16
Views

PIETRELE DE ÎNCERCARE ALE CREAŢIUNII

– Studiu biblico-ştiinţific – (23)

Negarea evoluţionismului nu este suficientă pentru afirmarea creaţionismului. Şi nici invers. Fiindcă atât evoluţionismul, cât şi creaţionismul  sunt două aspecte care sunt reflectate, în mod egal, de către Natura actuală. Cele două teorii nu sunt întâmplătoare. Amândouă îşi găsesc, în proporţie de 50 %, ecoul în existenţa vie terestră. Fiindcă şi întrun caz, şi în celălalt, trebuie să recunoaştem, că se rezolvă numai jumătate din marea dilemă a misterioasei noastre origini. Nici una dintre cele două supoziţii, nu se poate susţine logic, din punct de vedere al Naturii. Teoria evoluţionistă nu-şi poate justifica o mare  partea din sfera sa. Şi trebuie să fie abandonată. La fel şi teoria creaţionistă, nu-şi poate demonstra o mare parte din sfera sa. Un fapt pentru care şi ea, ar trebui, de asemenea, să fie abandonată.

Şi totuşi, singurul avantaj al creaţionismului, în comparaţie cu evoluţionismul, constă în faptul că el îşi poate acoperi conul de umbră care-l însoţeşte, prin câteva explicaţii. Explicaţii  care nu se găsesc în Natură, ci numai în Biblie. Adică prin apelarea la aşa numitele „Pietrele de încercare ale creaţiunii” („Pietre de încercare” pentru om) O apelare care constă în explicarea, tainicului motiv, pentru care  creaţiunea terestră seamănă, parţial, atât cu o creaţiune divină, cât şi cu o evoluţie naturală.

O privelişte frapantă

O simplă trecere în revistă a panoramei vii terestre descoperă inadvertenţele logice, amintite mai sus. Există numeroase aspecte ale vieţii de pe Terra total nepotrivite pentru o operă creaţională ideală. Nu este vorba despre acele configuraţii ciudate şi degradante ale lumii biologice, care sunt explicate prin bine cunoscutele consecinţe de ordin entropic. Nedumeririle cele mai importante provin, în mod clar, chiar din modalitatea de executare a creaţiunii însăşi.

Este uşor de constatat de către oricine, de exemplu, faptul că vastul ecosistem al acestei planete este format – încă din actul creaţional – cu un echipament de forme şi de funcţii particulare foarte greu de interpretat. În această privinţă, nu este nici o mirare pentru nimeni, faptul că prezenţa multora dintre aspectele creaţiunii terestre nu-şi pot justifica sub nici o formă rostul. Ce caută, de exemplu, aducerea la existenţă a monştrilor sălbatici intitulaţi biblic atât de bizar „fiarele câmpului” ? (Gen. 1, 25). Şi, de asemenea, ce impresie poate să ne lase construirea tuturor organismelor terestre cu capacitatea de reproducere ? (Gen. 1, 22).  Altfel spus, de ce este necesară într-o lume perfectă, o permanentă autocreaţie biologică (reproducerea) ? Nu mai vorbim despre faptul că toate vieţuitoarele acestei lumi sunt create cu nevoia de hrană (Gen. 1, 30). O chestiune care impune o dependenţă totală a vieţii terestre de sursele de nutriţie. Şi în plus, există un întreg sistem metabolic, însoţit pur şi simplu de eliminarea de dejecţii. Nu trebuie să uităm, de asemenea, de faptul că noi avem în faţa ochilor noştri o lume a morţii. Toate aceste aspecte înclină cumpăna logicii mai mult spre evoluţie, decât spre creaţiune.  Tot aşa cum apariţia vieţii şi dimensiunea structurilor vii, înclină cumpăna logicii mai mult spre creaţiune decât spre evoluţie.

Constatările de felul acesta nu se opresc numai la aceste aspecte, de mai sus, ci se extind şi la multe alte realităţi care impun explicaţii. Una dintre marile nedumeriri, în această privinţă, o reprezintă însăşi  multitudinea de forme vii, inferioare omului, şi care sunt ierarhizate de la simplu la complex. Suntem obişnuiţi de către tonul biblic să asistăm la crearea doar a unor fiinţe raţionale. Existenţa însă a unor fiinţe inferioare omului, închise în naturile lor intime, fără o logică de ordinul unui scopt existenţial propriu, ridică probleme diverse de filozofie universală. Însăşi înconjurarea omului cu o floră şi cu o faună diversă constituie o particularitate care ascunde, fără îndoială incontestabile mistere. Şi anume, faptul că  lumea noastră este creată cu ciudata potenţialitate de-a exista prin ea însăşi.

O previziune tulburătoare

Privind viaţa terestră, atât prin prisma stilului creaţional, cât şi prin prisma urmărilor postcreaţionale, se poate deduce cu certitudine faptul că geneza divin-terestră conţine un program special.  Un program despre care Biblia, Natura şi Istoria acestei lumi dau mărturii suficiente, pentru a aprinde amnarele celor mai subtile şi adânci reflecţii umane. Ca atare, înarmaţi până-n dinţi cu toată documentaţia cosmico-terestră actuală, se poate spune, fără nici o eroare, că lumea umană este un caz particular în Univers.  O lume căreia Creatorul Însuşi (mai exact Creatorii) Îi  privesc, încă din veşnicie, cazierul integral. Şi se constată, în mod fatal, că încă din faşă, această lume va suferii o cotitură spirituală destul de dureroasă. O cotitură produsă de angajarea fiinţei umane, pe dureroasa serpentină a unei libertăţii necontrolate. Un tulburător fapt care naşte o inadmisibilă contradicţie între făptura umană şi Divinitate. O contradicţie urmată de evadarea acestei lumi din Împărăţia sacră, în propria sa împărăţie secesionistă. O evadare trăgând după sine, în mod inevitabil, dispariţia acesteia, prin fatala prăbuşire existenţială în ea însăşi.

Se înţelege de la sine, că previziunea unei asemenea lumi, care produce o breşă atât de gravă în ordinea liberă universală, n-ar avea nici un rost să mai rămână, pe lista lumilor proiectate pentru creaţie. Şi totuşi, Dumnezeu nu-şi retrage deloc intenţia de-a aduce la viaţă acest leagăn existenţial.  O atitudine divină care este impusă de însăşi dreptatea divină. Este de la sine înţeles, faptul că nu este just, ca, într-o ordine liberă, Dumnezeu să aducă la viaţă numai fiinţele care-şi exprimă libertatea de ascultare, nu şi fiinţele care nu-şi exprimă libertatea de ascultare.

Trebuie să precizăm faptul că nu dintr-o iubire absolută procedează Divinitatea astfel. Desigur, Divinitatea posedă şi iubire absolută, dar aceasta nu poate fi implicată în relaţiile cosmico-terestre,  de ordin guvernamental. În acest domeniu cu totul particular funcţionează numai dreptatea.  Însuşi termenul de Plan de Mântuire precizează, prin el însuşi, faptul că este vorba despre un proiect divin de factura dreptăţii.  Pentru iubire nu este nevoie de un plan. Iubirea soluţionează simplu prin trecerea cu vederea a conflictului. Ea apelează la sentimente.

În schimb, dreptatea apelează la raţiune. Mai exact, la „natura lucrurilor”. Adică la cerinţele de natură universală. Ca atare,  Sistemul de drept divin, apărând libertarea universală, nu poate sancţiona, pe  baza precunoaşterii divine,  posibilitatea de a fi şi de a se manifesta a oricărui  tip de lume din Univers. În plus, chiar şi în domeniul exercitării unei libertăţi dăunătoare, dreptatea divină trebuie să ţină cont de un fapt foarte important. Şi anume, de discrepanţa dintre Legea divin-juridică şi fiinţa recent creată. Cu alte cuvinte, despre faptul că Legea divin-juridică este înzestrată cu o natură absolută, iar fiinţa liberă este înzestrată cu o natură  relativă.

Relativitatea creaturilor libere constă în faptul că acestea sunt limitate, dar dezvoltabile. Din această cauză, este necesar un anumit timp pentru cunoaşterea şi convingerea fiinţelor libere respective, despre natura şi adevărul universal în domeniul păcatului şi al morţii. În cazul lipsirii timpului necesar pentru convingerea respectivă, se impune, prin urmare, acordarea unei circumstanţe atenuante. În consecinţă, existenţa hiatusului respectiv dintre Legea divin-juridică şi făptura liberă – dar numai în perioadă de dezvoltare a acesteia – constituie baza de instituire a Planului de Mântuire. Un principiu valabil şi pentru perechea umană creată.  O pereche inundată total în confuzii. În ceea ce priveşte, descendenţa omenirii (adică noi) – prin faptul că ne naştem fără voia noastră în lumea păcatului şi a morţii – punerea la dispoziţie a Planului de Mântuire se impune, fără discuţie, din dreptate şi numai din dreptate (scena  Peceţilor apocaliptice – Apoc. cap. 5).

O existenţă prin ea însăşi

O asemenea lume particulară – ca cea umană – prăbuşindu-se în păcat şi în moarte, urmează să dispară de la sine. O dispariţie condiţionată de retragerea divină din sânul ei (retragerea Pomului vieţii). În acelaşi timp, având dreptul de a beneficia de Planul de mântuire, o astfel de lume trebuie să fie creată, în aşa fel, încât să poată continua să existe prin natura sa proprie, tot timpul de exercitare a Planului de Mântuire. Adică o existenţă fără asistenţa divină.  O lume în entropie (dezordine). Un important principiu care necesită ca lumea umană să fie înzestrată, din creaţiune, cu capacitatea de-a exista, în condiţii precare, prin ea însăşi (în condiţiile morţii şi ale reproducerii).

O asemenea natură este foarte greu de realizat, deoarece conflictul dintre om şi divinitate se soldează cu două aspecte pline de dificultate:

– Cel dintâi aspect constă în încălcarea Legământului iniţial. O încălcare care are ca urmare retragerea, de către Divinitate, a asistenţei fizice din natura umană (retragerea Pomului vieţii – Gen. 3, 22). Rezultatul final este moartea naturală a fiinţei umane. O întrerupere a vieţii, prin îmbătrânire, după o durată, cu aproximaţie, de cinci ori durata de maturizare (Gen. 6, 3). Adică aproximativ după 120 ani. În tot acest timp, viaţa trebuie asigurată în condiţii entropice.

– Cel de-al doilea aspect constă în punerea în aplicare a Legământului mântuirii. O lucrare cosmică-terestră îndelungată, având o durată de desfăşurare de mii de ani (Gen. 3, 15). Se ştie că executarea istorică, atât a aprimului Advent, cât şi a celui de-al doilea Advent, nu se realizează uşor. În plus, dezvoltarea cunoaşterii umane până la ultima limită – pentru demonstrarea incapacităţii omului de rezolvare, prin el însuşi a destinului său fatal – necesită un interval de timp foarte mare.

Necesitatea de împăcare dintre cerinţele Legământului iniţial (dispariţia omului din existenţă într-un timp limitat, de decenii) şi cerinţele Legământului mântuirii (menţinerea omului  un timp îndelungat, de milenii) impune instituirea reproducerii. Adică a distrugerii indivizilor umani şi menţinerea omenirii prin succesiunea generaţiilor.

Un experiment universal

Aşa cum s-a mai spus, lumea umană intră, în mod liber, în conflict cu Divinitatea. Un conflict care este favorizat de marea confuzie care bântuie Universul, în acel moment, în privinţa cauzei drepte a lui Dumnezeu. Punerea în aplicare a Planului de Mântuire reprezintă circumstanţa atenuantă cerută de dreptatea divină, pentru compensarea discrepanţei, în faza iniţială de existenţă a fiinţelor create,  dintre caracterul absolut al Legii divin-juridice şi caracterul relativ al fiinţei conştiente.

Ca atare, însăşi aplicarea divină a Planului de Mântuire, în lumea umană, determină ca această lume să capete, prin însăşi natura lucrurilor, caracterul de experiment universal. Un experiment universal care reflectă însăşi punerea în acţiune a Planului de Mântuire.  Noi trebuie să înţelegem, că nu Dumnezeu stabileşte lumea umană ca scenariu unic de tip experimental. Dimpotrivă, omul însuşi, prin angajarea sa în cursa istorică a marelui confict cosmico-terestru – atrăgând după sine punerea în aplicare a Planului de Mântuire – este responsabil de acest  experiment universal. În calitate de experiment universal, această lume trebuie  să atingă maximum de cunoaştere umană, într-un interval de timp îndelungat, pentru a demonstra imposibilitatea raţiunii finţei umane de a obţine, pe calea naturii sale proprii, soluţia pentru rezolvarea funestului său destin.

Toate aceste aspecte multiple, pe care le prezintă şi le impune lumea umană, sunt trecute fulgerător prin ochii celor Trei Creatori ai lumii noastre. Şi, în aceeaşi clipă, din gândirea Lor divină, se derulează cel mai minunat proiect de construire a celei mai importante lumi. O lume care pune mari probleme existenţiale, probleme care pot fi  numite simbolic: „Pietrele de încercare ale creaţiunii”. Adică nişte aspecte care constituie nişte înfăţişări prticulare care caracterizează propria noastră creaţiune.

Pe baza acestor mari proiecte ale creaţiunii umane se crează o lume care, din punct de vedere fizic, trăieşe pur şi simplu prin ea însăşi. O existenţă particulară, plină de conflicte.  Un complex de fenomene care se produc nu numai în domeniul vieţii fizice, ci şi în domeniul vieţii spirituale.

Se poate vorbi, prin urmare, în cadrul studiului nostru, despre trei mari „Pietre de încercare ale creaţiunii”. Adică despre  nişte particularităţile esenţiale care caracterizează existenţa particulară a lumii umane:

– Piatra de încercare a bio-structurii (energia naturală))

– Piatra de încercare a bio-reproducerii (înmulţirea naturală)

– Piatra de încercare a bio-reglării (echilibrul natural)

Creațiune, evoluție sau creațiune-evoluție? (23), de Cornelius Greising

Despre autor
-