Urcam, alături de un coleg, o pantă destul de abruptă la Nadăş, acolo unde funcţionează Centrul de tineret al Conferinţei Banat. Ne-am adunat acolo într-un grup numeros de pastori pentru a discuta diverse aspecte ale frământărilor noastre legate de slujirea pastorală în contextul timpului sfârşitului. Deşi drumul nu era mai lung de câţiva zeci de metri, amândoi gâfâiam la urcuş. Asemenea nouă, şi cei din faţa noastră pufăiau ca nişte locomotive. Într-un moment de pauză, prietenul meu mi-a spus: Ce tot spunem noi că vom fugi la munţi când va veni strâmtorarea şi se va da decretul de condamnare a păzitorilor Sabatului?! Cu condiţia noastră fizică nu am reuşi să fugim nici 50 de metri până să fim prinşi! Uite cât de greu urcăm dealul!
Ulterior, m-am gândit de multe ori la cuvintele colegului meu spuse mai în glumă, mai în serios. Şi am fost tulburat când mi-am dat seama cât de profund era adevărul din spatele lor: cei mai mulţi dintre noi nu suntem pregătiţi, la nivel fizic, pentru criza cu care ne vom confrunta curând!
Cunoscând relaţia strânsă dintre trup, minte şi dimensiunea spirituală a omului, în mintea mea s-a născut o preocupare: cum poate un trup lipsit de vitalitate să asigure atingerea potenţialului maxim al minţii şi al spiritualităţii?!
