32
Views

 

 

„BISERICA prin PUSTIUL STACOJIU”

 

Ceva timp în urmă am scris la acest „câte ceva” o scurtă referire asupra cărții „Biserica prin Pustiul Roșu” scrisă de Gheorghe Modoran.  Titlul comentariului era „Biserica prin Dumbrava Verde” ca fiind un potențial titlu de carte despre istoria Bisericii de după 1989, un contrast între „Pustiul Roșu” și „Dumbrava Verde” cu aceeași Biserică, poate doar cu diferențe de schimbări „cantitative” și poate mai puțin „calitative”.  Am promis că nu o  voi scrie eu căci nu cred că mai am timp și oricum nu am calitatea să fac acest lucru.  Între timp m-am răzgândit asupra titlului, nu aș mai numi-o „Biserica prin Dumbrava Verde”, ci „Biserica prin Pustiul Stacojiu”, pentru a fi mai aproape de profeție și ca o părticică reprezentativă din profilul general, globațional.

Nu aveam de gând să vă mai obosesc cu acest „câte ceva” pe aceeași temă dacă între timp, fără nici o voie și nevoie personală, nu aș fi fost solicitat să scriu măcar tangențial despre emisiunea de la Vocea Speranței, București 11 Februarie 2014 organizată pe această temă.  Trimisesem între timp scurta mea recenzie „Biserica prin Dumbrava Verde” la Redacția „Curierul Adventist” de unde n-am primit până în acest moment nici o veste, nici de bine, nici de rău.  Personal, neavând timp de o viață nici o solicitare la un „stat de vorbă frățesc” la care să nu fi răspuns – mă refer la cititorii mei din partea cărora corespondența e destulă -, deși nu mă omor cu folosirea internetului căci îmi displace felul de conversație sub pseudonime, am intrat la emisiunea la care am fost solicitat s-o comentez, și iată fac lucrul acesta cum nu se poate mai pe scurt.  Câteva ore în urmă am primit de la fratele pastor Ciobanu Daniel, coordonatorul adunărilor și grupurilor de români din diaspora americană și mi se pare și Canada, ale Adventiștilor de Ziua a Șaptea, o scrisoare care mi-a încurcat și mai mult gândurile care aveam intenția să vi le împărtășesc despre EMISIUNEA asupra cărții „Biserica prin Pustiul Roșu”, de care am amintit, împreună cu o „Scrisoare deschisă” către Teodor Huțanu și Ioan Câmpian-Tătar, administratori ai Uniunii de Conferințe AZȘ, și alte documente, în fața cărora fratele pastor Ciobanu are niște trăiri pe care ni le transmite sub forma „.. . la Uniunea Română este mare cutremur.   Nu mai înțeleg nimic!  Stați și priviți și cruciți-vă!”.  Apoi zice că așteaptă comentarii.  Scrisoarea este semnată Emanuel Ungureanu, Cluj-Napoca, 15 Februarie 2014.  Întrucât această „Scrisoare” este „deschisă”, oricine o poate citi și  se poate poziționa asupra ei, mai ales destinatarii, mie nu mi-a rămas decât să vă amintesc că există.  Restul vă aparține.

Cât privește EMISIUNEA TELEVIZATĂ, cu pricina,  și al cărei subiect este același, cartea „Biserica prin pustiul roșu”, părerea mea din punct de vedere nu neapărat teologic, ci mai de grabă jurnalistic, este următoarea:

Pe o scară de notare de la 1 la 10, l-aș nota pe Dumitrașcu (mediatorul) cu nota 8, pe Cristescu și Peicu i-aș nota cu nota 4, iar pe Modoran cu nota 3.  Dumitrașcu știe să întrebe:  „Zidește cartea Biserica?  Sunt atinse demnitățile personale?”.  Excepțional citat din „Solii alese”, după care urmează întrebarea „Dumneavoastră vă încadrați aici?  Pentru publicul neadventist Biserica va ieși mai întărită cu această carte?”.  Remarca „a trădat, dar nu a luat bani”– genială referire la Petru care a trădat, dar nu era trădător și la Iuda care a trădat fiindcă era trădător și la cei treizeci de arginți.  „Volumul II are nevoie de ‘martori oculari’ căci documentele securității au fost ‘contrafăcute’?  Ce loc au ‘anonimii’ în cartea dumneavoastră?”.  Și încheie cu „decât să criticăm mai bine să iubim”.

– Peicu pare un bonom, mai mult prin naștere decât prin convertire.  El împarte „bunăciuni” de pe poziția unui patriarh cu vorbă rară și înțeleaptă fără condiții de discriminare.  Nu prea poți înțelege dacă este de bine sau de rău.  Balanța lui s-ar înclina în favoarea cărții chiar dacă nu pe zicerea – de altfel cea mai interesantă, sau după unii „singura” interesantă -, „suntem condamnați să repetăm”, bineînțeles, istoria.

– Cristescu este lipsit de verva care-l caracteriza.  Nu știu dacă din cauza vârstei care-l cuprinde și pe el sau din motivații mai profunde și mai de suflet.  Autoapărarea că în 1982 a fost mutat disciplinar în districtul Tulcea, nu-l ajută.  Au  fost pastori care toată viața au lucrat în districte mai sărace decât acesta și oricum Tulcea nu era nici un fel de gulag, nici măcar închisoare de felul celei lui Richard Wurmbrand.  Nici lauda adusă cărții că ar fi un „studiu academic” nu-l scoate în evidență, ci îl încurcă și mai mult deși e conștient de „riscul cărții” și-l spune.  „Moș Martin” pe care „îl ardeau tăciunii sub tălpi” nu are darul de a-l scoate mai în prim plan.  Foarte personal și autentic este în replica pe care dacă mi-o amintesc bine, o dă lui Modoran când acesta  spune că „materialul pentru Volumul II este deja adunat” și pe care i-o aruncă în privința apariției peste 50 de ani în viitor.  Și pentru că cine știe dacă voi mai avea ocazie să vorbesc despre Cristescu, vreau să las posterității cea mai frumoasă imagine a mea despre el, din altele multe, ocazia când a recitat cum nimeni altul n-a mai făcut și nici nu va mai face de frumos, poemul „Străjerul”.  Pentru doritori, el se află înregistrat în așa zisa „Fonotecă de aur”, Rene Stoica.

Despre Modoran, în emisiune, am senzația unei păsări care-și cotcodăcește oușorul făcut, deși nu este cu nimic mai deosebit decât ale celorlalte, ci în multe aspecte sub nivel.  Că i-a cerut Diviziunea Cartea, este de tot ridicolul.  Cei care cunoaștem cum văd cei din afara României aceste întâmplări de „sub persecuție comunistă” cu care să se laude și ei, știm că ele sunt mai mult decât copilării.  La „o istorie reală” gânditorul mediu va replica, „există vreo istorie reală” în afară de cea din cărțile cerului?  Modoran are nu doar curajul, ci chiar îngăduința de sine de a spune că el nu se încadrează în paragraful citit de Dumitrașcu din „Solii alese”.  Adevărul ar fi că toți ne încadrăm.  Tăcerea ar fi fost de aur.  Nici lui nu-i ajută la nimic în emisiune, referirile la „domnia lui Ștefan cel Mare”, pe care orice școlar le știe din clasele elementare.  Ca printr-un miracol, Modoran își salvează imaginea în această emisiune prin remarca: ”Dacă cineva vrea să părăsească Biserica, o face pe ceea ce este acum și nu atât pe ceea ce a fost”.

Cele spuse au fost „câte ceva” despre cartea „Biserica prin pustiul roșu”, Emisunea „Biserica prin pustiul roșu”, reacțiile la nivel național și internațional.  Pot spune și eu acum „câte ceva” de prin gândurile mele despre toate acestea?

– Este posibil ca nimeni să nu fi plecat din Biserica Adventistă sau din cea Creștină în general după citirea acestei cărți.  Să fi venit însă cineva la credință în urma citirii acestei cărți?…

Cartea în discuție nu e capăt de lume.  S-au mai scris și se vor mai scrie.  Nu cred că merita atâta atenție prin atâta discuție pe ea.  Mai ales „ÎNCRÂNCENAREA” pro și contra este mai nocivă decât credem și cuprinde oameni de toate felurile, pregătirile sau funcțiile.  Mă gândesc acum la Huțanu și aș zice să nu fie nimeni în bocancii lui.  Replica ce mi se dă este „dar nu și i-a încălțat el”?  Nu știu.  Dacă Dumnezeu l-a încălțat cu ei și trebuie să-i poarte până ce s-or rupe de tot și or începe să sângereze tălpile?  Oricum, arată deja foarte scâlciați.  Normal, drumul a fost lung și greu.  Mă mai gândesc acum, că poate nu mai am altă ocazie, și la Dărvășan.  De unde să știu eu ce va face el?  În orice caz nu pot spune că ceea ce a făcut rău a fost bine.  Dincolo de „catapultările” și „bulversările” de care prezentările lui erau pline și care de fiecare dată mă disconfortau, îmi amintesc de un moment al său de mare adevăr de sine, când nu a fost ce voia, ci a fost ce era și poate mai este.  Cânta acompaniindu-se la chitară „Este ceasul cel din urmă / rele multe ne străbat”.  Ultima strofă n-a cântat-o.  O mare pierdere.  „Vino Doamne mai îndată / cu pământ cu ceruri noi..”  Nu-l contrazic pe cel care spune că mă înșel.  Spun ce am simțit și ce mi-a rămas.

Închei cu „Biserica prin Pustiul Stacojiu”, din Apocalipsa 17, nu cea de sub „persecuție”, ci cea din „prosperitate”.  „Prosperitate” se vede din culoare și din împodobeală „cu aur, cu pietre scumpe și cu mărgăritare”, „Babilonul cel mare” din care Domnul zice „IEȘIȚI”!  Pentru confuzie ea se bazează pe ceea ce mulți propovăduiesc azi, „Evanghelia prosperității”.  „Sunt bogat, m-am îmbogățit și nu duc lipsă de nimic”.  Așa să fie?  Dar, la urma urmei ce Pustiu Roșu… ce Pustiu Stacojiu… ducă-se pe pustii, căci iată Împărăția slavei se arată.  Domnul vine!

 

Benone Burtescu  (dburtescu@aol.com)

CÂTE CEVA – Benone Burtescu

| Generale |
Despre autor
-