Studiu biblico-ştiinţific (8)
- NODUL GORDIAN BIOGENETIC
(Originea vieţii)
E. PRINCIPIUL REPRODUCERII CELULARE
Unul dintre principalele argumente în defavoarea evoluţiei biologice este şi reproducerea biologică. Materia biologică (materia vie) fiind instabilă sau efemeră îşi asigură existenţa, conform naturii sale proprii, prin reproducere. Adică printr-o continuitate discontinuă. Materia abiologică (materia moartă) fiind stabilă sau neefemeră îşi asigură existenţa, prin ea însăşi fără nici o reproducere. Cu alte cuvinte, printr-o continuitate nediscontinuă.
O structură vie, cu toate că este alcătuită din atomi (structuri stabile), este o structură instabilă sau efemeră. O instabilitate determinată de două cauze importante: pe de o parte, deoarece este o structură deschisă, iar, pe de altă parte, deoarece este o ordine (antientropie) în sânul unei dezordini (entropie).
– În calitate de structură deschisă, organismul biologic îşi recoltează energia din exterior, prin compuneri, descompuneri şi recompuneri structurale.
– În calitate de ordine în dezordine, orice compunere, descompunere şi recompunere este exploatată de dezordine, determinând degradarea.
Aşa cum ne prezintă, într-un mod clar, întreaga natură actuală, orice structură biologică – în calitate de fortăreaţă antientropică – se află tot timpul în luptă cu entropia. O luptă aprigă şi inegală, ca aceea dintre „ţânţar şi armăsar”. Rezultatul final al întregului conflict este, în mod iremediabil şi irevocabil, moartea.
Este cât se poate de limpede pentru oricine faptul că grămăjoara de antientropie (structura biologică), n-are deloc habar de impasul fatal care o aşteaptă. O asemenea fantomă naturală născută, conform evoluţiei, pur şi simplu din întâmplare, nu are deloc cum să ştie, nici ea, nici natura, că urmează să dispară la fel de misterios, dintr-o pură întâmplare, aşa cum s-a şi născut.
O dată cu dispariţia subită din existenţă a primei structuri biologice, în mod rapid şi firesc, întreaga epopee biologică a acestei planete s-ar sfârşi în totalitate. Strălucitul produs al întâmplării oarbe, conform teoriei evoluţiei, reprezentat de prima formă de viaţă, ar pieri pentru totdeauna, în virtutea vânătoarei eterne din partea sălbaticei entropii asupra oricărei antientropii.
Există totuşi o singură posibilitate de salvare a primei celule vii, şi o dată cu ea a întregii vieţi terestre. O salvare relativă, dar care există. Şi anume, minunata diviziune celulară sau reproducere biologică. Un principiu pe care prima celulă, provenită din evoluţie, nu-l posedă desigur în echipamentul său genetic, din două mari motive:
– Cel dintâi motiv constă în faptul că o preocupare pentru prevenirea impasului morţii celulare, nu poate să aibă loc, mai înainte ca prima celulă vie a acestei lumi să se întâlnească experimental cu impasul acesta. Moartea este o experienţă fatală, şi închide pentru totdeauna orice posibilitate de evitare sau de compensare pe calea întâmplării. Neputând exista o acumulare de experienţă naturală, în domeniul morţii, evoluţia nu este capabilă să înzestreze prima celula cu aparatul biologic al reproducerii. Un fapt pentru care natura nu se poate ocupa, în mod evolutiv, de procesul reproducerii celulare, deoarece cauza reproducerii nu se află într-o cerinţă a individului viu, ci într-o cerinţă a speciei vii. Şi specia vie nfiind o realitate, ci o idee, cere rezolvări pe calea ideei.
– Cel de-al doilea motiv constă în faptul că reproducerea biologică nu salvează individul biologic (realitate concretă), ci specia biologică (o realitate abstractă). Fenomenul vieţii se transferă dintr-un exemplar singurar într-un alt exemplar singular. Într-un cuvânt, ştafeta naturală a viului. O bizară favorizare a universalului (specia biologică de tip abstract), în detrimentul individului (exemplarul biologic de tip concret). Ca atare, reproducerea celulară, fiind determinată de o cerinţa abstractă a speciei vii, nu poate fi decât o tactica iniţiată de o intelingenţă, nu de o întâmplare. Este vorba despre un fenomen de o ingeniozitate şi, totodată, de o ciudăţenie incredibilă. Şi deoarece reproducerea biologică vizează un fenomen abstract (specia biologică), pentru realizarea acesteia este nevoie, aşa cum s-a mai spus, de o inteligenţă, nu de o întâmplare.
În felul acesta, fiecare element efemer se copiază pe sine însuşi într-un alt element efemer. Numai specia biologică se prezintă nemuritoare, în timp ce individul biologic este muritor. Un continuu discontinuu.
Privind întregul aspect al reproducerii celulare biologice, în toată profunzimea lui, se înţelege destul de bine, că avem de-a face cu faptul că viaţa pe Terra este o eternitate vie trucată. Adică o viaţă în condiţiile morţii. Trucajul constă în faptul că reproducerea nu avantajează individul biologic (salvarea posesorului vieţii), ci produce succesiunea altor indivizi (salvarea fenomenului vieţii).
Teoria evoluţiei nu poate să explice în nici un fel, chiar dacă ar face străduinţe uimitoare, modul de inventare de către natură, din întâmplare, a reproducerii biologice. Pentru că problema reproducerii biologice nu se referă la salvarea individului biologic (concretul), ci la salvarea speciei biologice (abstractul). Ca atare, fenomenul în cauză este de tipul unei strategii de ordinul celei mai înţelepte tactici procedurale, de a satisface deopotrivă, atât dispariţia vieţii de pe aceasta planetă (dispariţia indivizilor), cât şi nedispariţia veţii de pe această planetă (succesiunea altor indivizi). O operaţie existenţială deosebit de ciudată – exercitată prin reproducere – reprezentând opera sau apanajul indiscutabil al unei inteligenţe.
Anticipând un subiect care va fi discutat şi la capitolul creaţiune, trebuie să discutăm reproducerea celulară şi din punct de vedere creaţional. Dacă reproducerea este o absurditate pentru evoluţie, nefiind o cerinţă a vieţii individuale, ci exclusiv a speciei, cu atât mai mult este o absurditate şi pentru creaţiune, nefiind o cerinţă a vieţii concrete universale, ci exclusiv a Terrei.
Reproducerea este, aşdar, indiferent de teroria apariţiei vieţii la care ne referim, marea absurditate a vieţii terestre: (a) deoarece natura n-o poate realiza, (b) deoarece Divinitatea n-o poate evita !
Explicarea o conţine Biblia. Lumea terestră este cu o probabilitate, poate maximă, singura natură cu reproducere în Universul fiinţelor libere. O reproducere care nu poate fi explicată, decât biblic, Şi anume: prin raportul juridic dintre Legământul preconflictual sau postcreaţional (primar) şi Legământul postconflictual sau reconciliant (secundar).
– Legământul preconflictual sau postcreaţional impune – în cazul secesiunii lumii umane – retragerea Pomului vieţii (Gen. 3, 22-23) din relaţia umană (simbolul retragerii antientropiei din natura terestră). O retragere a asistenţei divine din lumea umană, care este urmată de moartea naturală a omului. Durata de viaţă a omului (Gen 6, 3) fiind de aproximativ 120 de ani (durata unei vietăţi este de cinci ori durata sa de maturizare).
– Legământul postconflictual sau reconciliant preconizează – în cadrul Planului de mântuire – reîntoarcerea Pomului vieţii (Apoc. 22, 1-2) în relaţia umană (simbolul reîntoarcerii antientropiei în natura terestră) O reîntoarcere a asistenţei divine în lumea umană, care este urmată de viaţa eternă a omului. O eternizare, atât a indivitului viu, cât şi a speciei vii. În concluzie:
Încălcarea Legământului preconflictual (postcreaţional) impune, aşadar, moartea naturală în intervalul de timp de aproximativ 120 de ani.
Exercitarea Legământul postconflictual (reonciliant), având nevoie de prezenţa omului, necesită un timp de aproximativ câteva mii de ani.
Prin urmare, încălcarea Legământului preconflictual impune ca omul să dispară, iar instituirea Legământului postconflictual impune ca omul să nu dispară. O absurditate, un paradox. Rezolvarea acestui paradox are loc prin fenomenul de reproducere biologică. În acest fel, individul moare, dar copia sau urmaşul lui trăieşte. Altfel spus, omul este efemer (respectarea Legământului preconflictual), omenirea este neefemeră (respectarea Legământului postconflictual)
Reproducerea biologică este astfel o tactică divină creaţională, concepută de Divinitate, nu o întâmplare naturală. Cu alte cuvinte, principiul soluţionări conflictului dintre cele două legăminte divine, de mai sus. Principiul divin al continuităţii discontinue.
Cornelius Greising
