CREAŢIUNE, EVOLUŢIE sau CREAŢIUNE/EVOLUŢIE
PIETRELE DE ÎNCERCARE ALE CREAŢIUNII
– Studiu biblico-ştiinţific –
(25)
2. DISTRUGEREA EXISTENŢEI VII POSTCREAŢIONALE PRIN EA ÎNSĂŞI
Existenţa vie terestră nu este înzestrată numai cu echipamentul natural al menţinerii acesteia prin ea însăşi. Aceeaşi existenţă vie este înzestrată şi cu echipamentul natural necesar pentru distrugerea acesteia prin ea însăşi. Este vorba despre un aspect, la care se referă toate cele trei surse informaţionale fundamentale ale omenirii: Biblia, Natura şi Istoria. O dovadă certă a faptului că lumea umană – conform deplinei previziuni sacre – este alcătuită, prin însuşi actul creaţional, ca o lume a vieţii şi a morţii. Un fapt care imprimă naturii terestre o alură cu totul particulară. Un aspect care, în condiţiile necunoaşterii creaţiunii divine, poate fi confundat cu uşurinţă cu o imagine care să îndrepte gândirea umană spre teoria evoluţiei.
2.1. Cauzele existenţei şi a distrugerii terestre prin natura însăşi
Natura vie terestră este creată, aşa cum s-a mai spus, atât cu capaciatea de-a exista prin ea însăşi, cât şi cu capacitatea de a se distruge prin ea însăşi. Fiindcă viaţa este, în esenţa ei edenică, o organizare materială, primară, de origine dvină, iar în esenţa ei postedenică, o organizare materială secundară, de origine naturală. În acelaşi timp, moartea (moartea actuală) este, în esenţa ei fenomenologică, o dezorganizare materială, de origine naturală. Ca atare, organizarea materială secundară şi naturală a fiinţei umane actuale (naşterea), şi dezorganizarea materială de expresie naturală (moartea) sunt două fenomene care se manifestă ca două imagini inverse, în oglină.
Este foarte important de ştiut faptul, că producerea exemplarelor actuale ale fiecărei generaţii are loc prin sistemele anatomico-funcţionale, cu care este înzestrat organismul respectiv. Neţinând cont de acest aspect elementar, nu se face diferenţa necesară între apariţia creaţională a vieţii (creaţia), şi apariţia naturală a acesteia (naşterea). Se ştie că primul exemplar viu este plăsmuit creaţional. Neţinând seama de acest aspect, unele persoane consideră că şi apariţia exemplarelor descendete implică intervenţia divină (creaţionismul). Ca urmare, se consideră că şi dezorganizarea materială (moartea) ar avea loc, de asemenea, sub o intervenţia divină curentă.
În realitate, nici procesul naşterii, nici procesul morţii, nu sunt programate şi nici realizate de către Dumnezeu. Idea morţii naturale – în raport de factori întâmplători multiplii – vine în contrast cu ideea religiilor populare care consideră că Dumnezeu participă, atât la apariţia şi la întreţinerea vieţii, cât şi la producerea sfârşitului vieţii umane. Această idee se află, pentru multe persoane, la baza practicii lor religioase. Este drept ca în anumite cazuri, Dumnezeu oferă ajuror, fie în procesul naşterii naturale, fie în procesul creşterii şi al existeţei naturale. Este vorba totuşi despre o intervenţie excepţională, deoarece făgăduinţele Sale sunt condiţionate.
Neînţelegându-se faptul că natura terestră funcţionează exclusiv în condiţii de entropie, se consideră că Divinitatea participă efectiv şi la dispariţia sau la moartea omului. În această privinţă, se vorbeşte despre moartea omului, ca depre o „chemarea la odihnă”. Ca şi când Dumnezeu hotărăşte momentul morţii tuturor oamenilor de pe pământ. Sfârşitul vieţii umane este determinat, de factori întâmplători: fie din cauza uzurii organismului, fie din cauza unor condiţii distrugătoare naturale sau violente. Există, bineînţeles, şi situaţii de excepţie, în această privinţă, însoţite de intervenţie divină, dar acestea nu trebuie să fie generalizate.
Realitatea crudă constă în faptul că suntem, o natură care se naşte, există şi piere de la sine. Nu putem studia creaţiunea şi destinul ei, privit în lumina Bibliei, fără să înţelegem ruptura existenţială, dintre om şi Dumnezeu, care caracterizează lumea noastră actuală. Şi că reîntoarcerea lui Dumnezeu în natura umană, nu este posibilă decât prin intermediul Planului de Mântire.
Viaţa apare, există şi dispare fără să ştim nimic despre noi înşine. Nimeni nu poate să spună ceva despre destinul sau particular. Există un paradox actual: Natura naşte viaţa şi Natura o ucide. Natura se uneşte cu societatea ca s-o ucidă cât poate mai repede. Jocul etropiei, egal cu jocul întâmplării, conduce destinul tuturor. Este vorba despre un mister al existenţei care nu-şi găseşte răspunsul decisiv în Natura însăşi.
Nici o gândire neutră – fie că este adeptă a conceptului creaţional, fie că este adeptă a conceptului evolutiv – nu poate explica efemeritatea existenţei terestre. Singurul, din întreaga Biblie, care caracterizează acest aspect este Solomon. Privind acastă lume, prin prisma naturii ei – fără nici o implicaţie din partea Divinităţii – acest mare înţelep al Biblie o declară „deşertăciunea deşertăciunilor”.
Numai Biblia ne poate răspunde la această dilemă de nepătruns. Răspunsul acesteia este strecurat însă în mintea noastră, pe o cale ilustrativă sau simbolică. Realitatea exactă – fiind vorba despre o problemă care se află la limita dintre natura divină şi natura umană – nu poate fi comunicată omului. Lipseşte nu numai vocabularul necesar, ci şi capacitatea mintală de cuprindere. Din această cauză, prezentarea realităţii umane este redată în imagini simbolice. Misterul vieţii noastre este zugrăvit sub forma unor evenimente fundamentale simbolice transpuse în particularităţile naturii umane.
În calitate de fiinţă conştientă, omului i se oferă, încă de la început, două posibilităţi: ori respectarea ordinii libere care este răsplătită cu viaţa veşnică, ori lansarea în dezordinea liberă, care este răsplătită cu moartea veşnică. Simbolistica acestui Legâmânt divin-uman este ilustrată, în simbolistica biblică, prin cei doi Pomi edenici.
Respectarea cerinţelor impuse de Pomul cunoştinţei bine lui şi răului (respectarea ordinii libere interumane) este urmată de accesul omului la Pomul vieţii (asistarea divină a ordinii fizice a naturii terestre). Un fapt care garantează antientropia fizică sau păstrarea nemuririi umane. Nerespectarea cerinţei Pomului simbolic moral (declanşarea dezordinii libere interumane), atrage după sine retreagerea Pomului simbolic penal (retragerea asistării divine a naturii terestre). Un fapt care atrage entropia fizică sau pierderea nemuriririi umane.
Entropia naturii este cauza degradării şi a morţii noastre naturale. Un fapt care demonstrează că toată alcătuirea vieţii terestre este construită în aşa fel ca să putem trăi prin noi înşine, dar şi să putem muri prin noi înşine. Există un lanţ al cauzelor care face ca moartea să depindă în totalitate de noi înşine. Murim ca răspuns la faptul că trăim într-o natură entropică. Adică într-o dezordine declanşată prin retragerea asistenţei divin-fizice din cadrul naturii noastre. O soartă crudă declanşată de păcatul iniţial. Şi păcatul iniţial este un rod nefast al crizei libertăţii. Şi criza libertăţii este ecoul înaltei favori de-a fi liberi. Şi, la rândul ei, înalta favoare de-a fi liberi, provine pur şi simplu, din fericita asemănarea cu Creatorul. Şi cu toate că libertatea este o trăsătură comună, atât a omului, cât şi a Creatorului, numai în om generează păcatul, iar în El, nu. Fiindcă, pentru a satisface dreptatea, libertatea noastră este condiţionată de rodul luptei culturii asupra naturii, în timp ce libertatea Lui satisface întreaga dreptatea fără să fie condiţionată de nimic. Orice răbufnire liberă, necontrolată, a naturii noastre instinctuale ne transformă în monştri. Pur şi simplu în materie vie energofagă. În „mâncători” de materie şi în „mâncători” de spirit. Şi singura frână naturală, în afară de cea divin-juridică, este entropia. Adică o stare impropice existenţei vii create, ducând la scoaterea factorilor de dezordine din realitate, pentru neeternizarea conflictului interpersonal din Univers. Din motivul acesta, lumea noastră, cade fulgerător din antientropie în entropie. Şi astfel, entropia trece întocmai ca o grapă peste toate, şi orice materie vie, pe care o întâlneşte în cale, o întoarce pur şi simplu din drumul său, prăvălind-o necontenit înapoi la materia moartă. Şi deoarece întreaga natură neorganizată a Universului este scufundată de la sine în entropie, este cel mai clar semn, că nu este cu putinţă nicăieri, în pustietatea spaţiului, nici o transformare spontană a materiei moarte în materia vie.
2.2. Echipamentul necesar pentru distrugerea vieţii prin ea însăşi
Încă din actul creaţiunii, aşa cum s-a mai amintit, natura terestră este înzestrată, atât cu capacitatea de-a exista prin ea însăşi, cât şi cu capacitatea de a se distruge prin ea însăşi. În afară de entropie, există şi un pachet de construcţii creaţionale, care să contribuie la moartea noastră. Un important proces creaţional care constă în construirea unei puzderii de fiinţe subumane, care să însoţească întocmai ca un cortegiu biologic, fiinţa umană, fiinţa din vârful existenţei terestre.
Omul nu este unica fiinţă de pe pământ. Este însoţit de un ansamblu de vietăţi, de toate mărimile şi rolurile biologice, de la fiinţele microscopice, la fiinţele macroscopice. Toate acestea alcătuiesc mediul viu terestru. Un conglomerat de fiinţe vizibile sau invizibile care formează un tot unitar. O unitate biologică, care alcătuieşte un fel de organism universal şi care se autogenerează, se autoîntreţine şi se autodistruge. Este vorba despre raportul dintre parte şi întreg. Partea biologică, reprezentată de un individ sau de o specie, nu poate exista fără întregul biologic terestru. Şi nici viceversa. Şi în acelaşi timp, un individ sau o specie, contribuie la distrugerea altor indivizi sau a altor specii.
Creaţiunea divină – avându-se în vedere istoria actuală, în plină entropie, a acestei lumi – construieşte un sistem cu totul aparte de natură vie. O natură care să existe, şi care să dispară prin ea însăşi. Atât structura, cât şi dinamismul vieţii terestre, poartă amprena unei lumi care trebuie să se producă, să se suprime, şi să se reînnoiască prin ea însăşi.
Există o lume bacteriană imensă fără de care omul n-ar putea, nici exista, şi nici muri. O lume care conţine în ea, atât patul vital, cât şi groparul final al omului. Moartea acestuia, ca şi moartea tuturor vietăţilor, trebuie să fie nu numai produsă, ci şi descompusă în materia atomo-oleculară iniţială. Biblia spune cu toată precizia: „căci ţărână eşti şi în ţărână te vei întoarce” (Gen. 3, 19). Viaţa omului este complexă. Dumnezeu îl creează, pe acesta, împreună cu vieţuitoarele inferioare, de care el are nevoie, pentru a putea autoexistă, în izolarea sa multimilenară. În tot acest ansamblul viu terestru, există factori vii care întreţin viaţa omului, dar şi factori vii care distrug viaţa acestuia, precum şi factori vii care descompun corpul uman şi al tuturor vieţuitoarelor, după moartea acestora, până la nivelul de ţărână.
Această creaţiune divină, înzestrată cu un echipament special, şi specific numai pentru lumea terestră, constituie cea de-a doua „piatră de încercare a creaţiunii”. Adică necesitatea de aducere la existenţă, de către Dumnezeu, a unei lumi aparte. O lume care să poată să existe şi să dispară, de la sine, reprezentând forma de existenţă a vieţii în condiţiile morţii.
Cornelius Greising
