17
Views

Vechi Testamentari, Nou Testamentari, Non Testamentari

Adică Iudei, Creştini şi Restul. Denumirile “Vechi Testamentar” şi “Nou Testamentar”sunt nefireşti. Creştinilor le place să se numească Nou Testamentari, atribuindu-şi o aură de “diferenţă” în favoarea lor chiar şi prin “Nou” în compensaţie cu “Vechi”. Apostolul Pavel atrage însă atenţia că “altoiul” este susţinut de rădăcină, iar Domnul Isus declară că “Mântuirea vine de la Iudei”, Ioan 4,22. Dincolo de faptul că Vechiul şi Noul Testament sunt consubstanţiale, pentru câte ceva de observat folosim limbajul la îndemână. Noi, Adventiştii de Ziua a Şaptea, ca învăţătură despre existenţa noastră de acum şi veşnică, suntem Iudei? Suntem Creştini? Răspunsul “imediat” este “creştini”. Răspunsul un pic mai cugetat este “iudei” deşi aici unii s-ar grăbi să replice “în nici un caz”. Răspunsul mai cumpănit încercând să evităm a greşi, este “iudeo-creştini”. Şi ne mai putem gândi.

Iudaismul este creştin. Învăţătura centrală a Vechiului Testament este Christos – Mesia, MÂNTUITORUL. Lecţia aceasta se preda în toate şcolile ebraice că dădea pe dinafară în cunoştinţă către toate naţiile. Femeia samariteancă amintită în evanghelie, deşi probabil nu era o frevcentă elevă în şcolile iudaice, membră a vreunei sinagogi, “ştia” lucrul esenţial. Iată declaraţia ei: “Ştiu … că are să vină Mesia căruia i se zice Christos”, Ioan 4, 25. În Iudeea acest lucru era cunoscut foarte bine. Andrei, unul din primii ucenici i-a zis fratelui său “Noi am găsit pe Mesia” (care tâlmăcit înseamnă Christos) Ioan 1, 41. Biserica Creştină a fost fondată de Domnul la Ierusalim. Cele de mai târziu de la Roma, Bizanţ, Londra, Wittenberg, Washington, Moscova, etc. trebuie să i se asemene dacă vor să poarte cu demnitate acest nume.

Paşii lui William Miller în înţelegerea Sfintelor Scripturi au fost uriaşi pentru că şi-a dat seama că marile poorocii întinse peste întregul timp al istoriei omeneşti trebuiau privite prin “Vechi Testamentar” şi a cerut ajutor să-şi regăsească iudaismul pierdut prin creştinismul care se depărtase de el necuviincios de mult şi la care nici măcar Reformaţiunea nu se gândise îndeajuns. TABERNACOLUL.

În această direcţie, nu se pune problema dacă în “Nou Testamentar” este “ceva de prisos”, ci dacă din “Vechi Tetamentar” este ceva care “a fost uitat”, aşa cum SABATUL, perla idoelogică a iudaismului care a fost descoperită şi recuperată oficial în văzul întregii lumi pentru ca învăţătura cea sfântă să-şi rearate frumuseţea care să încheie istoria lumii. Nu e nici o “umilire” pentru creştinătate de a-şi străluci valorile credinţei prin făgăduinţele trecute prin mii de ani de istorie observată şi controlată în desfăşurarea ei de către Dumnezeu cu poporul pe care El şi l-a ales să fie lumina pentru toate popoarele. De-ar fi o statistică privind adăugări Vechi Testamentare la Vechiul Testament intrând în iudaism cu rang de principiu divin, şi adăugări Nou Testamentare la Noul Testament intrate în creştinism cu valoare de închinare, Domnul ar numi fariseismul creştin de azi precum fariseismul iudaic de două mii de ani în urmă. “Tradiţia” prin adăugare sau scoatere la şi din ceea ce a spus Dumnezeu ca valori veşnice nu este acelaşi lucru cu “tradiţia” care înseamnă punerea în valoare, arătarea principiilor divine prin nenumărate feluri de manifestare la îndemână, care mai de care mai frumoase.

Dacă prin “tradiţie” se înţelege “Non Testamentar”, “apocrifă”, discuţia şi discursul şi dezbaterea se simplifică mult şi avem de-a face cu lucruri fără însemnătate decisivă. Sărbătoarea “pomului de Crăciun”, creştină, de exemplu, trece în categoria lucrurilor care pot fi ignorate total sau abordate fără semnificaţie, (neprezentă în Testament). Sărbătoarea “lunii noi”, (prezentă în Testament) intră în altă categorie de decizie.

În înţelegerea profeţiilor, mai ales cele care au implicaţii în mărimi de timp – cum a fost cazul cu William Miller – spuse de profeţi în sistem iudaic, natural, nu convenţional sau pe criterii astrologice păgâne, cercetarea s-ar cuveni a fi făcută în măsurile Scripturistice iudaice în care au fost scrise.

Un ecumenism în care Mântuitorul de acum două mii de ani pe pământ recunoscut în Isus Christos şi Sabatul pus la loc în LEGEA lui Dumnezeu? Mai greu de crezut. Dar punerea lor ca mărturie pentru încheierea istoriei lumii, parte din planul divin, nu face nici un dubiu.

Benone Burtescu (dburtescu@aol.com)

CÂTE CEVA – Benone Burtescu

| Generale |
Despre autor
-