SINTEZE BIBLICE MAJORI – TRIM. 2 – 2022
CARTEA GENEZA
1. „La-nceput, Yahweh, Elóhim” a creat cer și pământ.
Toate au fost foarte bune, spre slăvirea Celui Sfânt:
O paletă variată de culori, imagini vii,
Joc de sunete, cuvinte, un poem de armonii!
Iar mirabila fiinţă, omul măiestrit frumos,
Este arta culminantă-a creaţiei lui Hristos.
Ziua-a şaptea e Sabatul, cel de Dumnezeu sfinţit,
Pentru-odihnă, închinare şi-un trai veşnic fericit.
De atunci, merg mână-n mână sfânt Cuvântul și știința,
Dar, pe ambele, stăpână-ar vrea să fie necredința!
Eu aleg, „Edenul” vieții-n care Hrist m-a așezat,
Să devină sfânt, feeric, până-n ceruri va fi luat.
2. Pentru-a-și împlini lucrarea fără să fie văzut,
Diavolul și-alege medium șarpele, ce, la-nceput,
Înțelept era, cu aripi, creatură sclipitoare,
Dar, căzând, el vrea, pe oameni, să-i inducă în eroare.
Dacă Eva, ispitită, a crezut fals diabolic,
Nu ne disculpăm: „De vină este el!”, spunând laconic.
Cei doi pierd veșmântul slavei și-a lui Hrist neprihănire;
Triști, apoi ei își fac șorțuri din propria-ndreptățire.
Se ascund, dar Domnu-i cheamă, făcând glasu-I să răsune:
„Între tine și femeie, vrăjmășie Eu voi pune!”
Harul, ca și judecata, din Eden au fost rostite.
Vii cu mine, pe Mesia să-L iubim tot mai fierbinte?
3. Eva-și pune mari speranțe-n Cain, primul ei născut
Și ferm crede că-i Mesia, Cel promis de la-nceput.
Dar, curând ea își dă seama unde-a dus propriu-i păcat;
Cain îl invidiază pe-al său frate bun, curat.
La altarul închinării, Cain și cu Abel vin:
Unul, plin de-ndreptățire, altul cu stropi de rubin.
Pentru Cain, e mustrare viața sfântă-a fratelui
Și se supără când Domnul nu primește jertfa lui.
Iată, Cain, moștenirea ce în urmă a lăsat:
Lacrimi și speranțe frânte pe-un mormânt însângerat.
Dumnezeu, la mântuire, cheamă și-azi c-un dulce glas.
Sunt eu un Enoh, să-mi spună, ca și lui: „O, vino-acas’!”?
4. Se extinde până astăzi a lui Cain moștenire!
Cin’ mai are, pentru Domnul, ascultare din iubire?
Prin neprihănitul Noe, orice om este chemat
Să-și salveze propria-i viață, să renunțe la păcat!
Uimitor, răspunsul este râsul batjocoritor;
Noe și-ai lui intră-n arcă, în Hristos încrezători.
Celor ce-au ales păcatul, viața-n ape li se curmă.
Cine-ascultă doar de Domnu-n generația de pe urmă?
Nu vezi tu că, astăzi, Cerul ne inundă cu-alt potop,
Al iubirii salvatoare, ce cuprinde-ntregul glob?
Cât pe cer e curcubeul, cât mai este timp de har,
Fii sol al neprihănirii! Fii un „Noe” temerar!
5. Dacă nu veghem, vrăjmașul ne-nrobește-așa ușor!
Ieri, neprihănit și astăzi, în păcat înjositor…
Chiar când un blestem, cu lacrimi, pentru Canaan rostește,
Hrist, în binecuvântare să-l transforme, mult dorește.
Însă, de vrem „nume mare” și un „Babel pân’ la cer”,
Ne animă-același spirit generat de Lucifer.
Ca după potop, și astăzi, chiar mai rău decât oricând,
„Turnul Babel” se înalță, spre sfidarea Celui Sfânt.
Construiești și tu, în taină, „cărămizi de necredință”?
Sau pui pietre de-ascultare și urci trepte-n biruință?
6. Dumnezeu, pe-Avram îl cheamă din propriul „Babel” să iasă,
Pregătindu-i dinainte-n Canaan a păcii oază.
Vezi și tu, când El te strigă, lasă-n urmă-al tău trecut!
Prin El, viitoru-i sigur, chiar de nu ți-e cunoscut.
De e foamete, n-alege un refugiu în „Egipt”,
Însă, „faraon” să știe că tu ești un om cinstit!
Să nu fie, între tine și ai tăi, conflict nicicând,
Cum Avram lui Lot i-oferă-ntâietate, pace vrând!
Ba mai mult, rănit în luptă și prizonier fiind Lot,
Și mustrare, și iubire fă să simtă-al tău „nepot”!
Așa cum Avram i-aduce lui Melhisedec, zecime,
Inima, cu ea, oferă-I veșnic Celui din ’nălțime!
7. Legământului noahic îi urmează cel cu-Avra’m;
Focul peste jertfă-nseamnă că-i va duce-n Canaan,
Nu doar ca popor ce poartă-al circumciziei însemn,
Ci pe toți cei ce-n credință Îi slujesc Celui Etern.
Pentru ospitalitate, Avraam e răsplătit:
Fiul său, Isaac, de Domnul e din nou făgăduit.
Cu o inimă tăiată împrejur, vedem apoi
Pe-Avraam cum mijlocește pentru Lot și toți ai săi.
Oameni buni, însă, nici zece nu găsește-aici deloc;
Astfel, urbele Câmpiei suferă-al pedepsei foc.
Mijlocești și tu în rugă pentru cei din jurul tău,
Cât mai grabnic să aleagă calea către Dumnezeu?
8. Viața lui Avram e-n trepte ascendente spre sfințire,
Până când în caracteru-i are Cerul oglindire.
„Ieși!” – înseamnă renunțare. „Vei avea un fiu” – răbdare,
Și putere-n zămislire, și profetică-așteptare.
Tot prin har, Rebeca este cea aleasă ca soție;
Lui Isaac și-Avra’m, în doliu, mângâiere să le fie.
„Urcă pe-al jertfirii munte!” „Domnul va purta de grijă”.
Acum știu: El e cu mine-n bucurii și-n orice criză!
Cu cei doi urc, de aceea, până-n vârf, pe Moria, sus.
„Tată, unde este mielul?” Și răspunsul e ISUS.
Fiii cu Agar-Chetura spun că-n Cortu-mpărătesc
Loc au toți: iudei și neamuri. Slavă Mielului ceresc!
9. Lui Isaac i se vor naște doi copii mult diferiți
Fizic și la caractere, de ambiții stăpâniți.
Iacov, cel care înșală pe Esau și pe-al său tată,
Va gusta înșelăciunea-n propria-i viață frământată.
Când Esau disprețuiește dreptul de întâi-născut,
El lui Iacov i-l va vinde, care și-l dorește mult.
În exilul ce urmează, în al nopții lui mister,
Iacov are-un vis profetic: Domnu-i Scara către cer.
În cei douăzeci și unu ani, de când el a plecat,
Chiar de socrul său, adesea, Iacov este înșelat.
Nu doar cu-o familie mare, ci cu lecții de credință
Se întoarce-acasă Iacov, tot urcând spre biruință.
Nu-nșelarea să ne-atragă, ci a Cerului știință!
10. Iacov simte că-i nevrednic, dar, la fiecare pas,
Yahweh dragoste-i arată-n drumu-ntoarcerii acas’.
În a nopții luptă, Iacov cere binecuvântare;
Aurora dimineții-i picură pe răni, iertare.
După „Peniel”, urmează pocăință, înnoire;
Frații, când se-mbrățișează, pun tot cerul în uimire.
Iacov, „Israel” devine; scoate idolii din suflet
Și din casă, îndreptându-și spre noi ținte al său umblet.
Vin’ cu mine-n umilință, tot ce-i rău spre-a birui!
Numai azi primim nou nume, să-l purtăm și-n veșnicii!
11. Cel dintâi născut lui Iacov, din Rahela cea iubită,
Este Iosif, pentru care dragostea-i neţărmurită.
Haina cea pestriţă este spre-nălţare?!.. Spre salvare?!…
Fraţii lui decid cu ură, să-l expună spre vânzare.
Şi, din „prinţ în cortul tatii”, sclav ajunge în Egipt.
Doar un lucru nu se schimbă: caracterul său sfinţit!
Datorită castităţii, în familia Potifar,
El ajunge-n închisoare! Domnul, însă, cu-al Său har,
Îl inspiră-n tălmăcirea viselor de orice grad,
Ce se-mplinesc, şi astfel urcă până la palat.
Vreau și eu să fiu ca Iosif: cast, statornic, umilit;
Locu-ntâi s-acord în viață numai Domnului iubit!
12. După ce explică visul amplu al lui Faraon,
Iosif e-nălţat în cinste, fiind al doilea pe tron.
În cei şapte ani, belşugul este strâns în noi hambare,
Ca să curgă-n anii foamei, grâu, ca apa din izvoare.
Foametea e folosită de Hrist, catalizator,
Iar Egiptul, unde Iosif stă în frunte, ca decor,
Pentru a crea magnific fresca păcii şi-a iertării
În familia lui Iacov. Fraţii trec proba testării
Şi îşi dovedesc schimarea; calda lor reuniune
Este un tablou, din care soarele n-ar mai apune!
Iosif, pe Hrist oglindește, fiind un prototip al Său.
Fă-mă, Doamne, și pe mine, „Iosif” al timpului meu!
13. Cu speranțe înnoite, Iacov pleacă în Egipt
Și în Góșen se așază, loc de Iosif pregătit.
Iacov binecuvântează pe înaltul Faraon,
Care, după el, în țară, l-a numit pe Iosif „domn”.
Și lui Efraim, Manase le dă binecuvântare
Și-apoi fiilor, profetic, înainte de „plecare”.
Mesia, Leul din Iuda, va aduce pace-n lume
Când, ca Rege Se va-ntoarce, pe cei credincioși s-adune.
Iacov, mai târziu și Iosif, mor privind spre Canaan,
Cu încrederea că Domnul va-mplini divinu-I plan.
Cartea Facerii se-ncheie cu-al Țării Promise gând
Și cu Șilo, Cel ce singur lasă gol al Său mormânt.
EPILOG
Cu același dor în suflet pentru Domnul meu iubit,
Vreau, ca Iosif, să-I fac cinste. Tu L-aștepți? Ești pregătit?
