Poate ştiţi dumneavoastră DE CE
De curând am fost solicitat să ofer câte ceva material de prezentat public – în adunare -, în cadrul unui serviciu divin al aşa zisei ore muzicale. Printre altele, am oferit solicitatorilor şi următorul comentariu pe care vi-l fac cunoscut şi dumneavoastră, între ghilimele, exact cum l-am pus la dispoziţie. El nu a fost prezentat. A fost înlocuit cu o expunere a altcuiva care a conţinut fragmente din “Amintiri din copilărie” de Ion Creangă, în speţă cea cu “motoceii de la capul patului cu care se jucau mâţele…” Problema nu este că s-a preferat una în locul celeilalte, ci DE CE.
“CEL FĂRĂ DE CASĂ”
“Vulpile au vizuini şi păsările cerului au cuiburi, dar Fiul omului n-are unde-Şi odihni capul”
(Matei 8, 20)
“Din mărturia proorocilor care L-au văzut pe Domnul Isus cu anticipaţie, din mărturia contemporanilor Săi şi a celor ce L-au descris retrospectiv avem imaginea Sa neasemuit de frumoasă după care încercăm să ne schimbăm şi noi în fiecare zi.
Astăzi ne oprim o clipă asupra unui aspect particular, dar semnificativ pentru timpul nostru, încă un criteriu după care ne putem verifica dacă suntem urmaşii Lui, sau ne putem orienta dacă cei care pretind că sunt, sunt cu adevărat. SIMPLITATEA.
El a fost REGELE fără TRON, PREOTUL fără ODĂJDII, EVANGHELISTUL fără AMVON, STĂPÂNUL fără SLUJITORI, PROPRIETARUL fără CASĂ. Nici MĂRIA SA, nici ÎNALT PREA SFINŢITUL, nici Dr. REVEREND, nici SFÂNTUL PĂRINTE, nimic din toate acestea nu se poate asocia Numelui Său.
Au întrebat magii răsăritului despre “Împăratul de curând născut”, a mai scris Pilat pe crucea Lui, “Regele Iudeilor”, I-au zis ucenicii “Învăţătorule” sau Maria Magdalena, “Rabuni” şi cam atât. În schimb Numelui Său i se potriveşte foarte bine Mesia, Emanuel, fiul lui David, Odrasla, Fiul Omului, Fiul lui Dumnezeu, Domnul păcii, Lumina lumii, etc., denumiri ce nu pot sta alături de cardinali, înalţi prea sfinţi sau altceva de genul acesta. Nu putem spune nici Isus Hristos Cardinal de Galileea, nici Înalt prea Sfinţitul Antonie Lumina Lumii. Şi una şi alta ar fi un sacrilegiu.
Contrastul de simplitate cu Isus a înaltei preoţimi din Roma, l-a pus pe gânduri pe Luther şi de-atunci pe mulţi, cu privire la cei ce spun că sunt urmaşii Domnului. În zilele noastre, de parcă un semn al timpului care grăbeşte şi el viitorul, contrastul dintre Isus şi cei ce-L propovăduiesc creşte până la absurd. Vedem pe unii evanghelişti care abia de-şi mai pot ridica mâinile pentru rugăciune de atâta aur cât au pus pe ele şi ne gândim la mâinile Domnului strângând coaja uscată a palmierilor din grădina durerilor şi mai apoi pironite pe cruce. Pentru misiuni, fundaţii, ctitorii, în esenţă lucruri bune, se cere până la ridicol. Povestea indulgenţelor e depăşită. Se vorbeşte de milioane de dolari ca şi cum n-ar fi nimic şi chiar că nu e. Noi ne amintim de Domnul care l-a trimis pe Petru la mare să scoată un ban pentru templu din gura unui peşte, sau care a cerut un bănuţ pentru a le arăta chipul cezarului de pe el.
N-a fundat Isus nimic de genul acesta. N-a ctitorit locaşuri, n-a strâns bani să clădească vreun templu sau să organizeze misiunea apostolică. Până şi punga lui Iuda – fondul financiar al ucenicilor – s-a dovedit un fiasco. TRIMITEREA ucenicilor nu a fost: Strângeţi bani cât mai mulţi şi pe urmă mergeţi şi predicaţi Evanghelia, ci “Duceţi-vă şi predicaţi Evanghelia. Fără plată aţi primit, fără plată să daţi”.
Este o competiţie fără egal în trecut, de construire de locaşuri de închinare (biserici, adunări, catedrale), cât mai mari şi cât mai frumoase. Simplitatea lipseşte. Nefrăţietatea e prezentă chiar şi în aceste acţiuni. În comune alăturate sau în acelaşi oraş, membrii aceleiaşi religii, un grup face o clădire impozantă, împodobită scump, candelabre de milioane, celălalt grup se chinuieşte să mai pună un rând de cărămizi şi se frământă de unde să mai facă rost de bani pentru acoperiş.
Oameni foarte bogaţi fac danii de biserici întregi. O singură astfel de danie ar fi prevenit traumatizarea a mii de emigranţi, produsă de acele câteva luni de NIMENI şi de NIMIC de după aeroportul Kennedy, strângându-şi în palme nesiguranţa foodstamps-urilor, oameni de valori incontestabile rămaşi cu cicatricea nefrăţietăţii. Ca să vină la biserică acum, trebuiau chemaţi la masă atunci. Dar Dumnezeu e mare şi îi va vindeca. Ei or să vină la biserică, dar cei ce puteau să-i cheme la masă au pierdut ocazia. Ba nu. Îi pot chema pe cei de azi.
Şi mi-e drag să vă spun că sunt şi oameni ai bisericii care seamănă cu Isus, roade ale exemplului Său. Vă amintiţi de pictorul Van Gogh şi ştiţi că el a fost preot. Mai ştiţi şi că el a slujit la o biserică într-o comună de mineri. Viaţă foarte grea. Ce să le predici acelor ghemotoace de întuneric ce se mişcau pe străzi către şi dinspre mine? Să le mai ceri şi bani să-i trimiţi la dioceză? Preotul Van Gogh se cutremură în toată fiinţa sa. Singurul lucru ce-l poate face este să se identifice cu enoriaşii lui. La fel ca ei, ba chiar slujitorul lor. Munceşte cu ei, salariul îl dă săracilor din sat, rupe un cartof pe din două, se înnegreşte de cărbuni, renunţă la hainele preoţeşti. O inspecţie dinspre dioceză îl găseşte nedemn, îi ia slujba. Nu se opune. Van Gogh a fost nebun, zice lumea. Mie nu mi se pare că a fost, mi se pare că a înnebunit. Oricum nu mulţi nebuni de felul acesta a avut lumea şi numărul lor se împuţinează pe zi ce trece.
Să vă mai spun de cineva, de Pavel, cel mai mare apostol. În prima sa epistolă către Corinteni, la capiotlul 9, el vorbeşte despre dreptul lucrătorului creştin. “Domnul a rânduit”, zice el, “ca cei ce propovăduiesc Evanghelia, să trăiască din Evanghelie”. Foarte bună rânduială. Pavel însă n-o respectă. El zice, mai departe, “vestesc fără plată Evanghelia… şi nu mă folosesc de dreptul meu în Evanghelie”. Zilele noastre au schimbat rânduiala Domnului de la “trăiesc din Evanghelie pentru că propovăduiesc Evanghelia” la “propovăduiesc Evanghelia ca să trăiască din Evanghelie” – că e mai uşor.
Vorbind de creştinătate numai, câte temple, catedrale, biserici or fi de toatelea? Multe. Şi mai mult atracţii turistice decât locuri de propovăduire. Intri în ele. Ca să ajungi la Isus cel simplu cu mieluşelul în braţe, sub o cunună de spini sau pe cruce, trebuie să treci în revistă mai întâi un fast de bogăţie cutremurător.
Într-o zi, Isus a intrat în templu, a dat afară pe vânzători şi “a răsturnat mesele schimbătorilor de bani”! El nu a făcut aceasta la vamă sau în vreun loc oficial de comerţ, ci în templu.
Isus va face aceeaşi lucrare de curăţire în templul zilelor de pe urmă şi va preface în nimic spectacolul de grandoare religioasă. Apocalipsa 18, 16-17: “Vai! vai! Cetatea cea mare, care era îmbrăcată cu in foarte subţire, cu purpură şi cu stacojiu, care era împodobită cu aur, cu pietre sucmpe şi cu mărgăritare! Atâtea bogăţii într-un ceas s-au prăpădit”!
În seara aceea, mama îi citea băieţelului tocmai textul din Matei 8, 20: “Vulpile au vizuini şi păsările cerului au cuiburi, dar Fiul Omului n-are unde-Şi odihni capul”. Mamă, de ce Domnul Isus nu a avut o casă, a întrebat copilul. Pentru că între El şi casă, au fost totdeauna cei “fără de casă”, a răspuns mama, gândindu-se ce ar fi fost dacă de-alungul anilor ei fără casă, Isus ar fi avut o casă”.
Am uitat să vă spun, că în trecut, fără nici o legătură cu cele petrecute acum, mi-am exprimat în particular în diverse ocazii, nu public în adunare, părerea mea că este IMORAL (cam dur) să existe case, odăi, paturi, în care ani sau decenii chiar, să nu locuiască sau să nu doarmă nimeni, în timp ce atâţia dorm sub cerul liber în condiţii sub orice critică. Credeţi cumva că din cauza acesata s-au întâmplat cele relatate?
Benone Burtescu (dburtescu@aol.com)
