EXPERIMENTUL TERRA – BIBLIE ŞI VERACITATE
– Eseu biblic – (8)
Biblie şi veracitate. Altfel spus, veritabilitatea indiscutabilă a sublimului şir de idei care se derulează fantastic deasupra lumii noastre, ca o funie groasă, pe care păşim cu toţii acrobatic. Este destul de firesc ca bietul pământean care pluteşte ca un strop de pulbere într-un neant, să fie îndreptăţit să afle incontestabila valabilitate a minunatei Cărţi care îl conduce spre ieşirea din criza cosmică-terestră, în care se află scufundat. Nu este deloc de puţină valoare imperioasa cerinţă de a cunoaşte exactitatea vocii care ni se adresează de la celălalt capăt al firului din imperceptibilul nostru receptor.
Biblia. Cartea comunicării cu Necomunicabilul. O interferenţă lingvistică între sacru şi profan. Un Dialog interastral care nu se poate face nici prin limbajul obişnuit a sacrului, nici prin limbajul obişnuită a profanului. Este nevoie de un limbaj universal. Şi singurul limbaj universal posibil pentru om este limbajul metaforic. Unicul limbaj care poate face conexiune comprehensibilă dintre fluxul raţional al Divinităţii şi fluxul raţional al umanităţii. Într-un cuvânt, limbajul simbolic. Biblia. O Carte a formei celei mai înalte a simbolisticii informaţionale a lumii umane – forma hermeneuticii. O simbolistic particulară care conţine în instrumentaţia sa specifică, un evantai de filtre sensibile care tălmăcesc în mod paticular: cultura, dincolo de limbaj; cunoaşterea, dincolo de ritual; stilul, dincolo de povestire; sistemul de gândire, dincolo de filologie: întregul, dincolo de parte; metodologia, dincolo de discurs; inspiraţia, dincolo de tematică, veracitatea dincolo de nebulozitate.
Convingerea în corectitudinea garantată, a ideilor înmărmuritoare care clocotesc pe paginile unei asemene editări, eminamente misterioase, nu este pur şi simplu un scop în sine. Fundamentarea corectă în această înaltă problematică a naturii umane, pe care gândirea umană o combustionează de veacuri în cuptorul gândirii universale, este total îndreptăţită. Cu atât mai mult, cu cât vocea criticii istorice a Bibliei încearcă, de veacuri, să devalorizeze în mod total această Carte cu rol central în gândirea şi orientarea umană.
Aşa-zisa „înalta” critică, în domeniul Bibliei, deschide dosarul unei discuţii serioase în domeniul justeţei scripturistice. În vremea noastră, este momentul prielnic să ne aşezăm la masa vestitei critici istorice şi să tratăm serios toate problemele atât de spinioase ale înţelegerii corecte a valorii deosebite a acestei Cărţii de căpătâi. Nu trebuie să aplaudăm, nici glasul detractorilor, nici glasul trimfaliştilor asupa Bibliei. Folosirea balanţei în cântărirea dreptăţii este procedura cea mai justă.
Cheia veracităţii biblie are mai mulţi zimţi. Biblia este în aceeaşi măsură, pe de o parte, o carte inspirată, pe de altă parte o carte neinspitată. Criticismul şi apologetismul biblic au de a face, în războiul spiritual al inspiraţiei biblice, cu: mărul discordiei biblice, cu ceaţa ordinelor biblice încrucişate, cu certificatul de naştere al traducătorilor biblici, cu triedul insiraţiei biblice şi cu nodul gordian biblic.
1. Mărul discordiei biblice
Mărul discordiei în domeniul Bibliei se află cuibărit în stilul scriitoricesc. Este un fapt demonstrat cu prisosinţă că energica pana scriitoricească a antichităţii, care aleargă pe patinoarul pergamentelor sau al papirusurilor, este dominată de gândirea unui om antic. Un om care foloseşte două metode de lucru: un singur sistem cauzal (cauzalitatea sacră) şi un singur sistem de povestire, cea istorico-literară (caracter legendar).
Cauzalitatea sacră sau „minunea” caracterizează stilul de comunicare al scriitorului antic. Mai ales în epoca Vechiului Testament. Faptul că orice fenomen natural sau spiritual se află sub comanda cauzalităţii sacre. În mentalitatea omului antic, nimic nu se manifestă fără să fie animat de mâna divină. Ploaia, răsărirea grâului, coacerea fructelor, gândurile omului, erupţia vulcanilor, bolile etc sunt determinate de cauze divine. În lumea gânditorului antic nu există cauze pur naturale, decât cauza divină. Criticul şi cititorul modern al Bibliei trăiesc într-o epocă în care conceptul despre cauzalitate este de factură naturală. Este foarte firesc, în acest caz, ca între pagina Bibliei de cauzalitate antică şi raţiunea modernă de cauzalitate naturală, să se işte o ciocnire insuportabilă. Rezultatul nu poate fi altul decât eroarea respingerii Bibliei.
Povestirea istorico-literară sau legendară reprezintă „cutia de conserve” a istoriei vechi. Scriitori antici povestesc viaţa din jur în mod narativ. Numai prin închegarea faptelor într-o intrigă se poate prezenta peste veacuri istoria veche. Adică legenda sau mitologia. Scrierile biblice mai recente, după descoperirea cauzalitatăţii naturale, şi o dată cu relatarea istorică reală, nu mai au nici un farmec, pentru a ocupa un loc în Biblie. Dovada o constituie Cărţile Macabeilor. O redare simplă a vieţii (fără cauzalitate sacră sau povestire literară) atât pe câmpul de luptă, cât şi în jurul tronului împărătesc. Un tron pe care aceştia îl stăpânesc dinastic, peste o sută de ani. Din cauza lipsei postulatului sacralităţii, întreaga existenţă macabeică sau asmoneică, a poporului israel, nu este luată în seamă. Nu-şi poate găsi locul în Canonul Bibliei. Pentru simplu fapt, că este lipsită de apoteoza animistă şi de fantasticul evenimenţial.
Scrierile ulterioare ale Bibliei nu mai sunt îmbibate de fantastic, şi firului raţional al istoriei biblice i se poate accepta veracitatea. Există un repertoriu imens de adevăruri biblice, care îndepărtează crepuscularitatea omenirii, şi deschid drumul înţelegerii modului de soluţionare a deplorabilului destin uman. Lăsând la o parte, mentalitatea scriitorului antic, care se scaldă în fantastic, atât criticistul, cât şi cititorul modern al Bibliei, trebui să acepte nu forma, ci fondul ei. Şi nu fondul aparent, în care pâlpâie suspiciunea falsităţii fantastice, ci fondul real, care provine din filtarea atentă a miezului conceptual.
2. Ceaţa ordinelor biblice încrucişate
Ceaţa ordinelor biblice încrucişate umple, de asemenea, de o nedumerire nesecată agilitatea cititorului modern pentru a distinge, în orice manifestare, când ordinul este din partea omului, când ordinul este din partea lui Dumnezeu. Există, în Vechiul Testament, texte biblice de mare incandenscenţă religioasă sau naţională. Există o mulţime de îndemnuri ostăşeşti sau pur şi simplu de cult, în care nu se ştie întotdeauna din care direcţie bate vântul acestora: ori dinspre adâncul firii omeneşti, ori dinspre înaltul slăvilor cereşti.
Cu toată declaraţia umană clară din partea factorului uman, privitoare la izvorul ordinelor primite, persistă ameninţarea unei false înţelegeri de către omul antic asupra direcţiei de derulare a propriilor sale gânduri. În această privinţă, cititorul modern este bombardat tot timpul de serioase şi chinuitoare întrebări. Nimeni nu poate garanta lipsa de încrucişare în mintea omului învăluit în miracolul antic, a sensului originii interioare a cugetelor sale: dacă acesta nu confundă cu uşurinţă tonul glasului său cu cu tonul glasului astral. O confuzie sporită şi de faptul că, în perioada respectivă, se confudă domeniul religiei ebraice cu domniul statului ebraic.
Există chiar şi în vremea moderă, peroane avide după auroritate, care declară că Dumnezeu „le-a arătat”. Luând declaraţiile sau scrierile în cauză la bani mărunţi constatăm că este departe de aşa ceva. Nu negăm sinceritatea omului dintotdeauna de-a fi autentic faţă de sine. Nu putem rămâne însă indiferenţi la faptul că există ipostaze lăuntrice complet nelămuritoare şi că încrucişarea ordinelor interioare nu pote fi exclusă. Singura cale de soluţionare a unui asemenea joc spiritual ascuns contă în spălara oricărei afirmaţii a unei „părţii” a Bibliei în oceanul „intregului” acesteia.
3. Certificatul de naştere al traducătorilor biblici
Certificatul de naştere al traducătorilor biblici adaugă noi dileme în suflet peste noianul de neînţelegere care pune continuu Biblia pe masa discuţiilor seculare. Fiecare traducător biblic asistă naşterea unui text mort, din punct de vedere literar, dar pe care îl reanimă colorându-i obrazul cu culorile vieţii. A traduce înseamnă o operaţie interşanjabilă dintre neînţeles şi înţeles, cu toate artificiile necesare, care transform actul traducător într-un fel de act creator.
Nu este deloc greşit să considerăm traducerea – dintr-o limbă moartă, care nu mai este vorbită, în limba curentă – o incontestabilă elaborare de certificate de naştere pentru idei imposibil de conturat. Un fel de a copia structuri dintr-o natură într-alta. Abundenţa de presupuneri nu poate fi stăvilită, în procesul tălmăcitor, şi nici abundenţa de explicaţii proprii pentru a nivela terenul geografic al aterizărilor noastre forţate pe terenurile unei lumi care nu are o geografie cunoscută.
Ipoteza susţinută în aceste rânduri este susţinută de faptul că există felurite moduri de aşezare a cărămizilor în ziduri. Există montări arhitecturale biblice felurite, fapt pentru care preferăm locuirea în spaţiul unui traducator sau a atuia. Fiecare completează certificatul sau de naştere pentru propria sa apariţie editorială.
4. Trepiedul inspiraţiei biblice
Cheia inspiraţiei deschide multe înţelesuri în seiful vastităţii profetice a Sfintei Scripturi. Întrebarea asupra originii certe a acestei străvechii şi vestite publicaţii extrem de complexe, de sub presupusul tipar al stelelor, este pe deplin justificată. Cunoaşterea sursei elaboratoare este condiţia sine qua non a Cărţii care destramă tăcerea imensă aşternută ca o ultimă pătură groasă în structura globulară a acestei lumi. O cerinţă spirituală fără egal privitoare la mesajul voluminos care sparge, cu un incredibil curaj, carapacea de nepătruns, de peste marile întrebări fără răspuns ale acestei lumi. Nici un adevăr biblic nu penetrează atât de profund gândirea umană şi nici o temă nu tangentează cu atâta aviditate marele orizont al vorbirii biblice ca marele mister al inspiraţiei biblice.
Tema inspiraţie este pritocită şi răspritocită în mod special în vadra de nelinişte a omului modern. Omul antic este mai puţin interesat de acest amănunt al gândirii sale întrucât comunicarea cu Nevăzutul nu este un subiect de discuţie care să trezească în mintea acestuia, nici prea mlte întrebări, nici prea multe îndoieli.
Doar în lumea modernă pluteşte de multă vreme întrebarea persistentă şi crucială: este sau nu, Biblia, inspirată divin ? Răspunsul clar este: şi da, şi nu !
Privită în sensul ei general, noţiunea de inspiraţie se referă, în mod concentrat, la originea ideilor scripturistice, care coordonează întreaga operaţie scriitoriceasă a autorilor acestei măreţe cărţi. În cazul nostru este vorba despre acele idei care declanşează, în spiriul scriitorilor biblici, întregul elan scriitoricesc.
În calitate de istorie universală, destinată în mod preponderent, poporului ales, Biblia este considerată în decursul timpului a fi de inspiraţie divină. Adică o carte sacră. Părerea populară generală – chiar şi teologică actuală – este dominată de ideea insitentă că Biblia este inspirată divin în mod literal (cuvânt cu cuvânt). Pedalând întruna această idee îngustă, se spune, chiar şi de pe vârful unor munţi organizatorici, că Scriptura trebuie înţeleasă aşa cum este scrisă. Şi totuşi, orice cititor, cât de cât informat, îşi dă seama că Biblia este scrisă, în majoritatea paginilor ei, în războiul de ţesut al celor mai grandioase fabrici metaforice. Şi că această Carte este, până la urmă, o istorie, pe cât de pământească, pe atât de cerească.
O trecere în revistă a întregului text biblic ne ajută să recunoaştem, fără putinţa de precizare a proporţiilor, că există, în această privinţă, trei tipuri de texte biblice: texte de tip inspirat, texte de tip neinspirat şi texte de tip mixt.
Autori ai Bibliei de tip inspirat sunt foarte puţin. Rolul lor este de transmitere a mesajele primite prin viziuni sau vise în cadrul „darurilor” Duhului Sfânt. Mesajul acestora este compus fie din expresii verbale, fie din imagini simbolice. Prezentările lor sunt de obicei nişte comunicări. Ei sunt simpli intermediari. Nu există profeţi care să fi scris exclusiv cărţi dictate divin. Numai părţi din scrierile lor sunt inspirate divin. Chiar şi profetul Ioan, care scrie Apocalipsa exclusiv din inspiraţie, scrie şi alte cărţi nedictate divin.
Autori ai Bibliei de tip neinspirat reprezintă o altă categorie. Toate lucrările acestora, literare, istorice sau filozofice, sunt elaborate din propriile idei care se nasc în mintea lor (Proverbe, Eclesiatul, Cântarea Cântărlor şi Cronicile Bibliei, Evangheliile etc). Ideile respective nu se nasc însă întâmplător. Sursa lor de producere se află în istoria şi cultura timpului, în tematicile care frământă vremea lor.
Autori ai Bibliei de tip mixt sunt reprezentaţi de profeţi. Majoritatea cărţilor Bibliei aparţin acestei categorii. În timpul dintre comunicările divine, pana scritoricească a profeţilor nu se opreşte. Aceştia scriu din propriile cunoştinte şi din propriul talent. Toţi profeţii (Moise, Ieremia, Isaia, Ezechel, aşa-zişii micii profeţi şi Apostolii) exprimă atât mesajele primite, cât şi diverse lucrări produse din propria lor inspiraţie.
O importantă sursă de inspiraţie, în Biblie, este şi cea orală. De exemplu, o mare parte din Pentateuc, în special Geneza, este alcătuită de Moise din cunoştiinţe preluate din transmiterea orală. Toate aceste izvoare orale informaţionale sunt un tezaur de memorie colectivă. Miturile creaţiunii şi post-creaţiunii şi vieţile patriarhilor sunt culese de către Moise, din memoria orală a grupului de oameni fideil lui Dumnezeu, decendenţi din Adam. De la Adam, pe linia patriarhilor, se comunică multe cunoştinţe despre începutul lumii. Să nu ne închipuim că până la Moise nu s-a ştiut nimic din istoria omenirii. Exemplul cel important este poemul profan Ghilgameş. O variantă a Potopului preluată din oralitatea sumeriană, având rădăcinile în oralitatea postadamică. O importantă dovadă, a faptului că se cunoştea, în oralitate filonului de oameni fideli Legământului adamic, multe aspecte din istoria lumii noastre din vremuri imemoriale.
5. Nodul gordian biblic
Nodul gordian al siguranţei şi al valorii de neclintit a Bibliei există oare ? Ne putem încrede în realitatea biblică ? O cerinţă care bate la uşa oricărui cercetător sau cititor scripturistic. Răspunsul este relativ. Nu tot ce este scris în Biblie reprezintă adevăr. Există şi neadevăr în Biblie (ex. discuţiile prietenilor lui Iov, pe care Dumnezeu Însuşi le categoriseşte falsuri). Adevărul nu se află în nici o carte a Bibliei, ci în toate cărţile acesteia. În foarte multe cărţi biblice adevărul este parţial. Este necesară o muncă intensă pentru deosebirea, în Biblie, dintre adevăr şi eroare (interpretare greşită). Cei mai mulţi cititori adoptă eroarea în locul adevărului. Simplismul cu care unele miţi încearcă să rămână la suprafaţa Bibliei trezeşte un sentiment de îngrijorare. Marile rătăciri religioase provin, atât din nedescifrarea întregului text biblic, cât şi din nediscernerea sensurilor reale ascunse în adâncul ritualurilor, simbolurilor şi ale marilor mituri biblice.
Există oare în întregul oceanul biblic o certitudine clară care să autentifice veracitatea acestei cărţi milenare ? Este oare Biblia un tezaur istoric în care se află cuibărit şi adevărul mântuirii ? Se poate vorbi despre o dovadă privind autenticitatea ei divin-umană ? Da, exista ! Şi anume, PROFEŢIA ! Fertila previziune a ochiului sacru. Descrierea anticipată a istoriei biblice, cât şi marcarea cu multă vreme mai înainte a pietrelor kilometrice de tip cronologic, reprezintă dovezi incontestabile ale previzibilităţii biblice. O asemenea Carte, care ridică vălul de deasupra viitorul omenirii, nu poate fi o carte oarecare. Nimic nu poate desface acest nod gordian, care leagă pagina biblică de Divinitate, decât sabia interpretării corecte a profeţiei.
Numeroase noduri gordiene profetice sunt tăiate, în urma noastră istorică, de tăişul plin de siguranţă al iataganului evenimenţial. Reflectoarele profetice de scurtă sau lungă bătaie prezic din vremuri străvechi evoluţia omenirii. De exemplu, în Apocalipsa, cea mai importantă hartă a lumii viitoare, istoria omenirii este segmentată în epoci caracteristice. Decodificarea lor corectă oferă posibilitatea cunoaşterii cu precizie a orizontului omenirii noastre. În plus, dacă luăm în discuţie intervalele profetice împlinite, avem deplina garanţie că şi celelalte evenimente viitoare se vor împlini întocmai.
Şi totuşi, o mulţime de profeţii – interpretate greşit – umplu depozitele sufletului nostru fără să se fi împlinit cu exactitatea necesară. Un fapt care frânge coloana vertebrală a aşteptărilor noastre, dovedindu-se inutile şi aruncă îndoieli asupra veracităţii Bibliei. Oricine intră însa în labirintul profeţiilor cu harta lor corectă în mână, şi cu o experienţă biblică pe măsură, va găsi calea de ieşire la relitate, şi deplina satisfacţie a unei dovezi în plus despre veracitatea Cărţii, care pune la grea încercre raţiunea şi cunoaşterea umană.
Îmbrăcaţi cu armura fortăreţelor profetice, avem certitudinea că principiile biblice referitoare la destinul uman sunt veridice. Toată istoria Planului de Mântuire capată un sens şi o valabilitate totală, dacă le strecrăm corect în sufletul nostru sub permanentul tir al masivei artilerii profetice. Cine are pe masa sa de lucru harta clară a straniei călătorii prin nebuloasa acestei lumi, are, în acelaşi timp, o clară descifrare a adevaratelor principii biblice ale mântuirii.
(va urma)
