Studiu biblico-ştiinţific (7)
- NODUL GORDIAN BIOGENETIC
(Originea vieţii)
D. PRINCIPIUL SIMULTANEITĂŢII STRUCTURALE (urmare)
Celula biologică este baza anatomică şi fiziologiă a vieţii, tot aşa cum atomul este baza structurii şi funcţionalităţii materiei. Dar, aşa cum nici realitatea materială nu se reduce la atom, nici realitatea biologică nu se reduce la celulă. Ambele componente materiale reprezintă însă o unitate finită în infinitatea naturii universale. O finitudine care îndeplineşte cele două principii căutate în cadrul filozofiei greceşti: principiul constanţei cantitative şi principiul constanţei calitative.
Şi totuşi aceste două componente fundamentale ale realităţii – ca staţii finite în infinitarea realităţii – se deosebesc radical.
– Atomul material (un model conceptual constant cantitativ şi calitativ) este o structura finită a materie fizice, de existenţă eternă. O structură închisă cu energie stocată în interiorul său, fără necesitatea de a o procura din exterior. O realitate naturală, adică existentă de la sine, fapt care îi asigură calitatea de „finit” stabil sau etern. O stabilitate care determină, în mod inevitabil, nedistrugerea, ci doar compunerea, descompunerea şi recompunerea.
– Celula biologică (un model conceptual constant cantitativ şi calitativ) este o structură finită a materiei vii, de existenţă efemeră. O structură format din atomi, alcătuind o lume supraatomică. O structură deschisă, cu necesitatea asimilării energiei din exterior. O realitate naturală, dar nu de provenienţă naturală, fapt pentru care îmbracă forma de „finit” instabil sau efemer. O instabilitate care determină, în mod caracteristic, inevitabila distrugerea celulară (naştere, existenţă, moarte).
Fiind străină nivelului firesc al materiei, celula biologică nu poate fi creată de materie. Caracterul nenatural al celulei biologice constă în principiul contradicţiei naturale fundamentale: O NATURĂ NU POATE CREA ÎN MOD SPONTAN, CEEA CE DISTRUGE ÎN MOD SPONTAN. O lege fundamentală a naturii care ne îndreptăţeşte să gândim, în mod logic, apariţia creaţională a vieţii, şi nu apariţia spontană. O apariţie prin formarea inteligentă a unui complex natural constant cantitativ şi calitativ, prin construirea unui uriaş conglomerat atomic: celula vie.
Trebuie subliniat faptul că o celulă biologică este o treaptă materială care iese din nivelul materiei obişnuite. Din această cauză, există în condiţii total nepropice pentru a fiinţa. Celula vie este o structură care se luptă continuu pentru a exista, pentru simplul fapt că existenţa sa reprezintă o realitate care iese din cadrul nivelului materiei moarte înconjurătoare. Un fapt care duce, în final, la erodarea şi la întoarcerea structurii sale poliatomice, prin descompunere, înapoi la nivelul atomic al materiei universale („Căci ţărână eşti şi în ţărână te vei întoarce” – Gen. 3, 19 u.p.).
Diferenţa dintre atom şi celulă este colosală: atomul există, prin el însuşi, iar celula trebuie făcută, din afara sa. O „facere” care porneşte de la nivelul atomic, şi care trebuie să genereze o realitate de deasupra nivelului atomic. O lume supraatomică de natură biologică.
În această privinţă, se ştie în mod clar că atomul există şi stă, prin însăşi natura lucrurilor, pe „propriile sale picioare”. Un fapt care trebuie să-l îndeplinească şi celula. Cu alte cuvinte, şi această unitate biologică, sfidând însăşi natura lucrurilor, nefavorabilă ei, trebuie să stea pe „propriile sale picioare”. Adică să fie autonomă. O autonomie care constă în necesitatea de a realiza o „ordine” (antientropie) într-un ocean de „dezordine” (entropie).
Calitatea celulei de a fi „ordine” în „dezordine” impune înzestrarea acesteia cu capacitatea de a realiza această performanţă uimitoare. O performanţă care se bazează pe dotarea celulei cu trei sisteme componente distincte de lucru: sistemul material-structural, sistemul material-informaţional şi sistemul material-energetic.
– Sistemul material-structural al celulei constituie substratul său substanţial-organic. Un substrat de nivel atomo-molecular. Şi anume, o bază organică formată din cele trei substanţe specifice lumii vii: proteinele, glucidele şi lipidele. Toate acestea sunt structurate şi combinate între ele pe baza unei informaţii specifice, de tip genetic, prin intermediul ADN-ului.
– Sistemul material-informaţional al celulei constituie substratul său de ordine structurală. Un substrat de nivel atomo-molecular. Şi anume, cele două tipuri de acizi nucleici: acidul dezoxiribonucleic (ADN) şi acidul ribonucleic (ARN). Singura lor calitate este de formare a unor tipare naturale. Rolul lor este, aşadar, de a institui o anumită ordine celulară specifică, sub forma unui cod particular.
– Sistemul material-energetic al celulei constituie substratul său de mişcare materială. Un substrat de nivel atomo-molecular. Şi anume, un sistem al metabolismului substanţelor energetico-enzimatice: aport material, prelucrare materială şi eliminare materială. Energia biologică rezultă din descompunerea atomului de hidrogen (oxido-reducere), energie care este depozitată în compuşi fosforici (ATP, ADP şi AMP).
Nici unul dintre sistemele celulare de mai sus, privite în mod separat, nu este viu. Nici unul nu aparţine, în sine, nivelului biologic, ci nivelului atomo-molecular. Numai prin combinarea acestor trei sisteme, asemenea unor roţi dinţate, ia naştere un aparat material cu calităţi naturale noi, de tipul nivelului biologic.
Problema studiului nostru constă în stabilirea cu precizie dacă formarea şi unirea celor trei sisteme, de mai sus, pot avea loc în mod: (a) succesiv sau diacronic ori (b) simutan sau sincronic.
(a) Principiul succesiv sau diacronic
Principiul succesiv sau diacronic aparţine conceptului evoluţionist. O idee necesară pentru susţinerea bine cunoscutei teorii a apariţiei spontane a vieţii terestre. O asemenea explicaţie impune existenţa unei manifestări vii înainte de echiparea celulei cu cele trei sisteme fundamentale ale acesteia. Presupunându-se astfel că elementele componente respective se formează succesiv şi se combină, de asemenea, succesiv, pe parcursul unui timp extrem de îndelungat. O astfel de concepţie admite existenţa formelor vii subcelulare sau precelulare. Este vorba despre acele stadii ale orgaizării biologice, în care formaţiunile materiale respective nu conţin toate cele trei componente, nici deplin alcătuite, nici conexate în totalitate.
În această privinţă există un exemplu tipic şi natural de existenţă vie subcelulară. Şi anume, virusurile. În structura acestora se cuprind doar două sisteme componente: sistemul structural-proteic şi sistemul informaţional-genetic. Virusurile nu posedă sistemul energetico-enzimatic. Din această cauză, virusurile nu pot exista pe cont propriu. Ca atare, nu sunt forme vii. Ele există într-o formă cristalizată. Virusurile pot manifesta caractere vii numai dacă parazitează o celulă vie. În felul acesta, se folosesc de sistemul energetico-enzimatic al gazdei parazitate. Ca atare, nu poate exista viaţă precelulară. Deci nici evoluţie biogenetică.
Realitatea materială precizează astfel clar faptul că numai în cazul, în care sistemul structural, sistemul informaţional şi sistemul energetic sunt depline ca expresie şi totale ca participare, adică simultane, se poate vorbi despre o structură biologică sau vie. Un fapt care exclude apariţia treptată sau evolutivă a celulei biologice.
(b) Principiul simultan sau sincronic
Principiul simultan sau sincronic aparţine conceptului creaţional. Atât apariţia, cât şi contopirea simultană a trilogiei componenţiale a celulei vii de mai sus – substanţă, informaţie şi energie – nu poate fi decât simultană. Studiul celulei precizează că există o anumită informaţie genetică sau o imunitate particulară între toate aceste trei sisteme de mai sus. Fiecare sistem material trebuie să se potrivească celuilalt – în mod reciproc – ca o cheie cu broască respectivă. Fiecare substrat material (substanţă, informaţie şi egergie) trebuie să aibă, aşadar, aceeaşi „parolă” cu celelalte două, mai înainte de a se întâlni şi combina.
O apariţie spontană, evolutivă, a celulei biologice ar fi posibilă, de exemplu, numai dacă tiparul informaţional al ADN-ului este preluat treptat de la tiparul proteinei, şi dacă tiparul proteinei este preluat de la tiparul ADN-ului. Şi, de asemenea, dacă aceste două tipare sunt preluate de la tiparul compuşilor fosforici, şi dacă, la rândul lor, compuşii fosforici preiau tiparul de la celelalte două sisteme materiale. Numai aşa pot poseda toate cele trei sisteme materiale aceeaşi „parolă” de combinare reciprocă. O asemenea manifestare, dacă o privim sub aspect evolutiv, este posibilă numai dacă cele trei sisteme componente, amintite mai sus, s-ar menţine foarte îndelungat în contact. Un asemenea contact ar fi posibil numai dacă ar exista sistemul material, care să le asigure menţinerea împreună, şi să le hrănesască, aşa în cât să nu le distrugă entropia. În realitate, entropia face imposibilă nu numai apropierea, ci şi relaţia lor reciprocă.
Altfel spus, în conceptul evoluţionist, fiecare element al acestei triade fundamentale – structură, informaţie şi energie – ar trebuie să fie în mod concomitent şi mama şi fiica celorlalte două componente. O manifestare imposibil de realizat vreodată, în mod spontan.
Din toate cele prezentate mai sus reiese că apariţia unei celule biologice – din cauza complexităţii acesteia – nu poate avea loc, decât dacă cele trei sisteme fundamentale structural-celuare au aceeaşi informaţie şi dacă se combină în mod concomitent (sincronic). O asemenea organizare materială nu poate avea niciodată loc în mod spontan.
O asemenea potrivire deplină nu este posibil de realizat decât de către un factor conştient. Un fapt care demonstrează, că viaţa nu poate să apară, decât printr-o asamblare sincronă, din partea unei inteligenţe.
Mai trebuie subliniat faptul că celula biologică reprezintă o ordine (antientropie) care se dezvoltă în dezordine (entropie). Un fapt care demonstrează că formele celulare intermediare, nefiind unităţi viabile, nu pot exista fără să fie distruse imediat ce apar în existenţă. Chiar şi celula biologică o dată formată, nu poate rezista entropiei multă vreme şi cade pradă degradării şi morţii.
Nu se poate vorbi, prin urmare, despre o evoluţie naturală a vieţii, din moment ce natura – cu aceeaşi mână – şi CREEAZĂ, şi DISTRUGE.
Faptul că formarea structurii celulare necesită o cerinţă informaţional unică, pentru cele trei sisteme structurale fundamentale, demonstrează clar că operaţia de asamblare naturală nu poate fi decât de ordin simultan. O manifestare simultană este, în acelaşi timp, de ordin conştient. Adică o operă din partea Fiinţe Supreme.
Cornelius Greising
