21
Views

PIETRELE DE ÎNCERCARE ALE CREAŢIUNII

– Studiu biblico-ştiinţific – (24)

De ce oare, atât evoluţia, cât şi creaţiunea  sunt două aspecte pe care le reflectă, în mod egal, Natura terestră ? Desigur, în mod aparent. Motivul se află în  neînţelegerea deplină a realităţii, atât de către filozofia religiei, cât şi de către filozofia profană.

Filozofia religiei populare concepe lumea umană creată de Dumnezeu, o lume în care Dumnezeu rămâne şi conduce. Este cel mai greşit concept religios, pe care, nici Biblia, nici Natura, nici Istoria, nu-l susţin. Prezenţa fizică actuală a lui Dumnezeu în Natură este doar creaţională. Tocmai retragerea Lui fizică, nu şi spirituală, din această lume, constituie realitatea noastră crudă şi dureroasă (retragerea Pomului vieţii).

Desigur, o asemenea declaraţie este etichetată, deism, de către creştinismul popular. Adică susţinerea de către deism că Dumnezeu a creat lumea noastră terestră, şi că după aceea a părăsit-o.  Şi Biblia spune la fel ca deismul. Singura deosebire constă doar în faptul, că Biblia spune, că retragerea divin-fizică postcreaţională este excepţională şi nenaturală, iar deismul spune (aceasta este greşeala filozofiei acestuia), că retragerea divin-fizică este obişnuită şi naturală.

Creştinismul biblic precizează că tocmai această caracteristică a Naturii terestre, prezenţa divin-fizică în creaţiune şi absenţa divin-fizică în postcreaţiune, constituie cauza aparentă a dublului aspect al lumii noastre: şi de creaţie, şi de evoluţie. În acelaşi timp, existenţa Planul de Mântuire, creează totuşi, în creştinismul popular, un fetiş, adică un fapt nejustificat. O confuzie. Şi anume, prin faptul că Dumnezeu este prezent, spiritual,  cu omul, în cadrul mântuirii, se trage concluzia greşită, că El este prezent şi fizic în natura terestră. Nu se ia în consideraţie retragerea divin-fizică din Natura terestră, prin simbolul retragerii Pomului vieţii.

O asemenea natură – care din punct de vedere creaţional este plăsmuită supranatural, dar care postcreaţional există prin ea însăşi sau natural – trebuie să fie construită cu totul altfel decât celelalte lumi. Nişte particularităţi care să fie impuse de Natura însăşi, şi care să fie etichtate simbolic „Pietre de încercare”, atât pentru Dumnezeu cât şi pentru om. Se poare vorbi despre 3 „Pietre de Încercare” ale creaţiunii terestre: (1) existenţa  vie terestră postcreaţională prin ea însăşi, (2) distrugerea existenţei vii postcreaţionale prin ea însăşi. (3) cunoaşterea umană postcreaţională prin ea însăşi.

1. EXISTENŢA VIE TERESTRĂ POSTCREAŢIONALĂ PRIN EA ÎNSĂŞI

Destinul izolării fizice a Divinităţii de lumea umană face parte din însuşi proiectul previzionar al creaţiunii terestre. O izolare pe care cititorul milenar al Bibliei trebuie s-o înţeleagă. Să nu confunde „ izolarea” fizică a Divinităţii, cu „neizolarea” spirituală. Acest ultim aspect va fi discutat la ultima „piatră” de încercare.

O existenţă prin ea însăşi necesită o înzestrare specială, cu anumite sisteme particulare,  dintre care amintim: sistemul bio-structural, sistem bio-energetic, sistem  de reproducere şi sistemul bio-reglativ.

A. Sistemul bio-structural

În catalogul general al modelelor structurale pentru organizarea materiei există două tipuri distincte: structuri închise şi structuri deschise.

Structurile închise se caracterizează prin cantonarea întregii energii necesare în interiorul acestora. Un fapt care le oferă acestor structuri un grad de independenţă totală, fără să fie tributare unui aport energetic din exterior. O asemenea formă particulară de alcătuire este specifică, de exemplu, structurilor atomo-moleculare. Nişte structuri materiale care beneficiază, nu  numai de o independenţă caracteristică, ci şi de o stabilitate totală. În raport de cantitatea de energie – în plus sau în minus – aceşti corpuscului elementari, se combină între ei sub forma unor structuri atomo-moleculare fixe. O fixitate care nu poate fi înfrântă decât prin exercitarea unei puternice energii din afară. Fac excepţie de la această particularitate, atomi radioactivi, care se dezinegrează spontan.

Strucurile deschise se caracterizează prin absenţa înzestrării interioare a acestora cu cantitatea de energie necesară pentru funcţionalitatea lor. Acest tip de structură particulară este folosit de Dumnezeu pentru organizarea vieţii terestre. Este vorba despre organizarea celulei biologice – un corpuscul microscopic – în interiorul căruia  se desfăşoară toate procesele vieţii.  Toate organismele biologice, fie monocelulare sau pluricelulare, datorită caracterului de structuri deschise, îmbracă toate caracterele necesare unei existenţe care să poată exista prin ea însăşi, cu condiţia unui aport de enrgie. Exact condiţiile pe care le impune, la creaţiune, sistemul unei lumi care avea să se desprindă din cosmosul supranatural şi să se izoleze în cosmosul natural.

B. Sistemul bio-energetic

Structurile deschise se caracterizează, în primul rând, prin necesitatea de a importa energie din exterior. O energie înmagazinată în substanţe organice. Foarte puţine

organisme îşi extrag energia din substanţe anorganice. Este foarte important de precizat faptul că „energia sau „puterea” fizică este extrasă prin nutriţie. Există un metabolism energetic în celulele vii, care extrage energia prin procesele de deshidrogenare din substanţele organice. Suntem maşini biologice care funcţionăm cu hidrogen, pe care-l extragem din compuşii organici. La rândul lor, compuşii organici (proteină, glucoză, grăsimi) sunt produşi în frunze prin procesul de sineteză clorofiliană, cu ajutorul undelor eletromagnetice solare.

Iată că v-am dat orice iabă care face sămânţă şi care este pe suprafaţa întregului pământ, şi orice pom care are în el rod cu sămânţă, aceasta să fie hrana voastră – Gen. 1, 29.

O asemenea înzestrare a lumii tereste cu resurse energetice de autoexistenţă, ne îndreptăţeşte să ne întărim convingerea, că este vorba despre o lume fundamentată pe propria sa capacitate naturală de a fi. Nu ştim dacă mai există în univers fiinţe raţionale bazate pe sistemul de hrănire. Chiar dacă Biblia face unele referiri simbolice. În acest  scop, există aprate de prelucrare a alimentelor, de absorbţie şi de eliminare a dejecţiilor. Acest ultim aspect pledează parcă, în aparenţă, mai mult pentru caracterul evolutiv, decât pentru caracterul creaţional al vieţii terestre.

C. Sistemul de bio-reproducere

Alături de de hrănire, Dumnezeu declară şi reproducerea vieţuitoarelor. O necesitate imperioasă, pentru faza postcreaţională, în vederea învingerea morţii terestre. Reproducere fără moarte este o absurdintate, tot la fel ca şi moarte fără reproducere.  Porunca divină de înmulţire a vieţuitoarelor nu este pur şi simplu o referire creaţională întâmplătoare. Urmăreşte dezvoltarea tuturor exemplarelor vii dintr-o pereche iniţială cu un anumit scop. Este vorba despre marea temă a vieţii drivate: atât la animale, cât şi la om. Din fiecare viaţă derivă altă viaţă.

Dumnezeu le-a binecuvântat şi a zis:Creşteţi înmulţiţi-vă şi umpleţi apele mărilor; să se înmulţească şi păsările pe pământ – Gen. 1, 22. Dumnezeu i-a binecuvântat şi le-a zis: „Creşteţi, înmulţiţi-vă, umpleţi pământul… – Gen. 1, 28.

Întregul proces constă, fie în diviziunea celulară (înmulţirea generală), fie în contopirea celulară (sexualitatea). Este important de precizat faptul că reproducerea  sexuală la nivelul uman este foarte importantă, satisfăcând mai multe principii: principiul vieţii derivate (asigurarea contuităţii vieţii), principiul îngrijirii umane (generaţiile  noi îngrijesc generaţiile vechi) şi principiul colaborarii conjugale (suportarea în doi a vicisitudinilor vieţii).

Fără îndoială, reproducerea este o dovadă elocventă a faptului că lumea umană trebuie să-şi asigure prin ea însăşi existenţa, în toată perioada izolării sale multimilenare. Un indiciu important care atestă, în mod deplin, că lumea umană nu este un tip obişnuit de lume. Sistemul ei reproductiv neavând sensul să existe în nici una din celelalte lumi ale Universului. Nu poate exista reproducere, în atmosfera lumilor libere, decât în lumile în care există moarte.

D. Sistemul bio-reglativ.

Într-o natură vie care urmează să existe fizic, mii de ani, prin ea însăşi, reproducerea vieţuitoarelor nu are nici-o limită în ea însăşi. Un asemenea proces de proliferare biologică necesită fără îndoială existenţa anumitor mecanisme naturale de control asupra extinderii diverselor categorii biologice.

Fiecare specie trebuie să aibă o anumită întindere în spaţiul biologic terestru. Orice depăşire a arealului destinat speciilor în cauză, are urmări neplăcute asupra speciilor adiacente. Ca atare, încă din cadrul creaţiunii este nevoie să se asigure anumite sisteme de reglare a raportului dintre diversele categorii de vieţuitoare.

Dumnezeu a făcut fiarele pământului după soiul lor… Gen 1, 25.

Aducerea la existenţă într-o creaţiune divină a animalelor de pradă constituie un fapt de o uimire totală. La o simplă privire a naturii terestre, mai ales cu caracter idilic, o asemenea particularitate  plină de cruzime, instituită creaţional, pare o incontestabilă absurditate.

Şi totuşi, privind realitatea vie terestră, în toată duritatea ei fenomenologică, trebuie să cădem cu toţii de acord, că nu este o posilă o lume proliferatvă fără distrugerea speciilor între ele. O înzestrare a vieţii încă din actul creaţional cu o astfel de forţă biologică de distrugere a unor vietăţi de către altele este imperioasă. O cerinţă admisibilă numai în cazul în care, lumea vie terestră, urmează să intre într-o fază de existenţă prin ea însăşi. Este un fapt foarte cunosc că  există o troficitate universală de consumare nutritivă a unor vietăţi de către altele. O dovadă clară a faptului că viaţa terestră este un caz particular în Univers, un caz de existeţă deosebită realizată prin propriile sale resurse naturale.

Toate cele 4 sisteme de mai sus  ale creaţiunii (A,B,C,D) atestă faptul că suntem înzestraţi, prin creaţiune, cu capacitatea „existenţei vii terestre postcreaţionale prin ea însăşi”.  Nişte aspecte care conduc gândirea, în mod cert, spre creaţiune (însă cu explicaţiile respective), eliminând total perspectiva evoluţionistă.

Creațiune, evoluție sau creațiune-evoluție? (24), de Cornelius Greising

About The Author
-