FORMULELE în Lumea Spirituală
(beneficiu şi risc)
Încercarea de sintetizare a doctrinei biblice până la nivelul de FORMULĂ, nu s-a lăsat nici ea mai prejos alături de alte progrese în alte domenii în ultimele decade. Beneficiul este că înţelegerea – mai ales ca sens general – se face mult mai uşor dându-se o “linie” şi riscul este că marile adevăruri nu pot fi cuprinse în formule, rămânând pe dinafară multe înţelesuri importante.
Câteva exemple din multele:
LEGEA + CRUCEA = MÂNTUIRE. Altfel spus
ASCULTAREA + CREDINŢA = MÂNTUIRE
L + C = M sau A + C = M
În care “A” este Ascultarea. Ascultare de CINE? De CE? De ce ascultare? CINE, CE, DE CE, sunt infiniri şi ASCULTAREA trebuie să le reprezinte cât mai bine.
În care “C” este CREDINŢA. Credinţă în CINE? În CE? De ce credinţă?
În care “M” este MÂNTUIREA. Taina tainelor. În nici un caz element de formulă.
Formula însa, se vrea în acelaşi timp şi perfectă şi simplă. De aici
ASCULTARE + CREDINŢĂ = MÂNTUIRE
În care CREDINŢA ar cuprinde şi ASCULTAREA ca o urmare naturală (după unii chiar automată) a credinţei şi în formulă ar dispare, rămânând
CREDINŢA = MÂNTUIRE, adica simplu, C=M, presupunând MÂNTUIREA nu doar actul jertfitor de plătire a vinei omului ci şi luarea lui în Împărăţia Veşnică.
O altă formulă şi mai recentă
MÂNTUIREA = RELAŢIA cu ISUS. Nu cu o DOCTRINĂ ci cu o PERSOANĂ, ISUS, cu specificarea NU DESPRE El ci CU EL. Aceasta se numeşte DOCTRINA MÂNTUIRII FĂRĂ DOCTRINĂ.
Până unde merge în formulă acest FĂRĂ, sau NU? Un risc sau un beneficiu?
Supun recitirii dumneavoastră, paragraful din Lecţiunea Şcolii de Sabat de Luni 13 Iulie 2009, apărut – nu ştiu prin ce întâmplare – sub titlul COMENTARIU BIBLIC: “Pe ce se bazează concepţia creştină despre Dumnezeu? NU pe RAŢIUNE. NU pe LOGICĂ. NU pe NATURĂ. NU pe FILOZOFIE”. Cineva s-ar putea întreba. Chiar este IRAŢIONALĂ concepţia creştină despre Dumnezeu? Chiar este ILOGICĂ, NENATURALĂ, NEFILOZOFICĂ? Zicerea continuă: “Ci (se bazează) pe vestea care am auzit-o de la El (1 Ioan 1,5), de la Isus Hristos. Vestea aceasta este simplă. Dumnezeu este lumină şi El aşteaptă ca noi să umblăm în lumină”. Foarte bine. Dar această “veste bună”, că “Dumnezeu este lumină şi El aşteaptă ca noi să umblăm în lumină” – concepţia creştină despre Dumnezeu – este IRAŢIONALĂ? ILOGICĂ? NENATURALĂ? NEFILOZOFICĂ? Riscul.
O altă formulare mai recentă.
HAR + CREDINŢĂ + NIMIC = ÎNDREPTĂŢIRE
Mai întâi de văzut dacă în această formulă, ÎNDREPTĂŢIRE înseamnă MÂNTUIRE. Fie că da, fie că nu, e de remarcat că termenul ÎNDREPTĂŢIRE a apărut recent în comentariile teologice de Limbă Română. Biblia în traducerea lui Cornilescu nu îl conţine. Unele dicţionare ale Limbii Române nu-l amintesc iar cele care-l amintesc o fac sumar. Cornilescu preferă termenul “SOCOTIT NEPRIHĂNIT” în loc de ÎNDREPTĂŢIT. Probabil pentru că în limba noastră, ÎNDREPTĂŢIT are şi o conotaţie de “A FI IPUS ÎN DREPTURI” din pricină că i s-a făcut o nedreptate (că altfel de ce), că i s-au luat cândva drepturile şi abia aşa şi acum este REPUS în DREPTURI (i se face dreptate). Deşi acest termen nu a fost încă deplin asimilat în vorbirea curentă, multă lume îl foloseşte. Cu benficiile şi riscurile care decurg, bineînţeles.
Biblia vorbeşte despre ÎNFIERE (abandonat în locul ÎNDREPTĂŢIRII), mai reprezentativ în conotaţie prin situaţia de cădere şi salvare, înstrăinare şi înrudire, proces în cadrul mântuirii, decât ÎNDREPTĂŢIRE.
Pe formula generală ÎNDREPTĂŢIRE = MÂNTUIRE, care are o încărcătură de înţeles a unei lucrări PASIVE din partea omului, Biserica AZŞ a reformulat zicerea, desfăcând ÎNDREPTĂŢIREA în ÎNDREPTĂŢIRE ATRIBUITĂ care i se dă omului în dar – plătirea vinei de păcat prin jertfa Domnului şi ÎNDREPTĂŢIREA DOBÂNDITĂ care la primul impact arată spre rolul omului în ÎNDREPTĂŢIRE, dar care a trecut tot mai mult la o lucrare de sfinţire pe care Duhul Sfânt o face în om, adică
JERTFA DOMNULUI (ispăşire) + LUCRAEA DUHULUI SFÂNT (sfinţire) = MÂNTUIRE
Din fomrula HAR + CREDINŢĂ + NIMIC = ÎNDREPTĂŢIRE, NIMIC fiind totdeauna NIMIC ar putea să nu apară. Adică HAR + CREDINŢĂ = ÎNDREPTĂŢIRE (MÂNTUIRE). Probabil acest NIMIC ce nu schimbă în nici un fel rezultatul, a fost pus pentru a se sublinia că OMUL care ar putea să fie inclus de cineva în formulă cu vreo “parte a lui”, nu-şi are locul în problema mântuirii. Rămâne de înţeles ori că omul nu are nici un rol, ori că rolul lui este cuprins în CREDINŢĂ deja şi nu mai are rost să-l amintim separat şi să îi zicem NIMIC.
Revenind la expresia românească SOCOTIT NEPRIHĂNIT, ea are forţa noţională prin care cineva “odată PRIHĂNIT”, niciodată nu mai poate fi NEPRIHĂNIT – nici chiar prin mântuire – ci SOCOTIT NEPRIHĂNIT. Îngerii necăzuţi sunt NEPRIHĂNIŢI şi ei niciodată nu vor putea fi SOCOTIŢI neprihăniţi.
Încă o formulă, din multele, este IUBIREA NECONDIŢIONATĂ = MÂNTUIRE. Frumoasă formulare desigur şi adevărată cumva, în privinţa iubirii dar nu şi a mântuirii care este ca şi VIAŢA, strict condiţionată. Dacă n-ar fi existat condiţie n-ar fi existat cădere. Putem spune că Dumnezeu nu l-a iubit pe om după ce l-a creat, pentru că i-a condiţionat VIAŢA de ASCULTARE? IUBIREA NECONDIŢIONATĂ face fără sens JUDECATA, desfiinţându-i criteriile şi amestecă nu doar pe cei buni cu cei răi care în vederile unora ar mai încape, ci BINELE cu RĂUL, adică nimic mai rău.
Nici un gând rău spre cei care încearcă exprimarea concisă a marilor valori. Doar sublinierea responsabilităţii.
Nu pentru un ECHILIBRU IEFTIN, de formulă, ci pentru SUBSTANŢA ADEVĂRULUI care înseamnă EXISTENŢĂ, orice zicere trebuie cumpănită cu înţelepciune şi dacă este cazul – şi de obicei este – adăugată imediat o altă zicere ce ar părea contrazicere dar care are rolul de întregire. Poate nu mai arată a formulă, dar poate mai bine aşa.
Benone Burtescu (dburtescu@aol.com)
