564
Views

 

„ABSURDITĂȚI ASORTATE”

 

Zicerea aceasta nu este a mea.  Am găsit-o și eu între foarte multele titluri sau denumiri sau autointitulări ale diverselor expuneri publice și mi-a plăcut nu pentru absurditatea ei, ci pentru că se potrivește de minune ca parte a peisajului profetic al ultimelor zile.  Zicerea nu este deloc întâmplătoare și nici măcar adusă în prim plan ca deschiderea dicționarului care a generat „dadaismul”, ci elaborată minuțios și apoi scoasă la suprafață prin media.  Nu este deloc de mirare că „absurdul” este pluriprezent și chiar în profunzimea trăirilor în zilele noastre parte din meniul cotidian.  Acest lucru a fost prezis că se va întâmpla.  Să amintim doar că absurdul în artă este anticamera artei absurdului.  Și dacă pe lume există „satanism”, de ce n-ar fi și „absurdism” care într-un fel sau altul să îi slujească.

„Asortate”, „absurditățile” sunt mai tentante și mai ușor de asimilat în trăirile umane.  Creează dependență prin fascinație și recuperarea este foarte grea, de cele mai mult ori imposibilă.  O cutie de bomboane de același fel nu are atâta căutare cât una cu bomboane asortate din care să-ți alegi pe cea care-ți place.  La urma urmei zicerea este o nebunie, căci dacă toate sunt „absurdități”, asortate la CE, căci „absurdul” – ca factor comun de constituență – le face la fel și n-ai ce alege.  La „prostii”, la „nebunii”, etc. poate ar mai fi ceva explicații legate de fel de fel de rebuturi biologice, dar la „asortarea absurdităților” înseamnă o conștientizare, deliberare, adică prostie prin alegere și nebunie voluntară.  După Scriptură însă, așa arată omul ultimelor zile ale omului.  De exemplu, el se gheboșește să citească în palmă sau se înalță pe vârful picioarelor să citească în stele.  Între „palme” și „stele”, Biblia stă închisă și ori ca să nu-și vadă înfățișarea „absurdă” privind în ea, ori ca să se arate „asortat”, mândru de titulatura de membru al asortaților absurzi, nu doar acceptă, dar și îi place.

Este ciudată evidența că după o ședință de știință pură pe computer, pe ipod sau facebook, omul simte „nostalgia” unei ședințe spiritiste, de citit în palme sau stele, i se face „dor” de Sodoma chiar dacă știe că praful s-a ales de ea tocmai din pricina absurdităților asortate, „visează” la templele religiei babilonice în care orgiile n-aveau sfârșit.  Nu este Dumnezeu, nici Satana, omul este și unul și celălalt.  Nu este nici rai, nici iad, existența este bazată simplu, pe „plăcere”.  Fă ce-ți place.  La urma urmei nici măcar nu se știe exact dacă exiști sau nu.  De responsabilitatea de a fi, nici vorbă.  Să presupunem că lumea sfârșitului s-a săturat de religie și racilele ei.  Ar însemna ca această lume să pășească spre știință, spre conștiență, spre dovedire, dar în nici un caz spre absurd.  Adică, dacă omul nu mai place așa cum este – și pentru aceasta poate fi ceva motivație -, de ce să fie dus spre maimuță și nu spre înger?  Mai marele nostru Eminescu s-a supărat la vremea lui de acest dat înapoi și îl citez ori de câte ori am ocazie.  „Zice Darwin după tine / Cum că omul e-o maimuță / Simt umorul de gorilă / Cum dezmiardă-o pisicuță”. Poate că izvoditorul de „absurdități asortate” s-a referit și la mulțimea religiilor de pe lume, poate, nu știu.  În acest caz, „asortate” ar prinde cutia ecumenică, aceeași, dar bomboane diferite, cum s-ar vedea dinspre ateism.  Există și o evanghelie atee și se face și evanghelizare cu vestea lor cea „bună”, chiar „bună de tot”, „fă ce-ți place”, căci nu este nici pedeapsă, nici răsplată.

Mai au un avantaj „absurditățile asortate”, acela de a alege absurditatea care-ți place cel mai mult, care ți se potrivește cel mai bine.

Oricum, dacă preamărim absurdul și mai ales dacă îl oficializăm prin legiferare, nu mai poate urma decât sfârșitul și în mod natural și punitiv.  Ce poate face Domnul Dumnezeu dacă pe străzile lumii se protestează cu lozinci și steaguri și tobe împotriva Sa?

Noțional, absurdul în sine, nu este ceva judiciabil.  Omul care se ocupă de el, glorificându-l, cade însă sub incidența juridică.

În peisajul profetic al sfârșitului, absurdul, ar fi fost mai vizibil, mai de temut și mai de evitat.  Fiicele lui însă, „absurditățile”, dacă mai sunt și „asortate”, sunt mult mai periculoase.  De aceea Satana a sfărâmat absurdul în mii de absurdități și le oferă oamenilor fără plată după cum i se potrivește fiecăruia.  În contextul altor ingrediente se înghite mult mai ușor.  Dar efectul este același.  Crește și tentația de a gusta și din altă absurditate „bună de mâncat și plăcută la privit, de dorit ca să deschidă cuiva mintea”.  Adică, acum la sfârșit, precum a fost la început.  Șase milenii de „absurdități asortate”, dar niciodată ca acum.

 

Benone Burtescu  (dburtescu@aol.com)

CÂTE CEVA – Benone Burtescu

| Articole / Stiri |
Despre autor
-