27
Views

EXPERIMENTUL TERRA –  BIBLIE ŞI DOGMĂ

– Eseu biblic – (10)

DOGMA CRONOLOGICĂ A JUDECĂŢII DIVINE

INTRODUCERE

A ne privi cu atenţie propria religie, în oglinda limpede a Bibliei, este un semn sigur de maturitate confesională. Strămoşii noştri doctrinari – priviţi în lumina tradiţiei – sunt farurile noastre călăuzitoare în noaptea acestei lumi. În schimb, privindu-i în lumina strălucitoare a Bibliei – râmân nişte copii. Fiindcă orice  naştere – umană sau istorică – începe cu vârsta prunciei. Şi nu maturitatea individuală contează, ci maturitatea gândirii  epocii.

Nu  este un merit al nostru de-a ne recunoaşte copilăria denominaţională, ci este meritul  creierului istoriei care se află într-o continuă maturizare. Şi dacă ne lepădăm, în mod general, de copilăria secolelor, demostrăm ca ne putem lepăda, în mod particular, şi de copilăria dogmatică a înaintaşilor noştri. Aceştia rămân, desigur, părinţii noştri spirituali. Ne-au învăţat cu migală abecedarul unei religii, pe  care nici ei înşişi n-o cunoşteau. Valoroasele lor cunoştinţe din adolescenţa lor confesională, nu  corespund însă cu parcurgerea noastră actuală prin vastele laboratoare ale universităţii biblice. Cui oare ne  hotărâm să rămânem fideli ? Tradiţiei înaintaşilor nostri sau principiilor sacre ? Dogmelor sau Bibliei ?

1. DE LA ADVENTISMUL ISTORIC LA ADVENTISMUL BIBLIC

Ce este adventismul ? O grea, îndelungată şi  zguduitoare întrebare. O întrebare a unui timp, a unei denominaţiuni, a tuturor denominaţiunilor şi a tuturor interpreţilor biblici. O întrebare care este măcinată şi răsmăcinată de aproape două secole de către adventismul însuşi. O veche şi mereu reînnoită întrebare care, are, spre uimirea tuturor, o mie şi unu de răspunsuri.

Pentru  iniţialii sau străvechii promotori ai mişcării advente iniţiale sau millerite (W. Miller şi J. Himes), adventismul în întreaga sa erupţie istorică, înseamnă o simplă tragere greşită la sorţii profetismului biblic. Pentru urmaşii acestora, adventismul este o luntre cu două vâsle (fapta şi credinţa), care este lansată, în mod providenţial, pe marea istoriei terestre. Valuri după valuri de generaţii trec între timp prin vadul denominaţiunii noastre istorice. Asistăm la un adventism cu trupul învăluit într-un nor, cu un picior pe mare şi unul pe uscat, cu numai trei Solii îngereşti la butonieră. Multă vreme cu două galoane pe umerii mântuirii (Decalogul + Cruce). Acum numai cu unul singur (Crucea). Şi, de asemenea, cu destule săgeţi, în tolba profetică, înmuiate în interpretări care nu încap în propriul lor zbor. În plus, şi cu o arhitectură de Cort imaginar instalat de la începutul istoriei noastre într-un loc şi într-un timp care nu corespund Bibliei.

Răscolind în ceaţa isoriei înţelegem că adventismul intră în lume  pe uşa din spatele istoriei sale proprii. Este pur şi simplu extras cu forcepsul, unui alt sens decât cel înscris în cartea de vizită a destinului său biblic. Oricine încearcă să răscolească fără odihnă cu propriiile sale degete arheologice, la tulpina sa de trestie  măsurătoare, descoperă un bogat buchet de rădăcini profetice. O mulţime de modele indicatoare împachetate în miezul unori meteori suprastelari. Un şir de pietre preţioase textuale şi subtextuale care strălucesc orbitor în lumina pală a asfinţitului de lume. Ne anunţă pe fiecare dintre noi, că mergem pe dumul unor semne de circulaţie întoarse. Şi că, de la minunata remarcă cerească “te-am iubit”, se naşte cu timpul împotriva noastră, apăsătoarea reacţie divină  regretabilă “am să te vărs din gura mea”.

A. Sărbătoarea Trâmbiţelor

Vorbeşte copiilor lui Israel, şi spunele: În luna a şaptea, în cea dintâi zi a lunii, să aveţi o zi de odihnă, vestită cu sunet de trâmbiţe, şi o adunare sfântă – Lev. 23. 24.

Trâmbiţa este, de fapt, un şofar – un corn de berbec sau de o altă cornută – cu care se pune în gardă poporul Israel referitor la încheierea ritualului anual. Preoţii aruncă în aer, în chei sonore diferite, treizeci şi unu de chemări fastuoase (9 + 9 + 12 + 1). Un fel de toacă de vecernie care anunţă intrarea simbolică a poporului Israel, în faza de pregătire a judecţii divine.

Sărbătoarea Trâmbiţelor are loc exact în ziua, în care are loc şi  Anul Nou civil. Nu trebuie însă confundat niciodată, în cadul acestei răsunătoare zile, evenimentul social, cu evenimentul religios. Este necesară această clară precizare, deoarece în calendarul ebraic mai există şi Anul Nou religios, programat o dată cu prima sărbătoare anuală de primăvară. “În vremuri foarte îndepărtate, anul începea se pare, în preajma echinocţiului de toamnă; într-adevăr, toamna marchează trecerea de la un ciclu agricol la altul. Conform acestui uz antic, în epoca postexilică, data exactă a anului nou (Roş Haşana) a fost fixată în prima zi a lunii Tişri (septembrie-octombrie). Dar vechiul Israel cunoştea şi o altă practică, conform căreia anul nou începea în preajma echinocţiunlui de primăvară: pe baza acestui comput luna Abib (martie-aprilie), a fost numită, aşa cum s-a spus,  luna întâi” (Réne Taton, Ştiinţa Antică şi Medievală, Buc. 1970, pag. 148).

Din punct de vedere religios, Sărbătoarea Trâmbiţelor însemnă anunţarea, prin sunetele de şofar, a pregătirii umane pentru viitoarea sărbătoare simbolică din Sanctuar – Sărbătoarea Ispăşirii din ziua a zecea: Ziua judecăţii. Se păstrează până astăzi, în trdiţia ebraică, această importantă sărbătoare religioasă: “Este ziua aducerii aminte, în care credincioşii sunt îndrumaţi să-şi cerceteze trecutul şi să mediteze asupra lui, să-şi facă bilanţul activităţii, să-şi examineze conştiinţa şi să analizeze dacă au trăit şi au muncit în conformitate cu principiile biblice şi să se pocăiască” (Istoria Universală a Poporului Evreu, Alfred Hârlăoanu, Ed.Zarkon, 1992, pag. 371-372).

B. Sărbătoarea Ispăşirii

În ziua a zecea a acestei luni, va fi ziua ispăşirii: atunci să aveţi o adunare sfântă, să vă smeriţi sufletele şi să aduceţi Domnului jertfe mistuite de foc – Lev. 23, 27.

Sărbătoarea Ispăşirii răsare, din îndepărtatul său resort ritualic-festiv, ca o ultimă răsuflare preoţească de la sfârşitul anului ceremonial ebraic. O zi a bilanţului final, în care calculul tuturor parametrilor spirituali sunt trecuţi prin ecuaţia distinctă a judecăţii divine. Importanţa Zilei Ispăşirii este transmisă clar în tradiţia ebraică: “Iom Kipur este ziua ispăşirii şi a iertării, consacrată exclusiv rugăciunii şi pocăinţei” (Ibidem pag. 375)

Importantul model ritualico-profetic al celor două sărbători – Sărbătoarea Trâmbiţelor şi Sărbătoarea Ispăşirii – sunt germenul istoric al adventismului. O mişcare religioasă de vestire, atât a fazei de pregătire, cât şi a fazei de exercitare a judecăţii divine.

(1)                                                         (2)

Sărbătoarea Trâmbiţelor                Sărbătoarea Ispăşirii

I­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­————————————————————————-I

1-a zi a lunii a 7-a                      10 zile                         ziua a 10-a lunii a 7-a

 

Trecerea de la schiţele gestuale de pe planşa festivităţilor Vechiului Testament, din Sanctuar, la  arhitectura istorică a adventisului, presupune un efort constructiv foarte greu de realizat. Sumarele indicaţii ritualice în anonima lor simplitate sunt doar nişte grăunţe în depozitul timpului. Semănarea lor în istoria adventismului presupune stabilirea, prin intermediul altor dosare profetice, a  ogorului precis, precum şi a altor amănunte extrem de folositoare.

2. CRONOLOGIA PROFETICĂ A SĂRBĂTORILOR DIN SANCTUAR

În translaţia spectaculoasă de la regimul unor festivităţi  anuale, la regimul unor manifestări istorice, se urmăreşte nu umai respectarea operaţiilor problemetatice în cauză, ci şi respectarea duratelor rezervate acestora. Între calcul duratelor istorice ale celor trei sărbătorilor de primăvară (Sarbătoarea Paştelor, Sărbătoarea Azimilor şi Sărbătoarea Cincizecimii) şi calculul celor trei sărbătorilor de toamnă (Sărbătoarea Trâmbiţelor, Sărbătoarea Ispăşirii şi Sărbătoara Corturilor) există o deosebire radicală:

Sărbătorile de primvară îşi măsoară durata, în dimensiuni de zile. Transpunerea istorică a acestora îşi desfăşoară durata, de asemenea, în dimensiuni de zile. În consecinţă, duratele lor ritualice suprapunându-se în mod exact peste duratele lor istorice, nu implică nici o decodificare în domeniul cronologic.

Sărbătorilor de toamnă îşi măsoară durata, de asemenea, în dimensiuni de zile. Transpunerea istorică a acestora însă nu se  mai desfăşoară în dimensiuni de zile, ci în intervale care se cuprind în ani, chiar în sute de ani. Un fapt pentru care trebuie ca toate duratele respective să fie decodificate .

A. Cronologia profetică a Sărbătorii Trâmbiţelor

Şi am văzut un alt înger care zbura prin mijlocul cerului, cu o Evanghelie veşnică, pentru ca s-o vestească locuitorilor pământului, oricărui neam, oricărei seminţii, oricărei limbi şi oricărui norod. El zicea cu glas tare: “Temeţi-vă de Dumnezeu, şi daţi-I slavă, căci a venit ceasul judecăţii Lui; Şi închinaţi-vă Celui care a făcut cerul şi pământul, marea şi izvoarele apelor – Apoc. 14, 6-7.

Sărbătoarea Trâmbiţelor este planificată ritualic, în prima zi a lunii a şaptea şi marchează simbolic momentul începerii fazei de pregătire istorică de 9 zile pentru Sărbătoarea Ispăşirii. Sărbătoare Trâmbiţelor are loc, din punct de vedere profetic, după o vreme două vremi şi o jumătate de vreme” (Dan. 7, 25). Adică după Evul Mediu care se termină în anul 1798. Profeţia spune că după acest timp “va veni judecata” (Dan. 7, 26).

Profeţia nu spune însă că judecata divină are două faze – faza de pregătire istorică (Sarbatoarea Trâmbiţelor) şi faza de desfăşurare istorică (Sărbătoarea Ispăşirii). Acest amănunt îl aflăm din ritualul Sanctuarului. Calculul debutului adventismului sau a Sărbătorii Trâmbiţelor este bazat  pe profeţia din Dan. 12, 11, 12. O profeţie în care Evul Mediu are 1290 de ani.

De la vremea când va înceta jertfa necurmată, şi de când se va aşeza urâciunea pustiitorului, vor mai fi o mie două sute nouăzeci de zile. Ferice de cine va aştepta şi va ajunge la o mie trei sute treizeci şi cinci de zile ! – Daniel 12, 11,12.

Calculul pentru Sărbătoarea Trâmbiţelor se  bazează pe durata de 1335 de ani. Acestă durată începe o dată cu 1290 de ani (1798 minus 1290 = 508). Anul 508  este, aşdar, începutul şi al celor 1335 de zile (508 + 1335 = 1843).

Anul 1843 este momentul istoric în care apare în America de Nord o mişcare religioasă fulminantă – Mişcarea millerită – care vesteşte mai întâi revenirea în slavă a Domnului Hristos, iar mai târziu (1844) judecata divină. Conform Bibliei, nu este vorba despre judecata divină, ci despre debutul perioadei de pregătire istică pentru această judecată.

În felul acesta, în anul 1843 are loc Sărbătoarea Trâmbiţelor, adică apariţia Bisericii advente.

B.  Cronologia profetică a Sărbătorii Ispăşirii

Sărbătoarea Ispăşirii este planificatã în cea de-a zecea zi a lunii a şaptea din cadrul anului ceremonial. Pentru credinciosul evreu începe faza de exercitare a “curăţirii” Sanctuarului de către marele preot. Adică începerea simbolică a judecăţi divine

În ziua a zecea a acestei a şptea luni, va fi ziua ispăşii: atunci să aveţi o sărbătoare sfântă, să vă smeriţi sufletele, şi să aduceţi Domnului jertfe mistuite de foc – Lev. 23, 27.

Sărbătoarea Ispăşirii ilustrează începerea fazei de exercitare istoric a Judecăţii divine la sfârşitul Noului Testament. Reperul cronologic al acestei acţiuni este prezentat, în mod simbolic, de sistemul biblico-profetic.

Am auzit pe un sfânt vorbind, şi un alt sfânt a întrebat pe cel ce vorbea: “În câtă vreme se va împlini vedenia despre desfiinţarea jertfei necurmate şi despre urâciunea pustiirii ? Pânã când va fi călcat în…… picioare sfântul Locaş şi oştirea ?”. Şi el mi-a zis: “Până vor trece două mii trei sute de seri şi dimineţi; apoi sfântul Locaş va fi curăţit !” – Dan. 8, 13-14.

Prin noţiunea de “curăţire” a Sanctuarului, se marcheazã începutul Judecăţii divine. Un moment plasat la sfârşitul celor 2300 de seri şi dimineţi (ani). Stabilirea Sărbătorii Ispăşirii nu este deloc dificilă. Este o operaţie mult mai simplă şi mai uşor de calculat decât în cazul Sărbătorii Trâmbiţelor. Cu toate acestea, există cea mai mare confuzie actuală în domeniul localizării ei exacte.  Fiindcă trebuie spus, de la început, că se foloseşte o cale falsă pentru stabilirea cronologiei sale. Şi anume, se  foloseşte decodificarea duratei de 2300 de ani, din Daniel capitolul 8, prin intermediul duratei de 490 de ani din Daniel capitolul 9.

Daniel capitolul 8 tratează istoria lumii la sfârşitul Legământului mântuirii (Marele Legământ). Adică la sfârşitul duratei de 2300 de ani – o durată care marchează momentul final pentru începerea judecăţii divine (un preludiu istoric al celui de-al Doilea Advent).

Daniel capitolul 9 tratează istoria poporului evreu la sfârşitul Legământului slujirii (Micul Legământ). Adică la sfârşitul duratei de 490  de ani – o durată care marchează crucificarea şi trecerea de la Vechiul Testament la Noul Testament (un preludiul istoric al Primului Advent).

Între aceste două capitole ale cărţii lui Daniel nu există nici o legătură cronologică. Şi chiar dacă, prin această contopire, durata de 2300 de ani se sfârşeşte în 1843, reprezintă doar o decodificare neblică,  pentru declanşarea Mişcării advente.

De fapt, pronosticul de începere a judecăţii divine, în anul 1843, se dovedeşte astăzi, după 168 de ani, total greşit. Până la începerea acestei judecăţi,  există multe profeţii încă neîmplinite, a căror împlinirea necesită foarte mult timp.

Debutul duratei de 2300 de ani este comun cu debutul Cornului Mic din Daniel 8, 9-14. (A nu se confunda cu Cornul Mic din Daniel 7, 8).

Dintr-unul din ele a crescut un corn mic, care s-a mărit nespus de mult spre miazăzi, spre răsărit şi spre ţara cea minunată… S-a înălţat până la căpetenia oştirii, i-a smuls jertfa necurmată şi i-a surpat locul locaşului său celui sfânt – Daniel 8, 9. 11.

Cornul Mic din Daniel 8, 9 este succesorul Imperiului Greco-Macedonean şi  autorul istoric al desfiinţării jertfei necurmate şi al instalării urcâciunii pustiiri. Adică Imperiul Roman. Un imperiu care ia naştere (conform profeţiei, nu părerilor istorice) exact în momentul impactului beligerant al Romei cu primul stat elenistic.

Cea dintâi cucerire de către Roma a primului stat elenistic (Macedonia) are loc în anul 168 î.H. Din această clipă, din punct de vedere profetic, Roma devine încet, încet, Imperiul Roman.

Cunoscându-se începutul profetic al Cornului Mic din Daniel 8,9, adică începutul profetic al Imperiului Roman (anul 168 îH.) şi al duratei acestuia de 2300 de ani, se poate afla şi sfârşitul acestui interval de timp. Un sfârşit care este calculat în două moduri (clasic şi actual).

– Conform calculului profetic clasic (2300 minus 458 + 1 (anul 0) = 1843), anul 1843 este un moment istoric interpretat fals, ca anul de debut al judecăţii divine. O manifestare considerată greşit Sărbătoarea Ispăşirii. În realitate, este vorba despre Sărbătoarea Trâmbiţelor (începutul adventismului). Adică despre perioada de vestire şi de pregătire pentru judecata divină, Exact anul Soliei primului înger din septada soliilor îngereşti (Apoc, 14, 6-7).

– Conform calclului profetic actual (2300 minus 168 + 1 (anul 0) = 2133), anul 2133 este adevăratul debut al judecăţii divine. Este vorba despre Sărbătoarea Ispăşirii sau debutul peroadei de exercitarea a judecăţii divine (sfârşitul adventismului). Altfel spus este anul Soliei celui de-al patrulea înger (Apoc. 14, 14-17).

Care este calculul cel mai corect ? Cel care corespunde ritualului şi realităţii profetice ! Şi anume, acel calcul care respectă cele două sărbători anuale:

– Sărbatoarea Trâmbiţelor ilustrează debutul adventismului (1843), adică debutul perioadei de pregătire pentru judecata divină.

– Sarbătoarea ispăşirii ilustrează sfârşitul adventismului (2133), adică debutul judecăţii divine.

Greşeala calculului profetic clasic constă în faptul că se suprapune Sărbătoarea Ispăşirii (2133) peste Sărbătoarea Trâmbiţelor (1843) În felul acesta, se încalcă sistemul sărbătorilor anuale de toamnă.

Experimentul Terra (10), de Cornelius Greising

Despre autor
-