Între PUSTIIREA din EXTERIOR şi PUSTIIREA din INTERIOR
Din nefericire – şi nu ştiu în cadrul a ce fel de cumpănire în planurile divine tainice -, se mai întâmplă pe lume PUSTIIRI din EXTERIOR, de neînţeles deocamdată cu posibilităţile noastre de discernere a întâmplărilor. Dar Domnul Dumnezeu este suveran în îngăduirea lor şi restaurarea dreptăţii va fi pe măsură. Istoria din Sfintele Scripturi nu ocoleşte astfel de exemple, dar ni le prezintă ca excepţii. O cetate ai cărei locuitori trăiau linştiţi, fără vreo tentativă de expansiune sau răzbunare, fără duşmani din direcţia lor spre afară, a fost nimicită. Punct, şi rămâne aşa până la găsirea motivaţiei, mai precis a rostului, cândva, cumva. CĂDERILE, urmează însă LEGILE INTERIORULUI, iar PUSTIIRILE din EXTERIOR sunt de obicei doar urmări.
Istoria ne arată îndeajuns, că PRĂBUŞIRILE marilor împărăţii nu s-au datorat atacurilor din afară, ci putregaiului dinăuntru. Ele nu s-au mai putut apăra, aproape că ne vine să spunem că de fapt nu mai aveau ce apăra. O sinucidere de proporţii mai întâi a avut loc. Degeaba spunem noi uneori că barbarii au cucerit Roma. Aceasta este cel mult o relatare a întâmplării şi nicidecum o analiză a motivaţiei adevărate de cum s-a putut avea loc aşa ceva. Nici o mândrie şi nici o performanţă să cucereşti o cetate prostită în jocuri şi desfrâu de către împăraţii ei ajunşi la nebunie.
Politic, şi deci profetic, acesta este peisajul împărăţiilor pământului de la început şi mai ales din ultimele câteva zeci de ani, pentru că este cel mai eficient dovedit istoric. După structura fiecărei societăţi. Tribal, pe clanuri mânate de diferenţe religioase, sau chipurile mai democratic şi mai civilizate bazate pe opinii ideologice. “Alte măşti aceeaşi piesă” ar zice Eminsecu, şi desigur cu acelaşi rezultat, CĂDEREA. Fiecare CĂZUT în sine mai întâi. Egiptul n-a pustiit Libia şi nici Libia n-a pustiit Siria. Doar un exemplu minor. Rusia şi America nu s-au încrâncenat în confruntare militară. Poate nici nu se va întâmpla. Este destul ca demnităţile morale să fie dispreţuite de fiecare în hotarele ei. Biblia zice: “A căzut, a căzut Babilonul cel mare”. Cine l-a cucerit? Cine l-a pustiit? A căzut el singur în timpul de vârf al beţiei bunăstării lui profanatoare? Nimic de cucerit, nimic de apărat. Deşertăciunea deşertăciunilor.
Adevărat zice Domnul: “Orice împărăţie dezbinată împotriva ei însăşi, este pustiită; şi orice cetate sau casă dezbinată împotriva ei însăşi, nu poate dăinui”.
Aş fi nedrept cu dumneavoastră şi cu mine, dacă în acest context n-aş aminti ceea ce numim BISERICA, în speţă cea Adventistă de Ziua a Şaptea. Se vorbeşte mult, pe drept despre atacuri asupra ei din EXTERIOR şi din INTERIOR. Mi-ar plăcea să fiu greşit, dar în timp ce aşteptăm cu un soi ciudat de mândrie persecuţia din exterior, moment în care să avem ocazia în sfârşit să ne arătăm bravismul credincioşiei, în interior degradarea este la ea acasă. Lumea nu persecută pe nimeni care seamănă cu ea. Se poate sta frumos, cu smerenie dar ferm, la scenă deschisă în faţa chemărilor superficiale ca valoare, dar profund tentante ca ispitire, nu cu iz adversativ sau discriminatoriu, ci cu braţele deschise pline de iubire care nu se poate modifica sau adapta dacă este de sorginte divină.
Vrea cineva să ştie care va fi imaginea societăţii seculare de mâine? Să se uite la profesorii universităţilor ei. Va fi ceea ce ei învaţă pe studenţii lor. Poate ceva mai altfel – pentru că Dumnezeu nu se lasă batjocorit -, dar la fel, Biserica AZŞ va fi cumva mâine ceea ce profesorii ei predau studenţilor azi. Domnul să-şi facă lucrarea cu ei după găsirea Sa cu cale.
Şi ultima citadelă care nu trebuie uitată şi care poate este prima ca însemnătate, se referă legic, la individ. Fiecare dintre noi, în marea luptă dintre bine şi rău suntem supuşi atacurilor din exterior şi din interior. Exact în acelaşi fel, o cădere în noi înşine faţă de voia lui Dumnezeu cu noi, face mai puţin necesară sau nenecesară deloc o intervenţie din afară, sau dacă ea va avea loc va fi tocmai pe ideea de pustiire şi nu de cucerire. Nimeni nu va sta în faţa judecăţii celei mari pe argumentul că loviturile din afară au fost mai puternice decât posibilităţile de apărare din lăuntru. Spiritual, oastea întreagă a îngerilor căzuţi în frunte cu infamul ei comandant nu-l va putea atinge pe cel care este ascuns în iubirea Mântuitorului, apărat în cel mai înalt for juridic al Universului de sângele răstignirii Sale. Demnitatea lipsită de mândrie, înalta ştiinţă lipsită de aroganţă, neclintirea cuminte de la ascultarea de voia Domnului, lipsită de bravism, fruntea sus lipsită de încumetare, este o cetate care nu poate fi cucerită din exterior pentru că nu şi-a trădat valorile ei interioare, parte din valorile veşnice care lucrează chiar şi acum în temporalitatea de zi cu zi. Şi câte altele de frumuseţe eternă!
Benone Burtescu (dburtescu@aol.com)
