Pilda bogatului si saracului Lazar
Autor Lori Balogh
Sursa: www.loribalogh.ro
Realitate sau alegorie ?
Pasajul biblic din Luca 16, 19-31 a dat nastere la numeroase discutii. In general, exista doua conceptii legate de interpretarea acestui pasaj: 1) Unii cred ca Iisus da cortina laoparte , oferindu-ne un crampei despre viata de dupa moarte si despre soarta oamenilor buni si rai dincolo de mormant. 2) Altii, dimpotriva, sunt convinsi ca Domnul s-a folosit de o alegorie pentru a ne oferi cateva invataturi deosebit de importante.
O greseala facuta frecvent in legatura cu interpretarea acestui pasaj este scoaterea lui din context si folosirea sa pe post de “sperietoare” , amenintandu-i pe oamenii care nu se convertesc cu chinurile unui iad vesnic. Fara sa negam posibilitatea ca unii oameni sa se fi convertit datorita acestui pasaj biblic, ne intrebam totusi ce valoare are o astfel de convertire din moment ce motivul care a produs-o nu este dragostea fata de Dumnezeu , ci frica de pedeapsa.
E important sa stim daca avem de-a face cu o relatare adevarata sau cu o parabola ? Desigur ! Daca cele spuse de Mantuitorul reprezinta doar o alegorie, nu vom putea extrage doctrina din acest pasaj. Parabolele sunt date pentru o anumita invatatura , nu pentru a lua fiecare detaliu in parte si a incerca sa scoatem din el un adevar doctrinal. S-ar ajunge astfel la aberatii care ar contrazice adevarurile clare ale Bibliei.
Privind cu atentie la lucrarea pamanteasca a Mantuitorului, observam ca Domnul S-a folosit adesea de parabole in predicarea Evangheliei. Iisus a cunoscut valoarea pildelor in procesul de invatare, stiind ca acestea stimuleaza gandirea profunda, ramanand multa vreme in memoria ascultatorilor. Mantuitorul se folosea de parabole si pentru un alt motiv: pentru a-Si proteja lucrarea. Vorbirea directa i-ar fi iritat atat de mult pe vrajmasii Sai incat L-ar fi adus repede la tacere prin violenta, inainte ca El sa-si fi incheiat lucrarea. In privinta aceasta, Iisus a fost “intelept ca serpii si fara rautate ca porumbeii”, dupa cum El Insusi ii invatase pe ucenicii Sai cum sa se poarte in lume ( Matei 10, 16 ).
O intrebare pe care trebuie sa ne-o punem in mod obligatoriu este legata de destinatarii acestor cuvinte rostite de Mantuitorul. Carei categorii de oameni i se adresa El in pasajul din Luca 16, 19-31 ?
Inainte ca Mantuitorul sa ia cuvantul, ultimul verset ( vers. 14 ) declara: “Fariseii, care erau iubitori de bani, ascultau si ei toate lucrurile acestea si isi bateau joc de El.” Asadar, Iisus se adresa in primul rand fariseilor – o clasa de oameni duplicitari, inselatori si deosebit de sireti. Era firesc ca El sa se poarte fata de astfel de oameni cu multa prudenta si intelepciune, pentru a nu-i provoca inainte de vreme, primejduindu-I lucrarea.
Vorbirea in pilde si alegorii era o modalitate a lui Iisus de a predica adevarul , insa cu prudenta. Fariseii nu intelegeau multe din aceste invataturi voalate. Dovada acestui fapt o putem gasi chiar in rugaciunea lui Iisus din Luca 10, 21: “Tata, Doamne al cerului si al pamantului, Te laud pentru ca ai ascuns aceste lucruri de cei intelepti si le-ai descoperit pruncilor.”
De asemenea, Marcu 4, 33-34 arata ca de cele mai multe ori invataturile Mantuitorului erau invesmantate in pilde: “Iisus le vestea cuvantul prin multe pilde de felul acesta, dupa cum erau ei in stare sa-L priceapa. Nu le vorbea deloc fara pilda , dar cand era singur la o parte, le lamurea ucenicilor Sai toate lucrurile.”
Toate aceste motive ne determina sa intelegem ca pasajul din Luca 16, 19-31 nu este o relatare a unor fapte reale, ci reprezinta o alegorie , o parabola, ca multe altele rostite de Iisus.
Contradictii si nedumeriri
In cazul in care pasajul din Luca 16, 19-31 ar reda o intamplare reala, s-ar ridica o multime de probleme si nedumeriri, venind in contradictie cu adevarurile clare ale Scripturii.
1) Daca nu am avea de-a face cu o alegorie, inseamna ca raiul si iadul sunt atat de aproape unul de celalalt incat locuitorii lor ar putea conversa intre ei. Totusi, Avraam ii spune bogatului ca intre rai si iad este o “prapastie mare “ ( vers. 26 ). Daca asa stau lucrurile, cum poate sufletul bogatului, aflat in iad, sa poarte o conversatie cu Avraam , aflat in rai ? Lucrul acesta ar fi foarte, foarte greu de crezut !
2) Sa ne imaginam ca cei aflati in rai ar putea vorbi si ar putea privi la semenii lor care sufera chinurile unui iad vesnic. Cum s-ar mai putea ei bucura in rai, vazand si auzind chinurile celor nelegiuiti, intre care s-ar putea afla chiar unii dintre cei dragi lor: copii, parinti, soti sau sotii, prieteni, vecini…?
3) Expresia “sanul lui Avraam” este ea insasi un indiciu ca avem de-a face cu o alegorie. Daca “sanul lui Avraam” ar fi real, cum ne-am putea imagina ca ar incapea in el toti cei mantuiti ? Avraam insusi fiind mantuit, el in al cui san ar trebui sa se gaseasca ?
4) Daca relatarea Mantuitorului ar oglindi realitatea, inseamna ca sufletele celor decedati continua sa traiasca, sa simta, sa comunice, sa aiba dorinte, sa sufere, sa se bucure…Or lucrul acesta ar contrazice multimea pasajelor biblice care spun , in esenta, ca sufletul este muritor ( vezi Ezechiel 18, 4.20; Eclesiastul 9, 5-6. 10; Psalmul 115, 117; 6,5; etc. )
5) Dupa inviere, Mantuitorul a fost confruntat cu teama ucenicilor ca ceea ce vad in fata ochilor nu este Persoana lui Iisus , ci un duh.
“Plini de frica si de spaima, ei credeau ca vad un duh. Dar El le-a zis: “Pentru ce sunteti tulburati ? Si de ce vi se ridica astfel de ganduri in inima ? Uitati-va la mainile si picioarele Mele, Eu sunt; pipaiti-Ma si vedeti: un duh n-are nici carne, nici oase, cum vedeti ca am Eu.”( Luca 24, 37-39 )
In pasajul din Luca 16, 19-31, care ne relateaza ( dupa parerea unora ! ) despre ceea ce se intampla cu sufletele celor decedati imediat dupa moarte, apar o multime de elemente trupesti. Bogatul, aflat in chinuri in locuinta mortilor, “si-a ridicat ochii in sus si l-a vazut pe Avraam” ( vers. 23 ). El il roaga pe patriarh : “Parinte Avraame, fie-ti mila de mine si trimite pe Lazar sa-si moaie varful degetului in apa si sa-mi racoreasca limba, caci grozav sunt chinuit in vapaia aceasta.” ( vers. 24 )
Daca un suflet nu are “nici carne, nici oase”, conform spuselor Mantuitorului, cum se explica faptul ca “sufletul” bogatului are ochi si limba, iar cel al saracului are degete pe care poate sa le inmoaie in apa ?
Pasajul biblic in discutie ne-ar putea indica faptul ca cei doi si-au luat cu ei trupurile , fie in rai ( saracul ), fie in iad ( bogatul ). Dar aceasta ar presupune ca mormintele , atat ale celor buni, cat si ale celor rai, ar trebui sa fie goale. Or, realitatea este cu totul alta : mormintele sunt pline cu ramasitele pamantesti ale oamenilor decedati ( cu doar cateva exceptii mentionate in Biblie: mormantul lui Moise, ale celor inviati cu ocazia invierii lui Iisus si , mai ales, mormantul Mantuitorului ).
Vedeti cat de absurda este invatatura despre nemurirea sufletului ? Cat de contradictorie este ea in raport cu invatatura Bibliei, cu ratiunea si cu bunul simt al omului ?
Domnul Christos n-ar fi compromis niciodata integritatea Scripturilor invatandu-i pe oameni o doctrina contrara Bibliei. El nu Se putea contrazice pe Sine si nici adevarurile pe care tot El le transmisese omenirii prin profetii Sai.
Principii de interpretare
Asemenea oricarei parabole, “Pilda bogatului si saracului Lazar” lucreaza cu simboluri. Pentru a intelege sensul acestora, este necesar sa fie respectate cateva principii de interpretare a parabolelor, fara de care exista riscul de a se ajunge la aberatii straine de invatatura si spiritul Bibliei.
Un prim principiu este legat de contextul in care a fost rostita pilda. Orice interpretare trebuie sa tina cont de imprejurarile, destinatarii si contextul cultural al vremii si locului in care a fost rostita pilda.
Aplicand acest principiu in cazul de fata, intelegem ca evreii care traiau pe timpul Mantuitorului credeau , in marea lor majoritate, in invatatura despre starea constienta a celor morti, in perioada dintre moarte si inviere. Poporul evreu nu a avut intotdeauna o asemenea credinta. Vechiul Testament nu contine niciun indiciu cu privire la aceasta doctrina eronata. Dupa intoarcerea din robia babiloniana, iudeii au cazut in plasele elenismului, acceptand unele invataturi ale filozofilor greci, intre care si aceea a nemuririi sufletului.
Asadar, rostind aceasta parabola, Iisus ii intalnea pe oameni pe propriul lor teren. El le vorbea “pe limba lor”, incercand sa-i constientizeze de un adevar fundamental: destinul vesnic al omului se hotaraste in aceasta viata. Dupa moarte, nimeni nu mai poate face nimic pentru mantuirea lui.
Cunoscand ideile gresite ale iudeilor ( imprumutate de la filozofii greci, indeosebi de la Aristotel si Platon ), Iisus Si-a formulat parabola in asa fel incat sa-i invete un adevar fundamental, folosindu-se insa de ideile lor gresite.
Un al doilea principiu de interpretare a parabolelor este acela ca invatatura unei pilde nu trebuie sa contrazica adevarurile clare ale Scripturilor. Daca am considera ca pasajul din Luca 16, 19-31 ar reda realitatea cu privire la ceea ce se intampla cu sufletul dupa moarte, acest fapt ar contrazice restul Scripturilor care ne invata ca sufletul este muritor si ca nu exista o stare de constienta dupa moarte. Asadar, pilda trebuie interpretata in contextul biblic general, in lumina adevarului cu privire la starea omului in moarte.
Al treilea principiu de interpretare a pildelor este legat de detalii. Orice pilda contine detalii menite sa sustina povestirea si ideea centrala. Fiind vorba de o parabola, detaliile nu trebuie interpretate literal, afara de cazul in care contextul impune acest lucru. Detaliile nu au insemnatate in ele insele , ci doar pentru sustinerea invataturii centrale.
Din acest principiu se naste un altul: nu pot fi folosite detaliile unei parabole pentru a sustine o doctrina. Ca baza doctrinara poate fi considerata doar invatatura fundamentala a parabolei, confirmata de contextul general al Bibliei.
Tinand cont de aceste principii, in Pilda bogatului si saracului Lazar Iisus nu discuta nici despre starea omului in moarte, nici despre timpul cand sunt date rasplatirile. Aceste lucruri le-a expus clar in alte ocazii, cand a afirmat ca rasplata nu se da imediat dupa moarte, ci la revenirea Sa ( vezi Matei 16, 27; 25, 31-41; Apocalipsa 22, 12 etc. ). Scopul pentru care a rostit aceasta pilda este altul: sa ne invete ca destinul viitor al omului depinde de modul in care el foloseste ocaziile acestei vieti.
Unii atrag atentia asupra faptului ca Iisus nu a specificat faptul ca pasajul din Luca 16, 19-31 este o parabola, asa cum o facea de obicei. Trebuie insa observat ca El nu specifica intotdeauna ca era vorba de o pilda. Nici la inceputul Pildei fiului risipitor ( Luca 15, 11-32 ), nici la inceputul Pildei ispravnicului necredincios ( Luca 16, 1-13 ), Iisus nu specifica faptul ca ceea ce rostea era o pilda. Unele din pildele VT au fost rostite fara a se specifica faptul ca erau pilde si, cu toate acestea, nimeni nu crede ca ele ar trebui sa fie interpretate literal, altfel decat o pilda ( vezi Judecatori 9, 8-15; 2 Regi 14, 9 ).
Simboluri si interpretari
Vers. 19-21: Aceste versete reprezinta introducerea in subiectul parabolei, facandu-ne cunostinta cu personajele principale: doi oameni aflati , din punct de vedere al starii materiale si sociale, la extremitatile societatii.
Bogatul era imbracat in purpura ( semnul regalitatii ) si in subtire ( semnul luxului ), ducand “ o viata plina de veselie si stralucire. ” El ii reprezinta pe toti cei care uita ca ceea ce au le-a fost dat de Dumnezeu nu doar pentru satisfacerea propriilor dorinte, ci si pentru ajutorarea celor in nevoie.
Nu ni se spune ca acest bogat l-ar fi maltratat pe saracul aflat la usa lui, nici ca l-ar fi batjocorit sau alungat dispretuitor. De altfel, in dialogul ulterior dintre sufletul bogatului si cel al lui Avraam, acesta din urma nu-i reproseaza niciun rau pe care l-ar fi facut in mod direct saracului Lazar. Singura lui vina evidenta este indiferenta si pasivitatea fata de nevoile aproapelui sau. Este vorba aici de ceea ce teologia defineste ca fiind “pacatul prin omisiune”.
“Deci, cine stie sa faca bine si nu face, savarseste un pacat.” ( Iacov 4, 17 )
Prin aceasta pilda Mantuitorul vrea sa ne atraga atentia ca pentru ca cineva sa-si piarda mantuirea nu trebuie sa faca cine stie ce rele in aceasta viata. E suficient sa nu faca binele pe care poate sa-l faca, potrivit privilegiilor si binecuvantarilor primite. Iisus critica indiferentismul si pasivitatea, atat a individului , cat si a colectivitatii.
Mantuitorul dorea ca fariseii, care erau de fata si care erau mari iubitori de bani, sa se identifice cu bogatul din pilda. Dar, intr-un sens mai larg, bogatul il reprezinta pe intregul popor evreu care s-a bucurat de privilegiile cunoasterii adevarului, fara sa impartaseasca si neamurilor pagane aceasta cunoastere.
Saracul poarta un nume ebraic comun: “El’azar” ( Lazar ), insemnand “Dumnezeu a ajutat”. Aceasta este singura parabola in care Iisus da nume unuia din personaje, lucru de altfel necesar datorita dialogului din cuprinsul pildei. Oare cat de “ajutat” s-a simtit bietul om care in intreaga sa viata a trebuit sa traiasca in lipsuri si umilinta ?
Este vreo legatura intre Lazar din pilda si Lazar din Betania ? Nu avem niciun indiciu in acest sens. Iisus avea sa-l invieze din morti pe Lazar din Betania cateva saptamani mai tarziu ( Ioan 11, 1-46 ).
Lazar era “plin de bube”- o boala ulcerata care il facea invalid atat pentru munca, cat si pentru deplasare. Asezat la usa bogatului, Lazar dorea sa se sature cu faramiturile cazute de la masa acestuia. Contextul pildei ne lasa sa intelegem ca nici macar aceasta minima dorinta nu ii era implinita. Bogatul nu ii dadea nici macar resturile meselor lui copioase.
Faptul ca bubele ii erau linse de caini arata, pe deoparte, ca uneori animalele dovedesc mai multa compasiune decat unii oameni, iar pe de alta parte, ca mizeria in care se afla saracul era extrema. Cu toata saracia si mizeria in care se afla, nu gasim in pilda niciun indiciu ca Lazar s-ar fi plans de starea lui, ca ar fi cartit impotriva lui Dumnezeu sau a bogatului. Asemenea lui Iov, saracul a suportat cu rabdare si demnitate suferinta.
Vers. 22: Incepand cu acest verset, se incheie un capitol si se deschide altul. Din acest punct , foarte multi comentatori deraiaza in interpretarea parabolei, considerand ca bogatul ajunge in iad si saracul in rai imediat dupa moarte. Nimic din toate acestea ! Pasajul nu vorbeste nici de rai, nici de iad, in sensul credintei populare. Textul spune ca Lazar a fost dus “ in sanul lui Avraam”, fara a mentiona cand s-a produs acest lucru. Bogatul a fost “ingropat” si nimic mai mult ! Din nou, nu ni se spune cand a avut el parte de suferintele descrise in pilda.
“Dus de ingeri”: Expresia este gresit interpretata de cei mai multi comentatori biblici. Ei considera ca acest lucru are loc imediat dupa moarte, in secundele de dupa deces. Mantuitorul clarifica insa momentul in care ingerii ii vor conduce pe cei mantuiti spre plaiurile raiului:
“El va trimte pe ingerii Sai cu trambita rasunatoare si vor aduna pe alesii Lui din cele patru vanturi, de la o margine a cerurilor pana la cealalta.” ( Matei 24, 31 )
Cuvintele Mantuitorului ne invata clar ca expresia “dus de ingeri” se va implini doar la revenirea in glorie a Sa, la sfarsitul istoriei pacatului, nicidecum la moarte.
“Sanul lui Avraam” este o expresie care descrie o relatie de apropiere si iubire ( Biblia spune ca ucenicul Ioan s-a culcat pe sanul lui Iisus, in calitatea sa de ucenic iubit : vezi Ioan 13, 23 ). “Sanul lui Avraam” este un idiom iudaic, insemnand “paradis”. Literatura iudaica veche il prezinta adesea pe Avraam ca salutandu-i pe oameni cand intra in paradis, la fel cum Petru este uneori prezentat ca stand la poarta raiului si salutandu-i pe crestinii care ajung acolo.
Este de observat ca si comentatorii biblici care cred in nemurirea sufletului considera ca aceasta expresie este figurata si nu trebuie inteleasa literal.
Vers. 23: Vorbirea figurata a Mantuitorului reiese clar din ceea ce urmeaza. Fiind in chinuri mari in “locuinta mortilor” , bogatul “si-a ridicat ochii in sus” si l-a vazut pe Avraam. Intrebarea care se pune este : Care ochi ? Are sufletul ochi ? Nu i-a invatat Iisus pe ucenicii Sai ca “un duh n-are nici carne, nici oase” ( Luca 24, 37-39 ) ? Sa fi ajuns bogatul in iad cu trup cu tot ? Dar atunci mormantul lui ar trebui sa fie gol ( si al tuturor nelegiuitilor ! )! Realitatea insa contrazice aceasta posibilitate . Mormintele sunt pline de ramasite pamantesti, conform Scripturii care spune: “Caci tarana esti si in tarana te vei intoarce”. ( Geneza 3, 19 up.)
Mai mult decat atat, expresia “locuinta mortilor” este tradusa din grecescul “hades” care semnifica locuinta provizorie a tuturor celor morti, fie buni, fie rai, pana la inviere. Din acest punct de vedere, literal vorbind, si Lazat trebuia sa se afle in “hades”, pana la inviere.
Faptul ca bogatul “l-a vazut de departe pe Avraam” din locul chinului sau este o alta dovada ca vorbirea Mantuitorului este figurata. Daca am interpreta literal aceasta relatare, ar insemna ca iadul este suficient de aproape de rai incat locuitorii lor pot sa se priveasca unii pe altii si pot chiar comunica intre ei !? Acesta ar fi un lucru cat se poate de straniu si greu, foarte greu de crezut !
Vers. 24: Ni se spune ca bogatul “a strigat” catre Avraam. Din nou se pune intrebarea : Cat de apropiat este raiul de iad incat cei ce se afla acolo se pot auzi unii pe altii ? Cat de fericiti si senini ar putea fi locuitorii raiului daca zilnic , ora de ora si clipa de clipa, ar trebui sa auda gemetele, strigatele si blestemele iesite de pe “buzele” celor chinuiti vesnic ? Este cat se poate de evident ca vorbirea Mantuitorului in pasajul din Luca 16, 19-31 este figurata.
“Parinte Avraame”: Bogatul i se adreseaza lui Avraam ca si cum el ar fi Dumnezeul care prezideaza peste “hades”. Avem aici o alta dovada ca vorbirea este figurata, caci Scriptura ne arata clar ca singurul care tine “cheile mortii si ale locuintei mortilor” este Iisus ( Apocalipsa 1, 18 ). Rugamintea bogatului ca Avraam sa-l trimita pe Lazar “sa-si inmoaie varful degetului in apa” pentru a-i racori “limba” este din nou o vorbire figurata. E vorba aici de madulare ale trupului care nu au nicio legatura cu sufletul descarnat ( deget, limba ). Daca cei doi ar avea si trupurile cu ei ( bogatul in iad si saracul in rai ), cum s-ar mai explica adevarul despre inviere, atat de clar prezentat in Scriptura ?
Intregul context al pildei demonstreaza ca cele descrise aici, intr-un limbaj figurat, se vor implini nu imediat dupa moarte, ci la revenirea Mantuitorului, la invierea generala a tuturor oamenilor.
Vers. 25 subliniaza elementul temporal. “Adu-ti aminte “ – ii spune Avraam bogatului…
Daca scena si dialogul ar avea loc imediat dupa moarte, expresia “adu-ti aminte” nu ar avea niciun sens. In general, aceasta expresie se foloseste cand este vorba de evenimente petrecute cu mult timp in urma. Expresiile “adu-ti aminte” si “acum aici” sunt in opozitie deoarece trecuse mult timp intre viata traita pe pamant si momentul rasplatirii. Asadar, nu poate fi vorba despre o rasplatire primita in secunda imediat urmatoare mortii, ci de cea pregatita de Iisus la sfarsitul timpului, la revenirea Sa.
Vers. 26: “O prapastie mare” – Expresia folosita de Avraam este interpretata de unii comentatori in sens literal, afirmand ca aici este vorba de distanta fizica enorma care exista intre iad si rai. Ce reprezinta in realitate aceasta “prapastie mare “?
Sa notam ceea ce ne spune profetul Isaia: “Nu, mana Domnului nu este prea scurta ca sa mantuiasca, nici urechea Lui prea tare ca sa auda, ci nelegiuirile voastre pun un zid de despartire intre voi si si Dumnezeul vostru; pacatele voastre va ascund Fata Lui si-L impiedica sa v-asculte.” ( Isaia 59, 1-2 ; vezi si Ieremia 5, 25 ; Evrei 10, 26 ).
Scriptura ne arata ca ceea ce ii separa definitiv si iremediabil pe oameni de Dumnezeu este pacatul , in toate formele sale. Dumnezeu nu poate binecuvanta, proteja, vindeca sau salva oameni care nu se pocaiesc de pacatele lor si nu le abandoneaza. Dumnezeu nu are nicio legatura cu pacatul, de aceea pacatele bogatului l-au rupt de prezenta Lui. Iata de ce Avraam ii spune acestuia ca nimeni nu poate trece dintr-o parte in alta a “prapastiei”.
Vers. 27-28: Rugamintea bogatului ca Avraam sa trimita pe cineva in familia lui pentru a-i avertiza de ceea ce se poate intampla dupa moarte este un repros indirect cu privire la faptul ca el insusi nu fusese suficient avertizat.
De asemenea, cererea bogatului este o dovada ca nu exista posibilitatea comunicarii intre cei morti si cei vii. Chiar daca am interpreta acest pasaj biblic in mod literal, considerand ca sufletele continua sa existe dupa moarte, aici avem dovada ca “sufletele” mortilor nu pot intra in legatura cu cei vii, rasturnand orice pretentie a spiritismului cu privire la aceasta posibila comunicare.
“Am cinci frati” – afirma bogatul. De ce tocmai cinci si nu patru, sau sase, sau opt ? Unii comentatori sunt de parere ca cifra cinci se refera la cele cinci rase umane. Tinand seama ca bogatul il reprezinta pe poporul evreu care nu si-a facut datoria de a impartasi lumina adevarului neamurilor, cei cinci “frati” pot reprezenta cele cinci rase: rasa neagra, rasa malaeziana sau maro, rasa indiana sau rosie,
rasa mongoloida sau galbena si rasa caucaziana sau alba. In consecinta, cei cinci frati reprezinta intreaga omenire.
Vers. 29: Raspunsul lui Avraam la cererea bogatului este extrem de important, caci el ne arata ceea ce trebuie sa faca fiecare om in timpul vietii daca vrea sa fie mantuit:”Au pe Moise si pe prooroci; sa asculte de ei.”
Expresia: “au pe Moise si pe prooroci” se refera la Scripturile VT. Este o denumire comuna pentru scrierile canonice ale VT din vremea lui Iisus. Mantuitorul atrage inca odata atentia spre Scripturi, ele fiind de cea mai mare valoare in probleme de credinta si doctrina, fiind cea mai sigura calauza la mantuire.
“Sa asculte de ei”: Reprosul voalat al bogatului ca nu fusese avertizat suficient cu privire la soarta care il astepta dupa moarte este fara niciun suport. Daca bogatul ar fi citit Scripturile, ar fi aflat din ele despre soarta nelegiuitilor si ar fi putut evita sa ajunga in situatia disperata in care l-a adus pacatul. Scripturile sunt suficiente pentru ca oamenii sa fie avertizati.
Vers. 30-31: Aceste doua versete sunt un avertisment cu privire la incapatanarea naturii umane de a asculta de Cuvantul lui Dumnezeu. “Nu, parinte Avraame” – reprezinta un protest al bogatului fata de hotararea divina rostita de Avraam, lasand sa se inteleaga ca el stie mai bine decat acesta ce e bine si ce e rau. Se pare ca el nu gasise convingatoare dovezile Scripturii si se indoia ca fratii sai le vor gasi convingatoare.
“Daca se duce la ei cineva” : Cerand dovezi suplimentare, bogatul nu face altceva decat sa reflecte cererile repetate ale carturarilor si fariseilor ca Iisus sa faca un semn in plus pentru a-i convinge de adevar.
“Daca nu asculta” : Cei ce nu se lasa convinsi de adevarul clar exprimat in Scripturi nu se vor lasa convinsi nici de cele mai mari minuni. La cateva saptamani dupa rostirea pildei, Mantuitorul l-a inviat pe Lazar din Betania. I-a convins aceasta minune pe conducatorii natiunii ca Iisus este Mesia ? Nicidecum ! Dimpotriva, minunea invierii lui Lazar i-a determinat pe acestia sa-si intensifice uneltirile impotriva lui Iisus, facand planul de a-l ucide chiar si pe cel inviat. In felul acesta, iudeii au demonstrat adevarul afirmatiei lui Iisus ca aceia care leapada lumina Scripturilor nu se vor lasa convinsi nici de cele mai impresionante minuni ,”chiar daca ar invia cineva din morti”.
Concluzii:
Pilda bogatului si saracului Lazar ar trebui sa primeasca un alt titlu: Pilda saracului bogat si al bogatului Lazar. De ce ? Pentru ca unii oameni sunt atat de saraci incat nu au altceva decat bani, in timp ce altii, pe sub zdrentele care le acopera trupurile pline de “bube”, ascund in inima cea mai mare comoara: credinta in Iisus Christos ca Mantuitor personal.
Pilda nu are scopul de a ne invata ceva despre “viata de dincolo” de pragul mormantului. Pentru simplul motiv ca nu exista viata dincolo de mormant. Iisus nu se putea contrazice pe Sine, invatandu-i pe oameni altceva decat ceea ce ii invatase pana atunci. Viata aceasta este singura ocazie de a-L cunoaste pe Dumnezeu si de a gasi calea spre mantuire. Dupa moarte, nimeni si nimic nu mai poate schimba lucrurile. Daca respingem adevarul asa cum este el exprimat in Scripturi, nicio minune nu ne va aduce convingerea de adevar.
“Cercetati Scripturile, pentru ca socotiti ca in ele aveti viata vesnica, dar tocmai ele marturisesc despre Mine.” ( Ioan 5, 39 )
