PIETRELE DE ÎNCERCARE ALE CREAŢIUNII
– Studiu biblico-ştiinţific – (26)
3. CUNOAŞTEREA UMANĂ POSTCREAŢIONALĂ PRIN EA ÎNSĂŞI
Omul este o fiinţă a cunoaşterii. În faza postcreaţionlă anterioară marelui său examen existenţial, această fiinţă este, în lumina Bibliei, racordată la sursa divină a cunoaşterii umane. Repetenţia umană schimbă însă radical destinul iniţial al întregii lumi. Are loc o schimbare totală a acestei lumi, o schimbare care îmbracă, în ciuda oricărei aşteptări, nu numai o înfăţişare tipică de lume creată divin, ci şi o înfăţişare tipică de lume evoluată natural.
În cadrul creaţiunii, Dumnezeu înzestrează omul cu substratul material şi cu capacitatea funcţională de a raţiona. Un instrument necesar pentru dezvoltarea cunoaşterii proprii, în perioada edenică şi post edenică. Necesitatea şi crearea acestui instrument raţional constituie a treia „piatră de încercare” a creaţinii, prin care omul să poată dezvolta cunoaşterea, de către el însuşi, în perioada izolării fizice, de Dumnezeu, a lumii umane.
3.1. O robinsoniadă tipică
Alungarea biblică a omului din Eden seamănă în totalitate cu o plonjare a acestuia din lumea somptuozităţilor creaţionale, într-o primitivitate notorie. Într-o izolare subită pe îndepărtata şi neînsemnata insulă terestră. Făgăduinţele divine nu lipsesc, dar acestea nu încălzesc cu nimic singurătatea absolută a omului într-un îndepărtat colţ al spaţiului astral. Civiliaţia cerească nu mai există. Există numai un cer gol şi un pământ gol. Omul vieţuieşte fără adăpost, în peşteri, în adăposturi improvizate din ramuri, din frunze sau din piei de animale. Fără hrană, decât cu fructele slbatice şi cu carnea vânatului necesar. Fără apă decât în apele curgătoare sau în fântânile săpate cu unelte primitive.
Primele generaţii se rezumă la cunoştinţele pe care le primesc din biblioteca vie a părinţilor lor. Lipsiţi de şcoală, înconjuraţi de informaţii limitate, îndepărtându-se continuu unii de alţi, oamenii trăiesc într-o lume de ordinul cunoştinţelor extrem de restrânse. Cu cât se îndepărtează mai mult de sursa informaţională iniţială, omul, lăsat singur, se scufundă într-o primitivitate absolută. Îmbrăcat în piei de animale, înconjurat de unelte de piatră, omul arată ca un exemplar uman provenit pe scara evoluţiei terestre. Si chiar el însuşi, îşi pune la îndoială propria sa descendenţă dintr-o altă mână, decât din mâna proprie a naturii din jur.
Fără să ştie nimic despre sine, fiinţa umană face parte din marele experiment al Universului. Un adevăr care va fi aflat, de către acesta, din Biblie, şi din Istorie, după mii de ani. Un experiment care urmăreşte să demonstreze posibilitatea de dezvoltare, prin sine însăşi, a raţiunii umane. Cu alte cuvinte, să se afle care este capacitatea de expansiune a acestui „aluat” fermecător, şi până unde poate să se întindă limita naturii umane cugetătoare. Fiindcă problema cheie a căderii primilor locuitori tereştri, la examenul de admitere, în împărăţia divină, este tocmai vraja umană momentană, de a apuca pe drumul acela, pe care este posibil să i „se deschidă cuiva mintea” (Gen. 3, 6). Un fapt care impune, de la sine, grandiosul experiment uman, pentru oricine doreşte să-şi continue existenţa, printr-o nouă pregătire, pentru un alt examen de admitere, în ordinea cerească. Un experiment uman care constituie tocmai aplicarea Planului de Mântuire – din cauza omului, nu din cauza lui Dumnezeu – pentru demonstrarea deplină a condiţiei umane. Adică a tot ceea ce se poate realiza de către om, prin sine însuşi, şi a tot ceea ce nu se poate realiza decât prin Divinitate.
3.2. De la gândirea logico-mistică la gândirea logico-raţională
Sarcina de căptenie a omului, în experimentul luării de la capăt a naturii umane, este reprezentată de dezvoltarea cunoaşterii, prin ea însăşi, despre realităţile terestre şi universale. O cunoaştere pe care omul poate s-o capete treptat prin propriul să contact concret sau abstract cu realitatea. O cunoaştere care are la bază trecerea de la gândirea logico-mistică la gândirea logico-raţională.
A. Gândirea logico-mistică sau logico-primordială este prima formă de gândire a omului primordial. Nu este vorba despre o gândire nelogică, ci doar de un alt tip. Nu este o gândire total valoroasă, deoarece se bazează pe nişte parametri eronaţi: primatul aparenţei, cauzalitate mistică şi orizont mitologic.
– Primatul aparenţei este caracteristica omului iniţial, a omului prăbuşit în robinsoniada sa existenţială. Necunoscând nimic din realitatea înconjurătoare, acesta interpretează greşit cele mai multe aspecte din cadrul lumii sale. Atât mediul extern, cât şi mediul intern este socotit nu numai că este de un aspect necunoscut, ci şi că este condus de forţe necunoscute. O asemenea raţiune, lipsită de orice cunoaştere, îşi face impresii greşite despre tot ceea ce există. Nu este de mirare faptul ca în primitivitatea omenirii există explicaţiile cele mai ciudate şi mai false despre tot ce există, predominând aparenţa lucrurilor.
– Cauzalitatea mistică reprezintă înţelegerea originii mişcării tuturor lucrurilor prin intermediul forţelor divine. Ideea de creaţie divină prin forţe supranaturale, urmată după aceea de o existenţă terestră prin simpla cauzalitate fizică, nu încape în mintea omului primordial. A gândi cu adevărat realitatea, înseamnă a descoperii universalul sau noţiunile. Adică legitatea naturală. Un fapt extrem de dificil şi total departe de posibilităţile de înţelegere ale omului din perioada istorcă primitivă a lumii omeneşti.
– Orizontul mitologic este prima şi singura posibilitate spirituală de concepere a lumii de către omul de la începutul omenirii actuale. Într-o lume total necunosctă, fiinţa umană este nevoită să-şi închipuie simbolic originea şi ambianţa în care se află. Născoceşte lumi sau întâmplări fantastice cu aer de legende sau de mituri diferite pentru a explica propria sa existenţă. Fantasticul acestor istorisiri constituie singurul mod de înţelegere a misterelor care inundă spiritul omenesc. Din această cauză, Dumnezeu Însuşi trebuie să-i prezinte omului realităţile creaţionale – din cauza marilor mistere ale acestora – exclusuv în forme mitologice.
B. Gândirea logico-raţională sau logico-modernă nu reprezintă, de asemenea, o formă superioară de raţionament, ci doar de un alt tip. O formă de gândire care corespunde perioadei de cunoaştere din ce în ce mai înaintată sau ştiinţifică. Ca urmare a acestui fapt, raţionamentul actual porneşte de la parametri de gândire mult mai corecţi: primatul realităţii, cauzalitate naturală şi orizont conceptual.
– Primatul realităţii constă în faptul că printr-o suită de etape ale cunoaşterii, omul descoperă existenţa, prin sine însuşi, într-un mod din ce în ce mai corect. Îndelungata experienţă istorică a făpturii umane o ajută să-şi formeze o imagine cât mai exactă, atât despre raportul dintre sine şi natură, cât şi despre raportul dintre spaţiul terestru şi spaţiul universal. Aparenţele omului mistic, superstiţiile şi prejudecăţile nefondate pe datele realităţii sunt îndepărtate. Făptura umană iese astfel din primitivitatea sa ancestrală şi se proiectează pe orbita unui nou climat existenţial, bazat pe probe sau pe experienţe de laborator.
– Cauzalitatea naturală este animată de faptul că omul contemporan, după eforturi de cercetare milenare, înţelege faptul că întreaga cauzalitate sau întregul determinism material al naturii este stocat în ea înăşi. O particularitate existenţială care face parte din specificul creaţiunii terestre. Întreaga noastră natură este înzestrată cu toate pârghiile necesare pentru a exista şi pentru a se manifestare, prin ea însăşi, pe calea propriilor sale legi. Cu tot acest aspect destul de bogat şi eficient, o astfel de lume – datorita caracterului entropic – nu poate exista în mod etern şi fericit.
– Orizontul conceptual reprezintă o depăşire totală a vechiului om de tip logico-mitologic şi o construirea treptată în decurs de milenii a orizontului logico-ştiinţific. După epoca filozofiei greceşti – epocă filozofică trecută prin conflictul „universaliilor” din scolastica medievală – ideile nu mai sunt considerate existenţe divine, ci simple semne convenţionale ale obiectelor şi ale fenomenelor. Un moment istoric de la începutul modernismului, prin care se deschide perspectiva cunoaşteri depline, atât a Naturii, cât şi a Bibliei. Se deschide posibilitatea apariţiei adventismului, singura religie dezvoltată în modenism, faţa de celelalte, care apar în lumea antico-medievală.
Tot acest salt în gândire al omului prin el însuşi, descris mai sus, reprezintă baza dezvoltării cunoaşterii actuale ştiinţifice sau religioase. Se percepe din ce în ce mai mult faptul că înţelegerea, din ce în ce mai clară a Bibliei, este un proces care, conform acestei Cărţi, se realizează, prin cunoaşterea proprie de către fiecare om, depinzând însă şi de cunoaşterea întregii lumi (Dan 12, 4). Este de înţeles faptul că şi pionierii adventismului posedă o cunoaştere superioară a Scripturii faţă de cunoaşterea anterioară a altor denominaţiuni. Şi, de asemenea, trebuie înţeles, că adevărul biblic trebuie trecut, actualmente, prin focul recomandat Laodiceei, pentru sporirea cunoştiinţelor noastre faţă nivelul de cunoaştere a pionieratului advent. Biblia însăşi ne arată că procesul cunoaşterii religioase trebuie dezvoltat în continuare, prin sine însuşi, în cadru părţii a doua a reformei religioase amintite mai sus (Apoc. 10, 11).
3.3. De la mit la realitate
Omul este o fiinţă informaţională. O făptură raţională a cărei comprehensiune logică este mediată în exclusivitate prin câmpul de idei. Cunoaşterea biblică nu are altă bază de lucru, decât pur informaţională. Este din ce în ce mai clar faptul că fluxul raţional dintre Dumnezeu şi om, şi invers, nu poate fi declanşat sau menţinut decât pe calea noţiunilor. Părerea comunicării energetice dintre Divinitate şi fiinţa umană este nebiblică şi aparţine omului mistic.
Transmiterea informaţională dintre Dumnezeu şi om îmbracă un aspect strict raţional: fie că este vorba despre o vorbire la modul propriu, fie că este vorba despre o vorbire la modul figurat. De fapt, o comunicare ideatică dintre două persoane radical diferite în Univers – Persoana divină şi persoana umană – nu este deloc uşor de realizat. Un serios motiv pentru care Biblia nu poate folosi, în textul său literar, numai prezentări la modul direct, ci şi la modul indirect. Din această cauză, vorbirea simbolică este calea cea mai importantă de comunicare divină. Simbolismul este modalitatea cea mai frecvent folosită, pentru transmiterea adevărului biblic, îmbrăcând cele trei mari şi felurite forme sau înfăţişări iconografice: ritualul, parabola şi mitul.
Trecerea de la imaginea ritualică, parabolică şi mitologică, la ideea reală, care se află ascunsă ca un sâmbure în acest context imagistic, este cel mai greu proces. Acest fapt depinde de tipul de gândirea al celui care cercetează Scriptura: gândire mistică sau gândire raţională.
Numai omul de gândire raţională poate cunoaşte adevărurile din Biblie, din Natură şi din Istorie, poate studia cu adevărat ştiinţa şi doctrina biblică. Numai o gândire intelectuală poate să pătrundă prin pânza de imgini simbolice, mai ales ritualice şi mitologice ale textului sacru. Un text biblic, în care din cauza dreptăţii divine, omul trebuie să se descurce singur. Omul de gândire mistică nu poate să studieze simbolistica biblică, în lumina realităţii, fiindcă nu deţine toate reperele necesare pentru analiza ritualică şi mitologică.
Aşa cum nu trebuie să fugim de ritual şi de parabolă, tot aşa nu trebuie să fugim de mit. Trebuie să diferenţiem mitul divin (o substiuire ilustrativ-sacră în deplină cunoaştere a misterului respectiv) de mitul profan (o substituire ilustrativ-umană fără cunoaşterea misterului respectiv). Lipsindu-ne total reperele de referinţă, pentru foarte multe dintre misterele care ne înconjoară, singurul mod informaţional prin care Dumnezeu se poate apropia de câmpul logicii noastre, este principiul asemănării intuitive. Şi dintre toate imaginile de asemănare intuitivă, mitul este cel mai important prin profunzimea şi orizontul de cuprindere.
Una dintre sarcinile cele mai importante al vremurilor noastre – a celor care trebuie să deschidem cea de-a doua fază a Reformei religioase a secolului al XIX-lea – este dezlegarea întregii mitologii biblice: de la miturile creaţiunii şi postcreaţiunii şi până la miturile desfăşurării şi încheierii istoriei umane. O lucrare foarte importantă şi foarte dificilă. O dificultate care se află în descifrarea, de către noi înşine, a acestei măreţe cunoaşteri. Există şi lucrarea Duhului Sfânt pentru pregătirea noastră în domeniul cunoaşterii biblice. Rolul Lui este însă să ne pună la dispoziţie informaţia necesară, pe care noi înşine, în calitate de fiinţe raţionale, s-o descoperim, şi de care să ne convingem, fără sa fim convinşi prin „puteri” supranaturale, desfiinţându-ni-se personalitatea. În calitate de instrument informaţional de mare întindere, pentru cunoaşterea prin noi înşine a Bibliei, sistemul mitologic se află pe primul plan. Mitologia biblică funcţionează ca un aparat de translaţie noţională, la răscrucea dinte două universuri cognitive, radical diferite din punct de vedere dimensional. În cadrul relaţiei dintre Dumnezeu şi om, acest mod de comunicare echivalează în mod fascinant cu un inegalabil post de emisie-recepţie prin care infinitul divin poate să comunice logic – prin asemănare – cu finitul uman.
Cornelius Greising
