8. Cat de batran este pamantul ?
-Metode de datare-
Autor Lori Balogh
Sursa: www.loribalogh.ro
In ceea ce priveste varsta planetei noastre, exista pozitii total opuse si ireconciliabile intre conceptia evolutionista si cea creationista. In timp ce in acceptiunea creationista Pamantul este relativ tanar, avand doar cateva mii de ani, in cea evolutionista el ar avea aproximativ 4,5 miliarde de ani, varsta care este mereu in crestere.
Metodele de datare folosite de stiinta sunt privite ca fiind absolute si infailibile, in timp ce Biblia ne prezinta o cronologie istorica ca singura sursa de datare.
Unde se afla adevarul ? Are dreptate Biblia cand ne vorbeste de un Pamant tanar, sau stiinta cand plaseaza momentul aparitiei lui in urma cu miliarde de ani ? Sunt oare metodele de datare chiar atat de stiintifice si de exacte ? Iata cateva intrebari la care vom incerca sa raspundem in cele ce urmeaza. Insa pentru aceasta trebuie sa intelegem cate ceva din “logica” ce sta la baza acestor metode. Doar dupa ce vom intelege acesta “logica” vom sti cata incredere sa le acordam ca metode stiintifice de datare.
Metoda de datare radiometrica este una din cele mai raspandite metode de datare. Cand se incearca datarea rocilor mai vechi se foloseste metoda Uraniu-Toriu-Plumb si Potasiu-Argon. Cand, dimpotriva, se doreste datarea unor esantioane mai tinere, se foloste metoda Carbon-14.
Toate aceste metode radiometrice se bazeaza pe fenomenul dezintegrarii in timp a unor elemente radioactive in alte elemente. Astfel, Uraniul se dezintegreaza in Toriu, iar Toriu se dezintegreaza in Plumb. Cunoscand cantitatea de Plumb continuta intr-un esantion, precum si rata de dezintegrare a Uraniului, se poate calcula vasta esantionului ( roca, fosila ).
Ceea ce trebuie specificat inca de la inceput este faptul ca in acest proces sunt implicate cateva presupuneri ( ipoteze ) ce nu pot fi verificate:
1. O prima ipoteza este aceea ca rata de dezintegrare a elementului radioactiv a fost si este aceeasi in toate timpurile. Or, cercetari moderne arata ca lucrurile nu stau asa. Rata de dezintegrare poate varia in functie de anumite conditii.
2. A doua ipoteza pe care se bazeaza metodele radiometrice este stabilirea cantitatii initiale din elementul-parinte, ceea ce se face la simpla aproximare a cercetatorului.
3. A treia ipoteza consta in sustinerea ca elementul final (stabil ) provine numai din dezintegrarea elementului-parinte. De exemplu, se presupune ca plumbul dintr-un esantion cercetat ar proveni numai din dezintegrarea uraniului. Dar se omite intentionat posibilitatea contaminarii esantionului cu cantitati de plumb care sa nu provina din dezintegrarea uraniului. Orice cantitate de plumb, oricat de mica ar fi ea, va distorsiona datarea esantionului cu sute de mii sau chiar cu milioane de ani.
Dr. Melvin Cook, detinator al premiului Nobel pentru cercetari in acest domeniu, a descoperit ca nu intreaga cantitate de plumb provine din uraniu, asa cum s-a presupus. Aplicand o corectie cu neutroni la aceasta metoda, rocile din Cambrian, datate ca avand o varsta de circa 600 de milioane de ani, in realitate nu sunt mai vechi de cateva mii de ani. (1)
Metoda Potasiu-Argon se bazeaza pe acelasi tip de presupuneri. Este de mentionat ca, folosind acesta metoda pentru datarea unor roci vulcanice vechi de numai 200 de ani ( datare istorica ), s-a ajuns la varste colosale ( intre 22-200 milioane de ani !). (2)
Ne vom opri mai pe larg la una din cele mai folosite metode de datare radiometrica a varstei fosilelor ( resturi de lemn, oase, petrol, carbuni etc. )-metoda Carbon-14.
Metoda Carbon-14 a fost descoperita intre 1953-1955 de profesorul Willard F. Libby si echipa sa de la Universitatea din Chicago. La aparitia ei, noua metoda de datare a produs senzatie in lumea stiintifica, descoperitorului ei decernandu-i-se premiul Nobel pentru chimie in 1960. S-a crezut ca s-a descoperit, in sfarsit, o metoda sigura, absoluta, infailibila de determinare a varstei fosilelor.
Care este principiul pe care se bazeaza metoda Carbon-14 ( Carbon radioactiv )?
Straturile superioare ale atmosferei sunt permanent bombardate de radiatii cosmice. Efectele acestui bombardament sunt multiple. Aurorele boreale care ne incanta privirea se formeaza tot datorita acestui bombardament, prin devierea radiatiilor cosmice spre cei doi poli de catre campul magnetic al pamantului. Insa efectul acestui bombardament care ne intereseaza acum este formarea Carbonului 14 (radioactiv).
Aerul atmosferic contine o cantitate apreciabila de azot, avand numarul atomic 14. Moleculele de azot sunt bombardate de radiatiile cosmice si se transforma in Carbon-14. Daca bombardarea cu radiatii cosmice este constanta, in atmosfera se creaza un echilibru intre C-12, stabil si C-14, instabil si radioactiv. Echilibrul se datoreaza faptului ca C-14, fiind instabil, se dezintegreaza in C-12, aproximativ in aceeasi cantitate cat se formeaza, cu eliberarea de particule beta.
Se apreciaza ca in fiecare an se formeaza in atmosfera terestra circa 9,8 kg. de C-14. Sa vedem acum ce se intampla cu aceasta cantitate de C-14. Deoarece C-14 are proprietati asemanatoare cu C-12, toate organismele vii de pe pamant il asimileaza , astfel incat in fiecare planta si in fiecare organism viu exista aceeasi proportie intre C-12 si C-14 ca cea din atmosfera.
Plantele absorb C-14 sub forma de CO2 radioactiv, apoi din plante el trece in organismul animalelor si in final ajunge pe aceasta filiera in organismul omului.
La moartea organismelor vii, asimilarea C-14 din atmosfera inceteaza, in timp ce C-14 din organismul mort incepe sa scada incet, prin dezintegrare lenta. S-a calculat constanta de dezintegrare a C-14, considerandu-se ca acesta se dezintegreaza cu o viteza constanta in timp. Timpul de injumatatire a cantitatii initiale de C-14 eate de 5730 de ani. Deci, daca intr-un organism mort ar exista la moarea sa 1 g de C-14, dupa trecerea a 5730 de ani, cantitatea de C-14 s-ar reduce la jumatate, adica 0,5 g. Dupa trecerea a inca 5730 de ani, cantitatea de C-14 s-ar reduce la 0,25 g, etc.
Cunoscandu-se viteza de dezintegrare a C-14, cantitatea de C-14 din fosila, ramasa nedezintegrata si cantitaea de C-14 din organismul viu, se poate calcula varsta fosilei, adica timpul scurs de la moartea organismului respectiv.
Cantitatea de C-14 ramasa nedezintegrata din fosila se pune in evidenta cu ajutorul unui aparat numit contor Geiger-Muller care inregistreaza numarul de particule emise de C-14.
Deficientele metodei
Metoda de datare cu C-14 este deosebit de ingenioasa, ea castigand increderea oamenilor de stiinta in anii care au urmat descoperirii ei . Pe masura ce anii au trecut insa, s-au descoperit tot mai multe deficiente ale metodei, determinandu-i pe unii savanti sa o respinga partial sau total. Iata cateva probleme pe care le ridica metoda de datare cu carbon radioactiv:
1. Precizia metodei este foarte mica, ea descrescand proportional cu micsorarea cantitatii de C-14 din esantion. Cu alte cuvinte, cu cat o fosila este mai veche, ea va contine o cantitate cu atat mai mica de
C-14, ceea ce face ca precizia masuratorii sa scada.
2.Cantitati mici de fosile. Precizia metodei este foarte scazuta si datorita faptului ca, de obicei, se pune la dispozitia masuratorilor o cantitate foarte mica de fosila, deoarece se considera ca aceasta este foarte valoroasa din punct de vedere arheologic sau paleontologic. Fiind o cantitate mica de fosila, iar aceasta datorita vechimii ei, avand o cantitate foarte mica de C-14, rezulta masuratori eronate.
3. Varstele obtinute cu metoda C-14 nu corespund uneori cu cele determinate istoric si arheologic. Iata cateva exemple:
– S-a obsevat ca plantele care cresc in apropierea marilor autostrazi, deci intr-o atmosfera foarte poluata, au varste de sute de mii de ani, conform metodei de datare cu C-14, desi ele sunt in viata. Explicatia consta in faptul ca ele traiesc intr-o atmosfera bogata in C-12 si saraca in C-14.
– S-a facut un experiment cu o broasca testoasa care a fost hranita cu vegetale selectionate, bogate in C-12 si sarace in C-14. De asemenea, ea a fost adapata cu apa fosila. Dupa un timp, i s-a determinat varsta prin metoda cu carbon radioactiv, rezultatul fiind surprinzator: desi broasca inca traia, ea parea sa aibe o varsta de cateva sute de mii de ani!
4. Principiul metodei se bazeaza pe doua postulate ( afirmatii care se presupune a fi corecte, desi inca nu sunt dovedite a fi corecte din punct de vedere stiintific ):
– Primul postulat: Viteza de dezintegrare a C-14 este constanta in timp. Daca se poate dovedi ca aceasta viteza de dezintegrare nu este constanta in timp si spatiu, principiul metodei se prabuseste si metoda de datare nu mai este valabila. Cu privire la acest aspect , sunt de mentionat cercetari recente care au pus in evidenta anomalii inexplicabile ale vitezei de dezintegrare a C-14. Deci este posibil ca aceasta “constanta” a timpului de injumatatire de 5730 de ani sa nu fie chiar atat de constanta.
Daca luam in serios modelul creationist care include si realitatea unui cataclism mondial ( potopul biblic ), nu putem sti daca, in conditiile existente pe pamant acum 5000 de ani, viteza de dezintegrarea a C-14 nu a fost alta decat in zilele noastre. In acest caz, toate datarile cu C-14 sunt complet eronate.
–Al doilea postulat: Proportia dintre C-12 si C-14 din atmosfera a fost mereu constanta, fiind aceeasi si pe vremea cand fosila studiata era un organism viu.
Pentru ca aceasta proportie sa fie constanta este necesar ca, pe de o parte, fluxul de radiatii cosmice sa fi fost constant in timp, producand aceeasi cantitate de C-14 in atmosfera, iar pe de alta parte, campul magnetic al pamantului trebuie sa fi fost constant in timp. Se crede ca fluxul de radiatii cosmice a fost constant in timp, insa magnetismul terestru se stie ca a cunoscut mari variatii. Variind campul magnetic, cantitatea de radiatii cosmice ce a venit in contact cu stratosfera a variat si ea, deci a variat si proportia intre C-12 si C-14 din atmosfera si din organismele vii. Acest fapt ar duce inevitabil la mari erori in datarea varstelor .
5. Poluarea din ultimele decenii perturba serios masuratorile cu C-14 dar si pe ale tuturor metodelor de datare cu izotopi radioactivi. Un rol deosebit de perturbator l-au avut experientele nucleare si mai ales exploziile atomice din atmosfera, care au crescut proportia de C-14 din compozitia ei.
Fizicianul Hessel de Vries afirma in 1958 in revista “Science” ca doar in patru ani ( 1953-1957 ) cantitatea de C-14 din atmosfera a crescut cu 5% din cauza exploziilor atomice . Dar de atunci si pana astazi, cate experiente si cate accidente nucleare nu s-au produs in lume ? (3)
6. Prezenta parazitilor. Metoda de datare cu C-14 produce mari erori si datorita contaminarii esantioanelor de fosile cu alte elemente radioactive care sunt prezente in fosila, iar pe de alta parte,cu radiatiile cosmice care ajung pana la sol, patrunzand pana la 1000 de metri sub pamant. Este de la sine inteles ca prezenta acestor paraziti conduce la erori de datare, uneori foarte semnificative.
Concluzii
Metoda de datare cu C-14 este din ce in ce mai contestata in zilele noastre, datorita erorilor mari pe care le produce. Desi metoda pare foarte bine fundamentata stiintific, ea prezinta o serie intreaga de deficiente care fac din ea o metoda pe care nu se mai poate conta. Erorile care apar pot fi insa explicate in cadrul modelului creationist, prin studierea conditiilor de clima care au existat pe pamant inainte de potop. Subiecul acesta insa va fi dezvoltat intr-o alta ocazie, cand vom vedea cat de armonios explica existenta potopului biblic o serie de fapte care astazi dau mari dureri de cap savantilor.
Asadar cat de vechi este Pamantul ? Daca am da crezare metodelor de datare mai sus amintite, el ar avea o vechime de 4,5 miliarde de ani. Am vazut insa cat de fragile este temelia pe care sunt ele construite. Exista si alte cai prin care putem sa ne facem o imagine cu privire la vechimea Pamantului. Iata cateva din acestea, pe scurt:
1. Cel mai vechi copac in viata are aproximativ 4000 de ani, dupa o datare folosind cercurile depuse anual. Aceasta datare este in deplina concordanta cu modelul creationist care plaseaza potopul lui Noe cu peste patru milenii in urma.
2. Toate marturiile istorice vorbesc despre o perioada de maximum 5000 de ani. Daca Homo sapiens ar exista de 30 000 de ani, asa cum sustine teoria evolutionista, este foarte ciudat de ce el nu a lasat marturii mai vechi de 5000 de ani.
3. Daca tinem cont ca in urma potopului au supravietuit opt oameni si daca avem in vedere o rata de crestere de 2,5 copii pe familie, ajungem la populatia actuala a planetei in aproximativ 4300-4500 ani, ceea ce corespunde modelului creationist. Aplicand aceeasi rata de crestere in cazul modelului evolutionist, astazi oamenii nu ar mai fi avut loc pe pamant.
4. Luna , datorita uriaselor perioade de timp care se vehiculeaza in cadrul modelului evolutionist, ar fi trebuit sa fie acoperita cu un strat de praf meteoric de cel putin 1647 cm. La prima aselenizare s-a crezut ca modulul lunar se va afunda in stratul gros de praf meteoric. Spre dezamagirea unora, stratul de praf este doar de 61 cm, ceea ce este o dovada in plus ca Luna este mult mai tanara decat se afirma de catre evolutionisti.
5. Cronologia biblica nu arata spre o perioada mai mare de sase milenii de existenta a pamantului si a vietii de pe el. Chiar daca Biblia nu-si propune sa stabileasca cu exactitate vechimea planetei, exista in ea suficiente indicii ca pamantul nostru este tanar. Si la fel de tanara este si viata de pe el.
Lori Balogh
Referinte bibliografice:
(1) Dr. Farid Abu Rahmeh, master in inginerie civila la Universitatea Americana din Beirut, cf. artic. “creatie sau evolutie ?” disponibil pe www.realsos.ro
(2) Idem
(3) Hessel de Vries, revista “Science”, 1958
