20
Views

Studiu biblico-ştiinţific (11)

2. NODUL GORDIAN SPECIOGENETIC

(Originea speciilor)

INTRODUCERE

Nodul gordian speciogenetic reprezintă cel de-al doilea „măr” al discordiei biologice. Probabilitatea trecerii de la o specie la alta. Adică cel de-al doilea zid de neescaladat – dintre cele trei ziduri –  rdicate în calea evoluţiei (zidul biogenetic, zidul speciogenetic şi zidul antropogenetic).

Pot oare speciile să apară de la sine dintr-o formă unicelulară ?

O întrebare care străbate gândirea umană din cele mai vechi timpuri. O întrebare care se desfiinţează însă de la sine, din moment ce primul obstacol al evoluţiei materiale, studiat în articolul anterior, Nodul gordian biogenetic (trecerea de la materia moartă la materia vie) se dovedeşte, aşa cum am văzut, că nu poate fi tăiat cu sabia „Întâmplării naturale”, ci doar cu sabia unei „Inteligenţei creatoare”.

Şi totuşi, discutăm în continuare Nodul gordian speciogenetic (originea speciilor) pentru a putea contraargumenta susţinerea acelor teorii actuale care admit această posibilitate.

Marea controversă actuală, în teoria evoluţionistă, constă în neacceptarea în filozofia biologică a „inteligenţei creatoare”.  Pare o ruşine intelectuală acceptarea unei „inteligenţe cosmice”. Ca şi cum ar fi mai filozofică admiterea doar a „inteligenţei terestre”, ca singura şi cea mai mare inteligenţă din întreaga realitate. Este totuşi clar, că din punct de vedere filozofic, nu poate fi admisă numai „inteligenţa terestră”, fără să fie admisă şi „inteligenţa cosmică”.

În aceeaşi ordine de idei, trebuie precizat faptul că, în ochii filozofiei, „inteligenţa creatoare” este înlocuită cu „întâmplarea naturală”. Ca şi cum programele ordonate (viaţa) pot fi construite la fel, atât de către „inteligenţă”, cât şi de către „întâmplare”. Această falsă anulare a diferenţei dintre „inteligenţă” şi „întâmplare” duce la formarea unui termen nou: „inteligenţa materiei”. Adică „inteligenţa întâmplării”. Aspectul cel mai important, din acest joc de termeni (un joc impus de necesităţi culturale, nu naturale), constă în recunoaşteresa faptului că pentru apariţia şi dezvoltarea vieţii, este necesară o „inteligenţă”. Este drept, că o „inteligenţă” poate funcţiona, la un moment dat, ca o „întâmplare”, tot aşa cum o „întâmplare” poate funcţiona, la un moment dat, ca o „inteligenţă”. Filozofic vorbind, diferenţa este totuşi radicală. Se ştie că „inteligenţa” poate să separe variantele ordinii de variantele dezordinii, în timp ce „întâmplarea” nu poate să separe variantele dezordinii de variantele ordinii. În concluzie, „întâmplarea”, nu poate funcţiona niciodată ca o „inteligenţă” din cauza neputinţei sale de a izola propria-i dezordine de propria-i ecepţional-posibilă ordine. Invocarea ei în procesul evoluţiei nu este, nici ştiinţifică, nici filozofică. Şi faptul este cu atât mai ciudat, cu cât filozofia aceptă numai „întâmplarea creatoare”, nu şi „inteligenţa creatoare”.

Oare din ce cauză ?

Trebuie subliniat faptul că nu din motive logice „inteligenţa ceratoare” este respinsă în favoarea „întâmplării naturale”. Opoziţia generală a teoriei evoluţioniste faţă de „inteligenţa creatoare” constă, în simplul fapt, că această „inteligenţă creatoare” este identificată cu Dumnezeul biblic. Este clar faptul că un Dumnezeu sub forma unei Forţe Supreme, în Univers – care să n-aibă nimic de-a face cu Biblia – ar putea fi mai uşor acceptat. Se vorbeste astăzi foarte mult, chiar şi despre o „inteligenţă mecanică” universală. Numai despre o „inteligenţă conştientă” universală, nu.

Sinceri să fim, vinovată, în această privinţă, este religia însăşi. Şi anume, religia biblică de tipul gândirii nediferenţiate sau medievale. O religie care este practicată astăzi în întregul creştinism, şi care se bazează, din punct de vedere al „vieţii” pe două interpretări greşite: (a) interpretarea greşită a creaţiuneii biblice şi (b) interpretarea greşită a postcreaţiunii biblice.

a. Interpretarea greşită a creaţiunii biblice constă în faptul că opera creaţiunii divine este interpretată, de religie, în mod literal. Nu se înţelege faptul că formarea lumii vii, fiind o capodoperă de origine divină, nu poate fi descrisă în cuvinte umane. Fenomenele, în sine, sunt de o dimensiune cosmică. Şi, prin urmare, acestea nu pot fi înţelese de omul gândirii carteziene, care nu cunoaşte decât legitatea şi logica determinismului natural-terestru. Un motiv pentru care creaţiunea divină este prezentată biblic prin ilustraţiii figurate. Adică sub formă mitologică. Un fapt care impune ca miturile creaţiunii să fie decodificate, şi nu tratate ca nişte realităţi.

Prin faptul că interpretarea biblică universală consideră ilustraţiile respective realităţi, creţiunea biblică îmbracă, într-adevăr, aspectul unor descrieri naive. Nişte pure povestiri, care forţează filozofia să apeleze, la orice factor explicativ, în afară de apelarea la Dumnezeul biblic.

În realitate, Biblia nu prezintă modalitatea creaţiunii, ci faptul creaţiunii. În locul realităţilor respective, care nu pot fi descrise, introduce cele trei mituri biblice fundamentale ale creaţiunii. Nişte mituri care reprezintă, rezumativ, anumite principii de funcţionare a acestei lumi: mitul cifrei 7, mitul cifrei 2 şi mitul numărului 12.

– Mitul cifrei 7 are la bază lumina (Gen. 1, 3).  Un fascicul electromagnetic care este emanat din stele, cu mult înainte de organizarea vieţii terestre, o dată cu formarea „cerurilor şi a pământului”(Geneza 1,1). Divinitatea nu crează lumina în prima zi, deoarece aceasta există. În această zi, are loc anunţarea  proiectului divin al lumii luminii. O lume în care vor fi create două aparate speciale pentru captarea şi transformarea energiei electromagnetie: frunza pentru foto-sinteza clorofiliană (un proces necesar pentru hrana vieţii terestre) şi ochiul pentru foto-sinteza retiniană (un proces necesar pentru formarea culturii umane).

Lumina este compusă din 7 componente electromagnetice, denumite culori. Din această cauză, lumea  umană – lumea luminii – este compusă simbolic sau mitologic din 7 fragmente de timp: cele 7 zile ale săptămânii creaţionale. În cele 6 zile sunt enunţate cele  cele 6 structuri fundamentale ale naturii terestre (atmosfera, hidrosfera, litosfera, biosfera, noosfera şi cosmosfera). Fiecărei sfere terestre punându-i-se la dispoziţie, în mod figurat, o zi.  Iar în ziua a 7-a se instituie Sabatul.

În calitate de lume a luminii, omenirea este lumea cifrei 7. O cifră care caracterizează multe aspecte ale acesteia. De aceea, decăderea spirituală a acestei lumi este  redată simboliic prin 7 componente ale naturii şi istoriei entropice, ilustrate prin cele 7 Peceţi (Apoc. cap. 5, cap 6, cap 8). Iar refacerea spirituală a acesteia este redată prin 7 Scrisori (Apoc. cap 2 şi cap. 3). Apocalipsa este plină de ciluri simbolice bazate pe  cifra 7.

– Mitul cifrei 2 are la bază cei doi Pomi simbolici ai Edenului (Gen. 2, 9). Prin intermediul lor este ilustrat sistemul binomic al Legii divin-juridice. De asemenea, se pune baza ilustrativă pentru întregul sistem binomic – moral şi penal – al actelor juridice reprezentate prin sistemul binomic al Sanctuarului şi al jertfelor.

– Mitul cifrei 12 are la bază complexul celor 12 coaste unilaterale ale lui Adam (Gen. 2, 21-22)  pentru a ilustra „coasta smulsă” a primului Adam şi  „coasta străpunsă” a celui de-al doilea Adam. În acelaşi timp, şi pentru ilustrarea celor 12 Seminţii şi 12 Apostoli. Înt-un cuvânt,  baza ilustrativă a „vieţii derivate” (în istoria umană şi în istoria Planului de Mântuire).

b. Interpretarea greşită a postcreaţiunii biblice constă în faptul că atitudinea divină de interzicere a drumului omului spre Pomului vieţii (Gen. 3, 22) este considerată reală, nu simbolică. Este vorba totuşi despre un simbol care trebuie decodificat şi care înseamnă retragerea reală a asistenţei divin-fizice din natura terestră. Adică absenţa lui Dumnezeu din Natura şi din Istoria actuală. Cu toată această realitate clară, interpretarea religioasă consideră că Dumnezeu este prezent în natura noastră, explicând atât catastrofele, cât şi conflictele sociale ca o pedeapsă din partea Lui. Un context natural-istoric total fals. Divinitatea este prezentă doar în Planul de Mânture, şi total absentă în Natură şi Istorie. Profeţia biblică este doar o previziunea divină a acţiunii umane, nu o prestabilire a acţiunii umane (Dumnezeu nu prestabileşte decât în Planul divin).

Toate aceste interpretări biblice greşite (atât în creaţiune, cât şi în postcreaţiune), îl determină pe omul de ştiinţă să respingă existenţa unui asemenea Creator. Marea ştiinţă a Bibliei, despre începuturi, se află în spatele miturilor respective. Acceptarea de către ştiinţă a unei „inteligenţe creatoare” necesită mai întâi o adevărată prezentarea corectă, din partea noastră, atât a creaţiunii, cât şi a postcreaţiunii. Atâta timp cât Dumnezeul biblic este proiectat într-o lumină falsă – adică în forma naivă a povestirilor mitologice nedecodificate – va exista, în mod just, o atitudine refractară a omului de ştiinţă faţă de un asemenea Creator

Există un lanţ logic cert în formarea structurile vii. Un sistem logic care impune acceptarea unui Autor cosmic. Devine tot mai clară, pentru gândirea ştiinţifică, necesitatea acceptării unei „inteligenţe creatoare” în creaţiunea terestră. Dimensiunea structurală a vieţii terestre impune o asemenea înţelegere. Cu toate acestea – pentru a evita un Dumnezeu religios de tipul interpretării populare – se apelează, filozofic, în mod absurd, în domeniul vieţii, la o „întâmplare naturală”. Această din urmă modalitate evoluţionistă de a interpreta speciogeneza (intâmplarea) este însă tot atât de falsă, ca şi modalitatea de a interpreta creaţionea în mod literal (nedefodificat).

Nodul gordian speciogenetic – subiectul nostru actual – constituie o problemă care antrenează chestiuni importante de gândire şi de practică biologică, de către evoluţionism. Există multe teorii religioase cu pretenţia de a explica dezvoltarea  speciilor terestre. Cele mai importante dintre ele sunt: lamarckismul, darwinismul şi mutaţionismul:

Nici una dintre aceste teorii evoluţioniste nu poate explica mecanismul apariţiei celor peste 2.000.000 de specii terestre, ca provenind dintr-un singur exemplar celular.   Şi totuşi există o serie de fenomene biologice care sunt luate în discuţie pentru demonstrarea sau nu a veridicităţii evoluţiei speciilor: fenomenul impulsului natural, fenomenul fosilelor naturale,  fenomenul genetic universal, fenomenul mutaţionist genetic, fenomenul datării radioactive, fenomenul trofic, fenomenul echilibrului biologic, fenomenul Müller-Heckel, fenomenul vestigiilor biologice şi cele trei axe ale mişcării biologice. Toate aceste manifestări vor fi studiate în continuare.

(va urma)

Cornelius Greising

Creațiune,evoluție sau creațiune-evoluție?(11), de Cornelius Greising

Despre autor
-