GPS: Pământ – Cer. Mântuire.
Fără să am teama că greşesc aş putea numi Mântuirea “TAINA IUBIRII”. Înţelegem din ea doar câte ceva, dar destul ca să ne minuneze. Încercările de descifrare în gând şi cuvânt omenesc – dacă sunt făcute cu închinare – conţin singura noastră bucurie autentică, deşi au eşuat rând pe rând în cuprinderea imensităţilor nemăsurabile. Neputinţa cuprinderii măreţiei de iubire a răstignirii Mântuitorului şi veşnicitatea cumpenei de dreptate care ţine existenţa în perpetuitatea ei tot veşnică, îl raportează pe om la identitatea absolut individuală, dar reprezentativ în tot.
Formulele de exprimare a mântuirii ca modalităţi de obţinere a ei, au traversat istoria şi au fost cât oamenii de multe, majoritatea scântei de-o clipă. În jurul câtorva s-au dat lupte acerbe dominând lumea temporar când una, când alta, când mai ales lupta în sine dintre ele, cu binele cu răul ei, în raport individual. Când persoana, personalitatea, se pierdea pe sine din vedere arătând spre Ceva, spre Cineva, vremurile au fost mai bune. Când încrâncenarea avea în vedere linia filozofică sau (şi) teologică prin care ieşea în prim plan individual, urmările au fost lamentabile.
Nu din “turme”, ci din “roadele pământului” a fost prima confruntare asupra traseului mântuitor. Nu Legea căci nu se poate ţine, dar Legea este dată. Ultima afirmaţie absurdă auzită împotriva oricărei definiţii, este că Legea a fost dată ca să nu fie ţinută. Pe firmamentul disputei a scânteiat, “îndreptăţirea prin credinţă” împotriva – şi nu doar măcar să contrabalanseze -, “îndreptăţirii prin fapte”. Mulţumim Domnului că în Limba Română aceste expresii nu sunt scripturistice, dar preluate din alte traduceri insuficiente de adevăr, au produs dispute interminabile. Apostolul Pavel se luptă să înţeleagă adevărat şi să transmită înţelegerea adevărată şi dacă nu stăm cu el e vina noastră. Rejectând indulgenţele “mântuitoare”, reforma ajunge la concluzia că “nu prin fapte”, ci “prin credinţă”, alăturând indulgenţelor şi faptelor de proclamare a carităţii, faptele morale indispensabile existenţei. Redescoperit, principiul “libertatea de alegere”, contrabalansează, deşi i se opune cu disperare “predestinaţia” unor puternice fracţiuni neoprotestante. Mai încoace, deşi porneşte de la “îndreptăţirea prin credinţă” luterană, Biserica Adventă, ideologul ei Ellen White, 1844 şi mai ales 1888, includ “liberul arbitru” în teologia promovată şi ca Pavel cu minunatul său “NICIDECUM”, formulează “Îndreptăţirea ATRIBUITĂ” şi “Îndreptăţirea DOBÂNDITĂ”, dând rotocol de înţelegere TAINEI MÂNTUIRII.
În adventismul românesc dorinţa după frânturi de înţelegere din Taina Mântuirii n-a lipsit, dar sărac reprezentată. Încă nu s-au stins de tot imaginile propovăduite cu cele două vâsle ale bărcii – CREDINŢA şi FAPTA – dând când din una, când din alta sau din amândouă odată ca să înaintezi, altfel te învârţi în loc, sau odată urcat în tramvaiul de Pipera nu trebuie să mai ai nici o grijă orice ai face în tramvai, căci la Pipera ajungi – aluzie la intrarea în Biserică suficientă de ajuns în cer – etc., unele vrându-se chiar “teze teologice”.
Gândindu-mă la aceste lucruri – dacă nu tot ca o deşertăciune – sau ca şi celelalte, o frântură de reprezentare a “traseului mântuitor”, mi-a venit în minte GPS-ul de călăuzire de UNDEVA spre ALTUNDEVA. Sunt date locul de pornire şi destinaţia. Şoferul şi ghidul sonor. Făcând abstracţie de puţinele erori (sistemul e uman), principiul funcţionează. Peste atât la dreapta, peste atât la stânga, înainte, distanţe date, acum faci aşa, ai ajuns, opreşte. Liber arbitru. Dacă nu vrei, nu instalezi GPS. Dacă vrei să nu faci ce zice ghidul sonor, nu faci. Nu te obligă. Dacă din greşeală ai făcut altfel de cum a zis el, NU TE ABANDONEAZĂ, îţi spune cum să REVII la traseu şi-ţi spune repede, şi insistă chiar dacă nu-l asculţi, până ce îl abandonezi tu şi te rătăceşti.
Nu ştiu de ce, dar GPS, invenţie ultramodernă, mi se pare mai aproape de relatat la cele spirituale, deşi desigur, faţă de problematica mântuirii şi el este primitiv. Elementele lui componente mă stârnesc însă.
* Pornire – sosire, de undeva, altundeva, pământ – cer.
* Ghidul sonor – Cuvântul Domnului, Glasul Duhului Sfânt.
* Liberul arbitru – omul fiinţă liberă care se poate conforma, dar şi să refuze.
* Insistenţa ghidului de a aşeza omul pe drumul bun, har, belşug de har.
* Neabandonarea din partea ghidului.
* Dacă nereuşita are loc ea este din vina volitivă a omului.
* Etc. etc.
Domnul întoarce totul spre bine. Apă din stâncă. Chiar şi din modernisme câte ceva de învăţat despre mântuire.
Benone Burtescu (dburtescu@aol.com)
