Pentru multa vreme am crezut ca suntem imuni la invazia postmodernista in casele si familiile noastre, dar fiecare forum virtual care „trateaza” pacatele adventistilor intinde la extrem viata si asa stresata de vremurile eschatologice. Pentru faptul că internetul maschează identitatea si pentru că nu este prevăzut cu filtre morale, opinii si judecăti acuzatoare au apărut pe forumuri cu identitate adventistă sugerand că membri si pastori sunt imorali, că liderii sunt ahtiati după te miri ce chilipiruri sau că dreptatea se licitează… În perceptia autorilor acestor opinii, biserica însăsi se profilează ca o adunătură de manipulatori si imbecili, la vederea căreia nu poti să nu te întrebi: ”a fi sau a nu (mai) fi” adventist...
Intoxicarea la care suntem condamnati, cu voia sau ignoranta celor care ne impartasesc istorisiri ne-necesare, dovedeste expunerea acestei generatii la un alt fel de abuz, cel informatic, care nu este mai inocent decat cel sexual. Se vorbeste de vindecare, dar aceasta nu vine niciodata prin ranirea altora, si nici prin ura cu care dezgolim trecutul dureros. Un limbaj pornografic nu este motivat pentru simplul fapt ca este adevarat.
Îndoielile privind integritatea slujitorilor bisericii amintesc de un episod transmis recent pe un post TV din Romania, în care seful politiei Timisoara era întrebat de un reporter: ”Sunt politistii dv. corupti, sau nu ?” Spre surprinderea reporterului, invitatul a răspuns: ”Da. Si stiti de ce?” Pentru că reporterul tăcea, seful i-a dat si răspunsul: ”Pentru că provin din civili!” Adică, sunt la fel de integri ca si cei care acuză…
Diferentă între politie si biserică este ca prima îsi selectează riguros membrii. În schimb, biserica este o societate deschisă care oferă un credit în alb oricui solicită si care îndeplineste un minimum de cerinte formale. Odată membru, poti aspira la orice pozitie de conducere si cum absenteismul si nevointa asumării responsabilitătilor este un dat al timpului, cei mai ”cu pinteni” care tanjesc sa se catere undeva, ar putea lesne însela voturile frătiei.
Biserica nu seamănă cu nici o altă institutie si prin natura ei este extrem de vulnerabilă prin faptul că cei care intră în ea constituie tot atâtia factori de risc. Interesant este totusi ca riscul acesta si l-a asumat Însusi autorul ei, Isus Hristos. Si, dacă acesta este datul, de ce atâtea proteste?
Oricât de bizar ar suna, se pare că Hristos urmăreste altceva decât o institutie care să functioneze ca un motor Rolls-Royce. El vrea un atelier în care ”cel bun” să se intersecteze cu ”cel rău”, pentru ca, prin coliziunea si tensiunile care se nasc non-stop, să deprindem însusirile „impotriva naturii” ale caracterului lui Hristos: dragoste (pentru misei!?), pace (cu certăretii?), bunătate, îndelungă răbdare, blândete… Aceste trăsături se exersează si se formează exclusiv în conditii de adversitate, conditie asigurată doar de prezenta ”celor răi”. Puritanul acuzator al imperfectiunilor bisericii este străin de intentia lui Hristos si nici nu e suficient de familiarizat cu Noul Testament. E destul să citesti epistolele, culegând doar defectele curente ale ”sfintilor” de-atunci, si te lămuresti deplin.
Trebuie sa intelegem ca Scriptura sub nici o formă nu legitimează relele în biserică, ba chiar indeamna la pastrarea unei puritati Christo-centrice. Dar, într-o lume marcată de păcat, relele vor continua mereu să apară sub alte forme, lăsând totdeauna în urmă un rest de aluat ce va perpetua prezenta răului.
In societatea bisericii intilnesti membri si pastori lenesi. In acelasi timp nu trec neobservati cei care lucrează până la epuizare, consumati de dragoste de suflete. Poti intalni lideri nespirituali, ba chiar neprincipiali, după cum poti numi exemple pure care te fac să te simti mic. Unii din cei cu probleme grave s-au retras sau au fost dati afara. Cu sigurantă, problemele vor continua sa existe după cum însusi Cuvântul prezice că ele vor dăinui până la sfârsit, ”ca să iasă la lumină cei găsiti buni” (1 Cor. 11:19). Dar ce autoritate ne permite sa-i tavalim pe toti în aceeasi smoală?
Pacatele din biserică ne mâhnesc. Dar si mai mult întristează duhul justitiar, răzbunător, acuzator, defăimător… din partea celor ce se socotesc drepti. Sau chiar din partea celor pe drept victime. In conditiile in care noul presedinte american Barak Obama desfiinteaza Guantanamo, noi ne construim propria noastra tabara de concentrare.
Antagonismul dintre rezolvarea lumeasca si solutia crestineasca nu ne permite ca se le incurcam vreodata in tratarea celor loviti de cancerul pacatului. În timp ce critica e necesară pentru rezolvarea disfunctionalitătilor, criticismul – ”ochiul rău” sau spiritul distructiv, este dracesc si ucigător. Si este nedrept mai ales atunci când arunci ”haznaua” direct în piata, fără a încerca mai întâi sa folosesti sistemul de canalizare. In Scriptura cu care ne place sa ne mandrim in calitate de experti, gasim căile de abordare si rezolvare a deficientelor : confruntarea personală (Matei 18:15); dovezi sustinute de doi sau trei martori (Matei 18:16); foarte adesea iertarea neconditionată (Coloseni 3:13); iar în cazuri extreme, despărtirea de trupul bisericii (2 Tes. 3:6). Între ele însă nu gasim metodele de anchetă politienească, interogatorii, cele mai multe pornind de la patimasa ”prezumtie de vinovătie”.
Cine nu a experimentat marele principiu după care ”mila biruieste judecata” (Iacov 2:13 – care e legea împărătească după care vom fi si judecati), va fi în continuare însetat de sânge, de ruguri si executii publice, ignorând metoda lui Hristos. Va cere dezgropări de morti, dreptate cu orice pret, chiar cu pretul ingroparii bisericii.
Implicit, însă, acest tip de acuze Îl vizează pe Hristos, modelul, pentru faptul că n-a actionat impartial când a refuzat să-l dea în vileag pe Simon Leprosul. Sau că trece prea usor peste păcatul femeii prinse în adulter, fără a-i administra prevederile legii. Acela tot nu va întelege că nu există ”boli” ci ”bolnavi”, că administrarea aceluiasi rău cere tratement diferentiat, în functie de fiecare caz în parte…
”Martorul credincios”, cel ce cercetează dincolo de fapte, anume ”inima si rărunchii” stie ce spirit ne mână. ”Judecătorul” ajunge să fie judecat. Cine ridică piatră, ar face bine ca mai întâi să-si răspundă în gând: ”A fi, sau a nu (mai) fi adventist?”
Florin Liga – Centralia, Illinois
(Multumesc in mod deosebit unui grup de trei prieteni si colaboratori care prin gandurile, ideile si critica lor au facut posibila aparitia acestui articol.)
