24
Views

CREAŢIUNE, EVOLUŢIE sau CREAŢIUNE-EVOLUŢIE ?

(Studiu biblico-ştiinţific)

(14)

2. NODUL GORDIAN SPECIOGENETIC

(Originea speciilor)

C. FENOMENUL DATĂRII RADIOACTIVE

Paleontologia doreşte să-şi demonstreze cu orice preţ conceptul evoluţionist al vieţii de pe Terra, prin jocul „întâmplării oarbe” şi prin jocul „duratelor mamut”. Cu aceste două baghete magice, biologia evoluţionistă încropeşte scenariul fantastic al evoluţionismului.

Ambele instrumente concepţionale, de mai sus, intenţionează să substituie „inteligenţa divină” cu „inteligenţa naturii”. De la „evoluţionismul primitiv” şi până la „evoluţionismul modern”, problema duratelor uriaşe constituie cheia universală pentru apariţia spontană a vieţii. Timpul este considerat, de evoluţionism, miraculosul „factotum” al naturii.

Există o diferenţă radicală între durata planetei noastre, în sine, şi durata vieţii pe suprafaţa acesteia. Se ştie, că în clipa apariţiei vieţii, Pământul există în Universul nostru, din timpurile cele mai  îndepărtate, fiind creat o dată cu Universul înconjurător (Gen. 1, 1). Acoperirea Pământului cu imensa pătură biosferiă (actul creaţiunii) are o dată mult mai recentă. Biblia nu face nici o declaraţie specifică în acest domeniu. Din această cauză, nici noi nu trebuie să stabilim acest timp. Nu există, în această privinţă, decât documente despre civilizaţia terestră, documente care stabilesc în mod indirect, o durată scurta de timp de 7-8-10.000 de ani. Încadrarea în timp a unor obiecte sau elemente de artă umană în durate enorme, constituie o încercare ştiinţifică de încadrare a realităţii umane, fară nici o dovadă, în filonul filozofic evoluţionist. Faţă de stabilirea duratei de început a vieţii terestre, care nu este nici prea îndepărtată, nici prea apropiată, trebuie să avem rezervele necesare.  Şi să nu ne facem nici o idee definitivă.

Trebuie să înţelelegem că, în domeniul existenţei terestre,  Biblia nu este o Carte de ştiinţă, ci de filozofie. Aşa cum sfârşitul lumii nu este stabilit exact, nici începutul lumii nu este stabilit exact. Ci doar aproximativ. Aşa cum sfârşitul lumii noastre este prezentat simbolic, în Apocalipsa, sub forma unor mituri sau modele iliustrative (mitul cifrei 7 şi mitul numărului 12), tot aşa începutul lumii noastre este prezentat simbolic, în Geneza, sub forma unor mituri sau modele ilustrative (mitul cifrei 7 şi mitul numărului 12).

Ideea că speciile biologice terestre provin dintr-un strămoş comun, dintr-o celulă unica, într-un timp inimaginabil de îndelungat, este conceptul evoluţionist universal. Un concept sau „preconcept” care se bazează pe un  fenomen întâmplător, pornit din ceţurile istoriei, şi care, printr-o durată extrem de îndelungată, ar putea soluţiona, după părerea evoluţioniştilor – deşi doar pur convenţional – marele miracol al vieţii de pe Pământ. Lipsa de verificare a erelor geologice şi biologice, facilitează apelarea fără limită la orice interval de timp, presupus ca necesar, pentru dezvoltare spontană a unui anumit aspect biologic.

La început, durata dezvoltării speciilor terestre este calculată, în mod speculativ, după aprecierile sau presupunerile cercetătorilor biologice. Încă de la început, se recurge însă la „vârste extrem de mari”, intenţionând umplerea unei „lacune” raţionale incontestabile cu o ciudată „megacronologie” temporală. Nişte „vârste” colosale a căror explicaţie se încearcă să fie justificată prin intermediul fenomenului de radioactivitate. Mai exact, prin timpul de înjumătăţire radioactivă a unor elemente materiale.

Descoperirea elementelor radioactive,  aduce o nouă rază de speranţă pe cerul cercetărilor biologice evoluţoniste. Oamenii de ştiinţă consideră că prin „timpul de înjumătăţire radioactivă” se poate transaforma „teoria filozofică a evoluţiei” în „teoria ştiinţifică a evoluţiei”. Or, se ştie, că măsurarea timpului prin surse radioactive (ştiinţa radioactivă) nu poate fi aplicată deloc pentru datarea dcezvoltării vieţii terestre pe cale evolutivă (filozofia evoluţiei).

Pentru o înţelegere cât mai clară a acestui proces, vom întreprinde o scurtă trecere în revistă a sistemului de datare radioactivă. Un sistem care se  fundamentează pe timpul de înjumătăţire a izotopilor radioactivi. O noţiune care se referă  la timpul necesar, în care puterea unei surse radioactive scade la jumatate din valoarea iniţială. Durata de înjumătăţire poate varia de la milionimi de secunde la miliarde de ani. Se  ştie că izotopii sunt atomii aceluiaşi element care au acelaşi număr de protoni (acelaşi numărul atomic), dar un număr diferit de neutroni (masa atomică diferită).

Există trei metode mai importante de datare pe baza timpului de înjumătăţire: metoda metalelor grele, metoda potasiu-argon şi metoda carbonului 14.

1. METODA „METALELOR GRELE”

Metoda „metalelor grele” include sistemele uraniu-toriu-plumb şi rubidiu-strontiu. Aceste metode se folosesc, în mod obişnuit, pentru calcularea duratelor de existenţă ale unor eşantioane materiale, cum sunt rocile terestre. Calculele respective stabilesc, pentru aceste roci, vîrste extrem de mari, de milioane sau miliarde de ani. Evoluţioniştii descriu aceste metode ca dovezi ştiinţifice pentru marea vechime a pămîntului şi a vieţii terestre.

Această metodă se bazează pe faptul că durata de înjumătăţire pentru uraniu şi toriu este foarte mare. Elementele în cauză se transformă în final în plumb şi heliu, prin emisie de particule alfa.

Pentru datare se pot folosi următoarele dezintegrări naturale sub forma timpului de înjumătăţire:

– Uraniu 238 se dezintegrează în plumb 206 cu o durată de înjumătăţire de 4,5 miliarde ani.

– Uraniu 235 se dezintegrează în plumb 207 cu o durată de înjumătăţire de 700 milioane ani.

– Toriu 232 se dezintegrează în plumb 208  cu o durată de înjumătăţire de 14,1 miliarde ani.

Fără a intra în amănunte tehnice de determinare a vârstei unui depozit de substanţe radioactive, ce conţin uraniu şi toriu, trebuie să precizăm că nu este vorba despre nişte rezultate exacte cau credibile. Autorii înşişi recunosc faptul că nu se poate ajunge, pe ceastă cale, la rezultate care să poată fi considerate deplin valabile. Din următoarele considerente, trebuie să avem rezerve serioase în privinţa acestor datări radioactive:

Depozitele de uraniu sunt sisteme deschise:

– Uraniul fiind solubil în apă poate fi  transportat cu uşurinţă sau poate fi adus din afară de către apă.

– Elementele intermediare, de exemplu gazele heliu şi radon pot uşor să părăsească minereul de uraniu sau să sufere un aport dinspre exterior.

– Într-o perioadă aşa de lungă, într-un astfel de sistem pot să apară fenomene secundare puţin studiate în prezent, mai ales prin captarea de neutroni liberi.

Timpul de înjumătăţire al uraniului poate fi variabil.

– Este adevărat faptul că perioada de înjumătăţire a uraniului este constantă şi statistic bine determinată, pentru perioade scurte, nu şi pentru perioadele lungi de timp.

– Radiaţiile cosmice au un răsunet important asupra timpului de înjumătăţire radioactivă, acesta fiind influenţat de aceste radiaţii.

– Cele mai importante radiaţii cosmice, care pot modifica durata de înjumătăţire radioctivă, sunt neutronii. Aceştia sunt forte numeroşi în atmosfera terestră.

Produsele finale ale deintegrării radioactive

– Nu există nici o dovadă ştiinţifică că în minereurile de uraniu nu ar fi existat deja de la început şi anumite cantităţi de izotopi de plumb.

– Erupţiile vulcanice scot din interiorul scoarţei pământului o serie de roci care conţin uraniu împreună cu cantităţi diferite de izotopi ai plumbului.

– Numai dacă se consideră că izotopii plumbului nu au existat la începutul perioadei luate în considerare, rezultatele calculelor au valabilitate.

2. METODA POTASIU (K-40) – ARGON (Ar- 40)

Această metodă a fost foarte mult folosită până în prezent, pentru datarea diferitelor roci, din cauză că metoda nu pune atâtea restricţii de manipulare ca minereurile cu uraniu. Izotopul potasiu 40 (K-40) prin captarea unui electron  se transformă în izotopul argon 40 (Ar-40) . Perioada de înjumătăţire este de 1,3 miliarde de ani.

Metodă  potasiu 40 – argon 40  posedă şi ea dificultăţile sale de interpretare, motiv pentru care ridică o serie de semne de întrebare:

– Metoda potasiu-argon trebuie calibrată prin datarea uraniu-plumb. Or, se ştie, că metoda uraniu-plumb este abandonată deoarece dă erori mari.

– Metoda potasiu-argon este un sistem deschis. Argonul 40 este un gaz care poate uşor să migreze din mineralele de potasiu.

– Perioada de înjumătăţire a potasiului este variabilă, depinzând categoric de fluxul de neutroni.

– Nu se ştie dacă argonul şi potasiul nu sunt încorporate împreună  în timpul formării pământului.

Toate aceste aspecte relativizează până la anulare o asemenea metodă de datare.
3. METODA CARBON-14 (C-14)

Datarea cu carbon14 este metoda cea mai în vervă la ora actuală. O metodă care-şi pierde însă şi ea, cu uşurinţă, valoarea. Metoda este folosită în mod special pentru datarea oaselor, obiectelor vestimentare, lemnului, fibrelor vegetale şi produselor activităţilor umane în trecutul relativ recent.  Limitarea totală a acestei metode pentru calcul  vârstele geologice  este determinată de faptul că nu poate fi folosită decât pentru durate de 50-60.000 de ani.

Carbonul-14 este un izotop radioactiv al carbonului şi are o perioadă de înjumătăţire de 5700 de ani. Tehnica de utilizare a C-14 este pusă la punct, în 1949, de Willand Libby. Acest izotop se produce permament în atmosferă, prin bombardarea azotului de către neutroni. Prin unire cu oxigenul, C 14 formează bioxidul de carbon, pe care plantele îl absorb şi-l stochează în fibrele vegetale prin fotosinteză. Carbonul obişnuit, neradioactiv, este reprezentat de C-12.

Tehnica de datare radioactivă se bazează  pe proporţia  constantă care există, în timpul vieţii animalelor, între C-14 radioactiv şi C-12 neradioactiv. Raportul dintre aceste două tipuri de carbon este  de un atom C-14 la un trilion de atomi C-12. După moartea organismelor vii, carbon-14 (C-14) se dezintegrează continuu, şi scade, transformându-se în azot-14 (N-14), în timp ce, C-12 nu se dezintegrează şi rămâne constant. Calculul timpului se bazează pe diferenţa dintre raportul de atomi carbon-14 rămaşi (netransformaţi în N-14) şi atomii de carbon-12 care rămân  nemodificaţi în mostra prelevată din rămăşiţele vegetale sau animale dezgropate de cercetările arheologice.

Important este faptul că nici datarea cu ajutorul C-14, care este considerată o metodă cu precizie de ceasornic universal, nu reprezintă totuşi, din următoarele motive, o metodă în care să ne putem pune încrederea:

– Multe vieţuitoare nu posedă un echilibru dintre izotopul C-14 şi C-12. Ca atare,  nu se poate porni de la un raportul standard.

– Rata de emisie de raze beta de către carbonul  14 nu poate fi considerată constantă, depinzând de cantiatea de raze cosmice, în special de neutroni.

– Cantitatea de carbon natural C-12 probabil a  variat în trecut. Din această cauză, raportul C-14/ C-12 nu este constant în timp.

– Deoarece metoda C-14 este valabilă numai pentru durate scurte de 50-60.000 de ani, nu poate fi folosită pentru datarea fosilelor din erele geologice mai îndepărtate.

Din toate problemele discutate mai sus reiese ca datarea radioactivă – chiar şi cea cu C-14 – nu reprezintă o metodă sigura de determinare a duratelor geologice. Nu există nicio siguranţă în măsurarea timpului, neputându-se cunoaşte nici cantitatea iniţială, nici cantitatea finală. În special datarea cu C-14  nu este o metodă valabilă, în determinarea erelor geologice şi biologice, deoarece poate măsura numai pe o rază de 50- 60.000 de ani. Prin urmare, se prăbuşeşte şi ultima încercare de susţinere ştiinţifică a filozofiei evoluţioniste, a acelei filozofii biologice care, aşa cum ştim, se bazează pe durate uriaşe de timp.

Cornelius Greising

Creațiune, evoluție sau creațiune-evoluție? (14), de Cornelius Greising

Despre autor
-