B. FENOMENUL FOSILELOR NATURALE

In dosarul evoluţionismului fosilele ocupă un loc de frunte. Şi cu toate că sunt considerate principalele documente în arhiva evoluţiei, fosilele se află totuşi încă pe masa discuţiilor dintre creaţionişti şi evoluţionişti.

O fosilă este, în lumina paleontologiei, un rest solid sau dur, de obicei de natură osoasă sau da natura cochiliilor, aparţinând unor animale dispărute. La acestea se adaugă şi amprentele sau diferitele urme rămase din istoria îndepărtată a vieţii pe pământ. Se consideră că un anumit vestigiu al vieţii trecute face parte din categoria de „fosilă”, numai dacă depăşeşte vârsta de 10.000 de ani. Adică dacă provine din erele zoologice.

Noţiunea de „eră zoologică” reprezintă o segmentare pur subiectivă a trecutului biologic terestru. Deşi segmentarea respectivă este considerată ştiinţifică, aceasta n-are nici o bază ştiinţifică. Este voba despre nişte presupuneri, care aparţin credinţei sau filozofiei. Prima dintre aceste ere, precambrianul, ar începe din momentul în care scoarţa terestră se întăreşte şi se aşază, o eră despre care se crede că face posibilă apariţia primelor semne de viaţă. Există mai multe clasificări cronologic privitoare la istoria vieţii pe pământ. Una dintre aceste clasificări, măsurată în ani, este următoarea: precambrian (4,6 miliard.), cambrian (590 mil.), ordovician (500 mil.), silurian (440 mil.), devonian (408 mil.), carbonifer (360 mil.), permian (286 mil.), triacic (248 mil.), jurasic (213 mil.), cretacic (144 mil.), terţiar (65 mil.) şi cuaternar (2 mil.).

Fosilele reprezintă pentru orice cercetător biologic, documentele indirecte despre trecutul vieţii terestre. O dovadă de tip indirect, orict ar fi de palpabilă, nu poate genera decât o presupunere sau o părere. Din această cauză, dovezile indirecte sunt incluse în logica umană, în cadrul credinţei sau al filozofiei. Prin urmare, conceptul filozofic evoluţionist, pe baza fosilelor – din moment ce acestea sunt dovezi indirecte – nu poate fi o ştiinţă, ci exclusiv o filozofie.

Ştiinţa care se ocupă, în mod particular, de studiul fosilelor este paleontologia (gr. palaios = vechi – on = fiinţă – logos = studiu). Prin faptul că se ocupă de rămăşiţe concrete, adică obiective, descoperite în diferte straturi ale pământului, paleontologia poate fi denumită ştiinţă. În ceea ce priveşte însă, amplasarea în timp a resturilor respective, şi a reconstituirii exacte a acestora, este vorba de anumite impresii sau de anumite păreri. Sub acest aspect, paleontologia nu poate fi considerată o ştiinţă, ci o filozofie. De multe ori se fac unele aprecieri referitoare la segmentul corporal respectiv, cu care paleontologii au de-a face, dar la următoarele studii şi cercetări se dovedeşte că fosila în cauză aparţine unui alt animal decât cel considerat. Se spune, de exemplu, faptul că Charles Dawson descrie, în 1910, omul de Piltdown, ca pe o verigă intermediară între maimuţă şi om. Se dovedeşte ulterior ca este vorba despre un simplu craniu de urangutan de acum 600 de ani.

Termenul de „fosilă” este folosit prima dată de germanul Giorgius Agricola în 1546. Printre primele fosile se descriu stromatolitele (nişte concreţiuni formate din conglomerate de bacterii). În rând cu acestea se enumeră amoniţii (moluşte cu cochilii răsucite), brahiopodele (crustacei), trilobiţii (artropode), beleminţii (moluşte) şi crinoidele (echinoderme). Alături de aceste fosile de animale nevertebrate există şi fosile de plante (alge şi ferigi uriaşe), precum şi fosile de vertebrate, dintre care dinozaurii sunt cei mai importanţi. Se crede că aceştia fac parte din cadrul reptilor mari, unii dintre ei fiind carnivori, iar alţii, erbivori. Se susţine, în cadrul evoluţiei că dinozaurii ar face parte din grupul reptilelor mari din care derivă speciile păsărilor. Veriga de legătură ar fi un dinozaur cu pene Archeaopteryx.

Trebuie să diferenţiem întotdeauna clar, aşa cum s-a mai precizat, studiul paleontologiei, ca ştiinţă (cunoaşterea exactă, directă, experimentabilă), de studiul paleontologiei ca filozofie (cunoaşterea inexactă, indirectă, inexperimantabilă). Nu trebuie să respingem studiul paleontologiei. Ea este importantă şi pentru creaţionism. Trebuie să o refuzăm doar ca ştiinţă a evoluţiei, şi s-o încadrăm în filozofia evoluţiei.

Cel care deschide era fosilelor în biologie este Charles Darwin. În vremea sa, paleontologia era însă încă la începuturi şi n-a putut constitui o bază importantă pentru susţinerea teoriei evoluţiei. Din această cauză, el n-a demonstrat valoarea evoluţionistă a fosilelor, ci a intuit doar valoarea lor, în viitor, pentru susţinerea teoriei sale.

Teoria fosilelor este foarte complicată şi nesigură. Resturile de animale găsite în epoci atat de vechi, de sute de milioane de ani, în anumite roci de adâncime, nu constituie un criteriu ştiinţific pentru evoluţie. Se stie să straturile terestre suferă transformări evidente, colosal de mari, în decursul acestor perioade istorice. Despre o stratificare clară nu se poate vorbi, şi nici despre garanţia rezultatelor oferite de cercetările paleontologice. Paleontologia, aşa cum s-a mai spus, nu este o ştiinţă decât până la cercetarea fosilelor ca atare. Încercarea de încadrare a acestora în erele geologice reprezintă o pură imaginaţie. Este vorba despre o certă probabilitate de plasare în timp, fără nici o posibilitate de control, a unor relicve de animale terestre total deteriorate.

Evoluţionismul este un postulat filozofic, şi nu poate fi condiderat un postulat ştiinţific. Învăţământul general şi universitar, fiind bazat pe cunoştinţe ştiinţifice, introduce, în mod greşit, şi teoria evoluţiei, ca o teorie ştiinţifică. Ar trebui ca acest capitol al existenţei să fie introdus în disciplinele filozofice. Chiar dacă şi şcolile adventiste, fiind obligate să introducă programa analitică universală, sunt obligate să prezinte evoluţia, trebuie s-o trateze ca pe o disciplină filozofică, nu ca pe o disciplină ştiinţifică. În plus, trebuie să prezinte paralel, şi filozofia creaţiunii (despre care vom vorbi la capitolul respectiv). Este necesar, în acest sens, ca profesorii de biologie să cunoscă principiile biblice creaţionale. Mai trebuie ştiut, că, aşa cum nu exstă evoluţionism ştiinţific, nu există nici creaţionism ştiinţific. Şi, de asemenea, că subiectul creaţiunii aparţine religiologiei biblice, nu teologiei generale.

Gândirea omenirii actuale este îndreptată spre originea spontană a materiei şi a vieţii. Aşa cum se imaginează un Big Bang universal de orgine fizică, tot aşa se imaginează şi un Big Bang terestru de origine biologică. Este vorba despre un reflex intelectual convenţional, bazat şi pe paleontologie, folosindu-se numai postulatele raţionaliste sau ateiste, pentru originea vieţii pe pământ.

În realitate, fosilele pot pleda deopotrivă, atât în favoarea creaţiunii, cât şi în favoarea evoluţiei. Tot aşa cum gândirea umană poate fi îndreptată în toate chestiunile filozofice ori spre direcţia spontaneităţii (ateism), ori spre direcţia creaţiunii (teism). Nu trebuie să pierdem însă din vedere, că, aşa cum există paleontologi evoluţionişti, există şi paleontologi creaţionişti.

Un subiect paleontologic extrem de disputat este, de exemplu, erupţia de nevertebrate numeroase, de tipul trilobiţilor, în cambrian (590 mil. de ani). O astfel de apariţie bruscă este evident, în favoarea apariţiei acestor specii în mod creaţional. Adepţii evoluţonismului, ca să le iasă pasienţa, sunt însă de părere că au existat forme de viaţă şi în era precedentă, în precambrian, sub forma unor aspecte gelatinoase sau sub forma unor alge verzi şi albastre la sfârşitul acestei ere. Şi că din aceste forme primitive s-a manifestat erupţia de tilobiţi.

Mai trebuia antrenată în discuţie şi ideea raportului dintre starea fizică a mediului terestru, în perioada în care se vorbeşte despre apariţia vieţii. Se ştie, de exemplu, că în perioadele iniţiale ale litosferei terestre nu existau condiţii optime pentru dezvoltarea vieţuitoarelor. Temperaturile ridicate de la sfârşitul aşa-zisului cambrian, şi lipsa gravă de oxigen – aşa cum sunsţin paleontologii înşişi – plus lipsa de hrană biologică, reprezintă factori importanţi care împiedică gândirea umană să acorde crezare tuturor supoziţiilor despre vremi şi epoci, pe care doar fantatismul teoriei evoluţioniste le poate enunţa şi susţine.

In interpretarea fosilelor trebuie să ţinem seama, totodată, de faptul că sistemul biologic terestru (biosfera) este un tot format dintr-o complexitate de forme de la simplu la complex. Un fapt care demonstrează că viaţa fiecărei specii este dependentă de existenţa tuturor celorlalte specii, pentru ca fiecare dintre ele să-şi poată asigura propria existenţă. Neţinându-se cont de faptul că o natură care există prin ea însăşi, are nevoie de contribuţia tuturor factorilor componenţi, se poate susţine, în mod eronat, existenţa izolată doar a unor exemplare vii (şi încă miliarde de ani). Sistemul trofic al biologiei terestre arată clar, că unele specii se hrănresc cu alte specii. Ca atare, fiecare specie, depinde de sursa de hrană pe care o reprezintă o altă specie. În consecinţă, o specie nu poate exista singură fara celelalte specii terestre. Ideea apariţiei succesive a speciilor încalcă acest principiu biologic fundamental. Din acest punct de vedere, creaţionismul ţine cont de raportul complex şi de unitatea dintre parte şi întreg.

Şi mai există o problemă fundamentală în biologie, pe care paleontologii o ignorează. Şi anume, de faptul că ADN-ul este un instrument informaţional de stabilitate totală, nu de variabilitate. Cu toate acestea, ADN-ul are plasticitatea necesară, ca prin recombinări, să permită fenomenul de variabilitate. O variabilitate care să nu iasă însă din limitele speciei în cadrul căreia are loc. Fiindcă rostul cel mai mare a ADN-ului constă tocmai în formarea unui tipar fix al tuturor speciilor. Din această cauză, nu se pot întâlni speci intermediare, deoarece speciile intermediare nu pot exista ca forme viabile. Fiindcă specia intermediară (la vietăţile pluricelulare), provenită dintr-o mutaţie, ar fi un exemplar unic şi n-are cum să se reproducă. Fiindcă nu se pot produce modificări mutaţionale totale, decât parţiale (la pluricelulare), aceastea n-au nici o importanţă în apariţia unui alt tip de specie. Un fapt pentru care numai monocelularele pot genera noi specii, nu şi pluricelularele. Nu se poate concepe, de exemplu, că dintr-un un ou de dinosaur (pluricelular) poate ieşi un archeaopterix (pluricelular) Şi chiar dacă printr-o mutaţie fantastică s-ar produce această excepţie, cu cine se va împerechea oare această nouă făptură pentru a continua noua specie sau noua mutaţie produsă ?

Şi creaţioniştii cred în fosile. Pentru ei, aceste rămăşiţe sunt expresia dispariţiei vietăţilor terestre în condiţii catastrofice care duc la deteriorarea resturilor corpurilor lor. În plus, din cauza schimbărilor de climă sau din cauza altor condiţii ale mediului înconjurător, dispar pur şi simplu pentru totdeauna, chiar şi astăzi, o mulţime de specii. Există foarte multe animale gigante şi negigante, în trecutul terestru, despre care vorbeşte şi Biblia, şi care dispar, şi rămân ca fosile în adâncimea solului în care au fost scacrificate de natură. Cele mai frecvente catastrofe fiind inundaţiile regionale.

Cornelius Greising