiul profund al Bibliei, la îndemâna tuturor în vremea formării adventismului, este preluat de o mână, aşa-zis de elită, care devine Biblie pentru toţi ceilalţi, ameninţându-i cu excluderea.

În noul sistem de gândire (gândirea modernă sau diferenţiată), printre conceptele cele mai importante extrase din logica lui Arisotel, este şi sistemul de cuprindere al oricărei realităţi. Limpezirea în gândirea modernă a componenîei orcărui lucru. Şi anume, faptul că fiecare lucru posedă două aspecte sau componente: natura şi esenţa.

Aristotel pleacă de la faptul că un cuţit nu este numai „materie” (hylè) sau natură, ci şi „formă” (morphé) sau esenţă. Dacă metalul, lemnul, piatra, nu îmbracă o „formă”, nu pot fi cuţit. Tot aşa marmora nu poate fii statuie decât dacă i se dă o „formă”. „Forma” este efectul unei acţiuni, unei energii. De aceea, Aristotel numeşte „forma” şi energie, idee sau esenţă. În „formă” sau esenţă se cuprinde nu numai forma în sine, ci şi isoria sau originea acesteia. Adică toată informaţia care nu este scrisă în materia concretă a cuţitului sau a statuii respective, ci în datele informaţionale orale sau scrise.

În consecinţă, Aristotel consideră ca materia şi forma sunt nedespărţite alcătuind conceptul materie-formă, natură-esenţă sau hylemorfismul. De aici se naşte de la sine necesitatea de a considera natura (materia) şi esenţa (forma) de nedespărţit:

Natura unei realitaţi se referă la expresia concretă a acesteia, la ceea ce se poate observa prin senzaţii. Într-un cuvânt, la materia în  sine, la starea de agregare sau la valoarea sa actuală. Adică la sfera senzitivă (observarea cuţitului sau a statuii).

Esenţa unei realităţi se referă la expresia abstractă a acesteia, la informaţia specifică privitoare la originea, provenienţa sau istoria obiectului în cauză. Într-un cuvânt, la informaţia orală sau scrisă despre natura respectivă (istoria cuţitului sau a statuii).

Nerespectarea principiului natură-esenţă duce la concluzii eronate despre realitate, În cazul religiei se poate ajunge la dogme diferite, de care ne vom ocupa în continuare:

2. DOGMA NATURII DOMNULUI HRISTOS

Necunoscându-se corect principiul logic al naturii şi esenţei se fac afirmaţii false sau dogmatice despre natura Domnului Hristos. Erorile încep încă de la pseudo cunştiinţele Sinoadele religioase ale antichităţii şi ale Evilui Mediu: 325 (Niceea), 381 (Constantinopol), 431 (Efes), 451 (Calcedon), 553 (Constantinopol), 680-681 (Constantinopol) şi 787 (Niceea).

Chiar şi noi astăzi sunem conduşi de ideea că Domnul Hristos, în timpul întrupării, are două naturi: „Persoana Domnului Hristos are două naturi: divină şi umană” (O expunere a celor 27 puncte fundamentale de doctrina, Ed. Cuvântul Evangheliei, Buc. 1993, pag.  81). Este ciudat de crezut astăzi o asemenea afirmaţie. Din întreaga Biblie reiese ca natura divină, este de o aşa expresie, încât nu poate fi suportată de natura umană. Un fapt valabil şi pentru Domnul Hristos, întrucât nici în El, cele două naturi nu pot coabita. Este, în mod clar o mitologie profană, să putem admite că „scoarţa” naturii umane ar putea să ascundă sâmburele divin sub învelişul ei. Mitologia dogmatică sau profană, ca orice mitologie de acest fel,  socoteşte modelul ei imagistic întocmai ca pe o realitate. Spre deosebire de aceasta, mitologia divină îşi oferă modele sale fantastice, întocmai ca pe nişte ilustraţii care trebuie decodifcate.

În genul aceleiaşi mitologii dogmatice, se declară, nu numai că Domnul Hristos,  are două naturi (divină şi umană),  ci şi faptul că omul însuşi poate fi părtaşi la natura divină (Ibid. Pag. 82). Trebuie precizat, că natura viitoare a omului mântuit, nu poate fi o natură divină, ci o natură umană în alte condiţii terestre (fară entropie).

3. ADEVĂRUL BIBLIC DESPRE NATURA DOMNULUI HRISTOS

Numai prin folosirea modelului universal de tratare a oricărei existenţe – prin criteriul naturii (observarea realităţii) şi prin  criterul esenţei (informaţia despre realitate) – se poate  cunoaşte natura şi esenţa Domnului Hristos.

În studiul nostru, pe baza Bibliei, Naturii şi Istoriei, există trei ipostaze ale Domnului Hristos: ipostaza pre-umană, ipostaza umană şi ipostaza post-umană.

1. Ipostaza pre-umană a Domnului Hristos ne este descoprită doar în Biblie. O perioadă existenţială necunoscută nouă, a cărei formulă biblică este urmatoarea:

– O singură natură: Natură divină (o expresie fizică declarată informaţional, în mod biblic) exact de aceeaşi expresie supranaturală cu Celelalte două persoane ale Divinităţii.

– O singură esenţă: Esenţa divină (istoria existenţei declarată biblic) exact de aceeaşi origine necreată şi de expresie desăvârşită ca şi Celelalte două persoane ale Divinităţii.

Trebuie subliniat faptul că Domnul Hristos nu este Fiul lui Dumnezeu în Divinitate, ci numai în întrupare. Un concept care generează discuţii, în creştinism, asupra Dumnezeirii Lui depline. Se consideră că  Waggoner, la Minnapolis, îi recunoaşte Dumnezeirea deplină, în comparaţie cu Smith. Dar Waggoner  exprimă  o recunoaştere falsă (dogmatică), deoarece consideră ca Domnul Hrisos are totuşi un început.  Folosind o mare eroare de logică, acesta consideră că „naşterea Lui”, deşi are loc undeva în veşnicie,  se află totuşi la o distanţă atât de mare încât practic se poate spune că nu are început. Este un joc raţional care n-are nici o valoare. Dumnezeirea nu are început niciodată, nici în veşnicie. De fapt, adevărul este că Domnul Hristos devine Fiul lui Dumnezeu, atunci când se întrupează.

2. Ipostaza umană a Domnului Hristos ne este prezentată în Biblie, Natură şi Istorie. O existenţă cunoscută nouă, a cărei formulă generală este urmatoarea:

a. O singură natura: Natura umană (expresie declarată biblic, natural şi istoric)  exact de aceeaşi expresie ca a oricărei fiinţe umane. Natura divină este dispărută. Ea nu se poate reflecta decât în esenţă (informaţie)

b. Două esenţe concomitente:

– Esenţa actuală: Esenţă umană (informaţie declarată biblic, natural şi istoric), fiind vorba despre o persoană  existentă în natura umană.

– Esenţa remanentă: Esenţă divină (informaţie declarată biblico-profetic) fiind vorba despre o persoană care părăseşte natura divină.

Pentru a înţelege natura umană şi esenţa divină remanentă a Domnului Hristos, adică provenirea Lui din Divinitate, trebuie să cunoştem în amănunt profeţiile biblice referitoate la El.  Fiindcă naura Sa umană este vizibilă, dar esenţa divină remanentă nu poate fi aflată, decât din studiul profeţiilor despre întruparea Lui. Contemporanii Domnului Hristos necunoscând profeţiile mesianice, nu pot să-I identifice personalitatea mesianică.

Pentru înţelegerea acestei formule biblico-naturală-istorice, de mai sus, trebuie să înţelegem cum a avut loc întruparea Domnului Hristos. Cei de la Minneapolis (Ellen White-Wagoner-Jenes) n-au nicio idee despre acest fenomen. Altfel Ellen White n-ar fi declarat, în mod absurd, faptul că Domnul Hristos moşteneşte trasăturile ereditare ale lui David şi ale înaintaşilor Săi.  Ea susţie astfel, doar din copiile cărţilor ptotestante,  şi doar pentru a cânta în struna  grupului respectiv, care declară că Domnul Hrisos are natură păcatoasă. Waggoner ajunge până  acolo încât interpretează expresia „născut sub Lege” (Gal. 4, 4) ca dovadă că El a îmbrăcat o natură păcătoasă. De  fapt, expresia „sub Lege” se referă faptul că Domnul Hrisos este dator să păzească Legea ca orice om.

Domnul Hristos nu se naşte, în mod normal, din celulele sexuale ale nici unia dintre cei doi aşa-zişi părinţi. El este transformat, prin Duhul Sfânt, din natura divină în prima celulă biologică a oricărei evoluţii embrionar-unane. Nu are nimic în comun, din punct de vedre genetic, cu nici o erdeditate umană.

Domnul Hristos este al doilea Adam, dar nu este asemenea primului Adam,  ci asemene unei fiinţe descendente din Adam. Fiindca nu este creat un om matur, ca Adam, ci se dezvoltă şi se formează ca persoană fizică întocmai ca o fiinţă din descendenţa adamică.

Domnul Hrisos este un om al lumii umane din afara geneticii umane. El este un om care n-are rădăcini umane. Fiinţa Sa dezvoltă o a doua genealogie umană, o genealogie spirituală care este oferită candidaţilor la mântuire.  Prin moartea Sa, Domnul Hristos face posibilă trecerea omului din genealogia adamică, în genealogia Domnului Hristos. Şi tot prin moartea Sa substituie moartea umană, ca Mijlocitor, nu între Dumne zeu şi om, ci între om şi normativul penal al Legii divine.

Aşa-zişii „corifei” de la Minneapolis declară – şi ca ei declarăm foarte mulţii dintre noi –  că Domnul Hristos este Mijlocitor prin faptul că uneşte natura divină cu natura umană.  Şi de aici se naşte mitul rezolvării numai prin El a sorţii noastre umane. Se susţine nebiblic că omul n-are nimic de făcut, fiindcă Domnul Hristos soluţionează singur unirea celor două naturi. O asemenea supoziţie n-are nici o bază biblcă. Biblia vorbeşte despre transformarea morală a omului, prin Duhul Sfânt, pentru a căpata un caracter necesar pocăinţei.

Acest hristocentrism este tot atât de primejdios ca şi legalismul. Domnul Hristos îmbracă natura umană, pentru a muri, pentru toţi cei care îşi declară pocăinţa, adică stoparea păcatului, pentru a putea primi în mod drept iertarea (Gal. 2, 17) Domnului Hristos. El se întrupează pentru a depune o moarte liber-consimţită, juridic-nedatorată, natural-indentică, echivalent-plurală, concordant valorică etc (Dreptatea Biblică, Ed. Napoca Star, 2005, p. 286).

Domnul Hristos îmbracă natura umană, cu  esenţa remanentă de Dumnezeu. El este un om ideal într-o lume cazută în păcat. Un om ca toţi oamenii cu tendinţe instinctuale ca orice om. El părăseşte natura moralităţii necondiţionate a Divinităţii şi îmbracă natura moralităţii condiţionate a omenirii. O natura materială care este necesară şi care trebuie coordonată prin cultura spirituală. Dacă Domnul Hristos nu execută această coordonare pote fi în pericolul de a păcătui.

3. Ipostaza post-umană a Domnului Hristos ne este prezentată în Biblie. O existenţă necunoscută nouă acum, a cărei formulă generală este urmatoarea:

a. O singură natura: Natura divină (o expresie declarată biblic). Natura umană este dispărută.

b. – O singură esenţa actuală: Esenţa divină ( o informaţie declarată biblic).

– Două estenţe remanente

Esenţa umană (informaţie declarată biblic, natural şi istoric), fiind vorba despre o persoană care a existat în natura umană.

Esenţa divină (informaţie declarată biblico-profetic) fiind vorba despre o persoana Sa, de dinaine de întruparea umană.

(va urma)

Experimentul Terra (9), de Cornelius Greising

| Puncte de vedere |
Despre autor
-