Falimentul unui tanar…bogat
Autor Lori Balogh
Sursa: www.loribalogh.ro
Suntem impresionati atunci cand auzim ca falimenteaza o firma cu renume, o companie nationala sau multinationala. Ceva nu merge bine un timp, apoi totul se prabuseste in praf, asemenea turnurilor gemene din New York, lasand in urma doar amintirea a ceea ce a fost candva o firma prospera si infloritoare. Presa are din belsug subiecte de prima pagina, oamenii politici si economistii cauta cauzele falimentului, iar poporul de rand are ce discuta un timp pe la colt de strada.
Din perspectiva biblica insa, mai impresionant decat falimentul unei astfel de companii celebre, este cel al sufletului omenesc. Un om care, desi a avut perspectiva mantuirii, desi s-a intalnit, pe cararile vietii, cu Mantuitorul, desi i s-a oferit a doua sansa, alege sa intoarca spatele lui Dumnezeu si sa se prabuseasca in deznadejde si moarte vesnica. Nu poate fi ceva mai cutremurator si inexplicabil decat un asemenea esec.
Va propun, in aceasta ocazie, sa ne oprim asupra unui caz relatat de primii trei evanghelisti, caz ce confirma teoria matematica potrivit careia doua linii paralele nu se vor intalni niciodata. Este vorba despre un om a carui viata a fost “paralela” cu cea a Mantuitorului , dar care a hotarat sa ramana pe acelasi curs al vietii si dupa ce i s-a oferit sansa unui nou inceput.
Pasajul ales este cel din Marcu 10, 17-27. Fiecare din cei trei evanghelisti surprinde ceva aparte din aceasta intamplare reala, in functie de sensibilitatea, de ocupatia si de structura interioara a fiecaruia. De exemplu, Matei este singurul care subliniaza faptul ca era vorba de un tanar ( Matei 19, 16-24 ); Luca , de partea lui, subliniaza un alt amanunt: tanarul era un fruntas al iudeilor ( Luca 18,18-30 ).
Am ales relatarea lui Marcu deoarece ea contine un amanunt care le scapa celorlalti doi evanghelisti: “Tocmai cand era gata sa porneasca la drum, a alergat la El un om .”( Marcu 10,17 )
La o citire superficiala, s-ar putea crede ca acest tanar a sosit in ultima clipa, venit de undeva departe, tocmai in momentul in care Mantuitorul se pregatea de plecare. Dar nu este asa! Tanarul fusese prezent acolo, vazuse si auzise- pentru a cata oara?- ceea ce Domnul Christos facuse si predicase in acea zi.
Toti evanghelistii ( mai putin Ioan ) ne relateaza despre scena precedenta, in care Domnul binecuvantase niste copilasi. Tanarul a vazut toate acestea si a auzit memorabilele cuvinte ale Mantuitorului: “Lasati copilasii sa vina la Mine, si nu-i opriti, caci Imparatia lui Dumnezeu este a celor ca ei.”( Marcu 10, 14 )
A fost atat de impresionat de gestul lui Iisus de a-i lua in brate pe copii, apoi de zambetul Lui, de mangaierile si binecuvantarea rostita asupra lor, incat scena a trezit in inima sa o dorinta arzatoare de a primi si el o astfel de binecuvantare.
Nu stim nimic despre viata acestui tanar, doar ca era un fruntas al iudeilor si ca era foarte bogat. A avut oare o copilarie nefericita? Fusese abuzat de parintii lui? A avut parte de niste parinti severi, care s-au ocupat mai mult de viitorul sau material, lasandu-i insa sufletul gol si uscat? Este posibil. Cert este ca scena cu copilasii luati in brate de Mantuitorul a declansat in inima sa o nevoie uriasa dupa aprobarea si binecuvantarea Sa.
Dar dincolo de incarcatura emotionala a acestei scene, trebuie sa remarcam un fapt care poate fi o prima cauza a falimentului acestui suflet: el vine la Iisus in ultima clipa. Cand vede ca Domnul este gata sa plece, in disperare, alearga la El, tot asa cum facem si noi atunci cand alergam spre gara doar cand auzim suieratul locomotivei. De ce nu s-a prezentat in fata lui Isus mai devreme? Doar asistase la scenele anterioare!
Se pare ca tanarul acesta era omul ultimei clipe, al ultimei ocazii. Era omul amanarilor repetate.
Oare, unii dintre noi nu ne regasim in experienta acestui tanar? Il admiram pe Iisus, ne place sa participam la serviciile de inchinare, contribuim la povara financiara a lucrarii, insa, cand e vorba sa ne unim viata cu a Mantuitorului, suntem oamenii ultimei clipe. Cunosc o persoana bogata, asemenea tanarului din Evanghelii, o persoana “fruntasa” in localitatea in care traieste, care cunoaste adevarul, uneori face chiar sacrificii financiare pentru nevoile bisericii, dar care amana cu buna stiinta momentul intoarcerii la Dumnezeu. “Cand ma voi apropia de ziua mortii si voi simti lucrul acesta, atunci ma voi preda Domnului!”- aceasta este filozofia de viata a acestui om.
Asa cum mergem la medic doar atunci cand durerile devin insuporatabile; asa cum ne platim intretinerea doar atunci cand primim somatie de evacuare fortata; asa cum alergam la gara in ultima clipa, cand trenul este gata sa plece, la fel procedam unii dintre noi cu mantuirea sufletului nostru- o lasam ca pe o problema pe care o vom rezolva candva in viitor, in ultima clipa.
Ce trista amagire! Daca as putea sa scriu urmatoarele ganduri cu litere de foc, as face-o fara ezitare: Daca acest tanar a falimentat si a pierdut viata vesnica, acest lucru s-a datorat si faptului ca a fost omul ultimei clipe, al amanarilor repetate. Cine imi garanteaza ca voi trai atat de mult incat sa ma hotarasc sa-mi predau viata lui Iisus? Si apoi, cine poate sa-mi garanteze ca, dupa ce am amanat de nenumarate ori sa-mi predau viata Mantuitorului, inima nu mi se va impietri si nu voi mai dori niciodata sa fac lucrul acesta?
“ASTAZI, daca auziti glasul Lui, nu va impietriti inimile, ca in ziua razvratirii!” Evrei 3,15
Am citit Biblia de la un capat la altul de nenumarate ori, insa nu am gasit nici macar un singur text in care Dumnezeu sa aprobe amanarea predarii noastre si sa zica: “Bine fiul ( fiica ) Meu! Daca nu vrei azi, e bine si maine. Daca nu maine, atunci poimaine, saptamana viitoare, anul viitor…Vor mai fi suficiente ocazii…”
Eu nu am gasit in Biblia mea asa ceva! Dimpotriva! In toate pasajele in care Dumnezeu ne cheama la mantuire, apare imperativul ASTAZI! Mai mult decat atat, suntem indemnati sa ne grabim sa facem lucrul acesta:
“Sa ne grabim sa intram in odihna aceasta pentru ca nimeni sa nu cada in aceeasi pilda de neascultare.” Evrei 4,11
Revenind la tanarul din relatarea biblica, observam cum portretul i se contureaza prin aparitia unor amanunte noi. In caracterul sau nu sunt doar umbre, ci si lumini. Matei ne spune ca acest om, ajungand in fata Mantuitorului, “a ingenunchiat inaintea Lui.”
O nota maxima pentru acest tanar care nu era un iudeu oarecare, ci un fruntas al iudeilor, un fariseu crescut dupa cele mai stricte precepte religioase, un membru al inaltului consiliu iudaic. Un lucru de apreciat pentru un astfel de om care ingenunchiaza in fata unui umil galileean, un fiu al tamplarului, dupa cum Il considerau pe Mantuitorul cei mai multi din conducatorii iudei.
Tanarul acesta plin de perspective vazuse in Iisus ceva mai mult decat vazusera colegii lui pana la acea data.
“Bunule Invatator, ce sa fac ca sa mostenesc viata vesnica?”
Nu doresc sa judec motivul pentru care L-a numit pe Iisus in felul acesta. Poate a spus-o cu sinceritate. Comparand caldura din viata si invatatura Mantuitorului cu raceala din viata si invatatura rabinilor, este posibil ca el sa fi fost sincer cand L-a numit pe Iisus un Invatator bun.
Dar, la fel de probabil, poate sa fie vorba doar de o lingusire, de o cale omeneasca de a castiga simpatia Celui din fata sa. Doar Dumnezeu cunoaste adevarata motivatie care a stat la originea acestor cuvinte.
Un lucru este insa sigur: indiferent de motivatie, acest om dovedeste ca el nu vedea inca in Persoana lui Iisus pe Fiul lui Dumnezeu. “Bunul Invatator” era doar un om, mai educat, mai bun, mai deosebit, si atat.
Ce ne spune intrebarea pusa de tanar despre ceea ce se petrecea in sufletul sau? Se pare ca exista acolo o framantare serioasa legata de siguranta mantuirii. Omul acesta nu era sigur de mantuirea sa. Faptul acesta este cu atat mai surprinzator cu cat el era o personalitate in poporul sau. El, care era un fariseu, un fruntas, un membru in consiliul suprem al tarii, el, care trebuia sa-i invete pe altii calea mantuirii, el insusi se clatina in nesiguranta cu privire la propria sa mantuire.
Tanarul avea certitudinea adevarului, insa nu o avea pe cea a mantuirii.
Cat de mult semanam cu acest tanar! Avem certitudinea adevarului, ne simtim superiori altor crestini datorita adevarurilor doctrinale pe care le cunoastem, insa, cand este vorba de siguranta propriei mantuiri, ezitam.
Si atunci, asemenea tanarului, vrand sa dobandim aceasta siguranta a mantuirii, ne intrebam ca si el:”Doamne, ce sa mai fac pentru a fi si eu mantuit?”
La astfel de intrebari, unii vin imediat cu solutia salvatoare: sa ne rugam mai mult; sa studiem Biblia mai sarguincios; sa facem mai multa misiune; sa fim mai darnici…Dar, dupa ce facem toate acestea si inca multe altele, constatam ca siguranta mantuirii tot nu vine in sufletele noastre.
De ce se intampla acest lucru? Ce parere aveti: Este corecta intrebarea pusa de tanar?
Daca intrebarea aceasta ar fi pusa de un novice in ale credintei, ar fi de inteles. Insa atunci cand o pune un invatat , nu mai este de inteles. Intrebarea este gresita din temelii: pentru mantuirea sa, omul nu are nimic de facut, decat sa o primeasca ca pe un dar ceresc.
Acest simplu, insa atat de putin inteles adevar biblic, strabate Scriptura de la un capat la altul: MANTUIREA ESTE DARUL LUI DUMNEZEU. Si dupa cum pentru un dar nu trebuie sa faci nimic decat sa-l primesti si sa-l pastrezi, la fel se intampla si cu marele dar al mantuirii.
“Fiindca plata pacatului este moartea, dar DARUL FARA PLATA AL LUI DUMNEZEU ESTE VIATA VESNICA IN ISUS HRISTOS, DOMNUL NOSTRU.”
Romani 6,23
Apostolul Pavel foloseste un pleonasm voit: “dar fara plata”, tocmai pentru a intari ideea ca mantuirea este un lucru ce nu se poate cumpara.
Se ridica insa o alta intrebare: Daca un om nu poate fi mantuit prin faptele facute in propria putere, poate el sa dobandeasca mantuirea prin faptele pregatite de Iisus pentru el si facute prin puterea Duhului Sfant?
Biblia ne aduce lumina si cu privire la acest aspect:
“El ne-a mantuit nu pentru faptele facute de noi in neprihanire, ci pentru indurarea Lui…” Tit 3,5
Asadar, atat intrebarea tanarului din relatarea biblica, cat si orice alta intrebare asemanatoare ce s-ar putea rosti vreodata, sunt gresite in esenta lor, caci mantuirea omului nu este legata de fapte, oricat de multe si de impresionante ar fie ele. Mantuirea noastra este realizata doar datorita Jertfei lui Christos, si nimic mai mult.
Daca vrem sa stim cu ce “am contribuit” la mantuirea noastra, sa ne aducem aminte de suferintele pe care noi I le-am provocat Mantuitorului nostru pe cruce! Aceasta a fost singura noastra “contributie” la mantuire!
Martin Luther spunea: “Credinta nu intreaba niciodata ce sa faca. Ea face pur si simplu.” Un om care si-a inteles rolul in privinta mantuirii, nu va face ceva bun pentru a fi mantuit, ci va face acel lucru bun pentru ca este mantuit, ca recunostinta fata de Cel ce este Izvorul Mantuirii noastre.
Ati gasit undeva in Scripturi ca Maria Magdalena L-a intrebat pe Iisus ce sa faca pentru a fi mantuita? Nicidecum! Ceea ce a facut aceasta femeie nu a fost facut cu scopul de a fi mantuita , ci dintr-o profunda recunostinta fata de ceea ce a facut Mantuitorul ei pentru ea.
Ati gasit undeva ca Zacheu a intrebat ce sa faca pentru a fi mantuit? Cu siguranta, nu! El a facut ceea ce credinta sa il indemna sa faca in semn de recunostinta pentru iertarea pe care o primise din partea cerului.
Credinta nu intreaba : “Ce sa fac?” Ea face ceea ce trebuie facut atunci cand vrei sa-ti arati recunostinta fata de Binefacatorul tau.
Doar “caprele”, adica aceia pe care Mantuitorul ii va aseza la stanga Sa in ziua revenirii Sale, neprimind mantuirea, doar ele intreaba: “Ce sa fac…?” In dialogul dintre Domnul Hristos si aceasta categorie de oameni, dialog pe care Matei il reda in cap. 25, ei aproape ca Ii reproseaza Mantuitorului:
“Doamne, de ce nu ne-ai spus ca trebuie sa facem si asta, si asta, si cealalta pentru ca sa fim si noi mantuiti?”
Credeti ca acesti oameni nu ar fi facut totul, daca Domnul le-ar fi spus clar ce trebuie sa faca pentru a fi mantuiti? Cu siguranta!
Care este deosebirea intre “oi” si “capre”? “Oile vor face intotdeauna fapte bune dintr-o dragoste dezinteresata fata de semeni si dintr-o recunostinta sincera fata de Jertfa de pe Calvar. “Caprele” vor face poate fapte mai mari si mai rasunatoare decat “oile”, insa dintr-o motivatie egoista, pentru “a se pune bine cu Dumnezeu.”
“Pentru ce Ma numesti bun? Nimeni nu este bun decat Unul singur: Dumnezeu.”
O intrebare retorica a Mantuitorului, ce are menirea sa-l puna putin pe ganduri pe tanarul din fata Sa.
Sau, altfel spus: “Tu crezi despre Mine ca sunt un Invatator, si asa este. Dar faptul ca tu Ma numesti bun, dovedeste ca tu crezi despre Mine ca sunt Fiul lui Dumnezeu, pentru ca numai Dumnezeu este bun. Crezi tu cu adevarat lucrul acesta?”
Cata delicatete in modul in care Iisus doreste sa-l conduca pe acest om la adevar! Isus ar fi putut sa aibe un limbaj cu totul diferit, spunandu-i, de exemplu:” Asculta tinere! Stii cu cine stai de vorba? Eu nu sunt un simplu Invatator. Eu sunt chiar Fiul lui Dumnezeu.”
Dar nu! Mantuitorul nu vrea sa-l sileasca pe acest om sa recunoasca ceva daca nu este convins. Cu adevarul de partea noastra, noi putem foarte usor sa-i invingem pe cei ce nu cred ca noi. Mai important decat sa-i invingem prin argumente este sa-i convingem prin dragoste!
“Cunosti poruncile…”-continua Domnul dialogul cu tanarul din fata Sa.
Ajungand la acest punct al discutiei, legalistii- sustinatorii indreptatirii prin faptele Legii- tresalta. Iata ca Insusi Mantuitorul sustine ca mantuirea se poate obtine prin pazirea Legii.
De ce leaga Domnul mantuirea de pazirea poruncilor? Nu ne invata intreg Noul Testament ca salvarea noastra vine datorita harului, prin rascumpararea care este in Domnul Iisus Christos?
Pentru a raspunde la aceasta intrebare, nu trebuie sa uitam un amanunt foarte important: In fata lui Iisus se afla un evreu din evrei, un fariseu educat religios in spiritul timpului. Ce ar fi inteles acest fariseu daca Mantuitorul i-ar fi spus ca mantuirea se poate obtine doar prin harul lui Dumnezeu, prin Jertfa de pe cruce? Nimic! Tanarul fariseu ar fi plecat nedumerit. El oricum a plecat de la Iisus, insa atunci cand a facut-o, el a inteles foarte bine ceea ce i se cerea.
Nici macar ucenicii, dupa ce au stat atata timp in scoala lui Christos, nu au inteles prea multe despre cruce si mantuire. Cu atat mai putin ar fi inteles acest fariseu. De aceea Domnul este nevoit sa coboare la nivelul intelegerii acestui om, pentru ca apoi, pe masura ce urma sa inteleaga alte adevaruri, sa-l inteleaga si pe cel al mantuirii prin credinta in Jertfa Sa.
Dar mai este ceva de adaugat: Legea morala este oglindirea caracterului lui Dumnezeu. Daca este asa, atunci poate trai cineva o vesnicie langa Dumnezeu daca nu se aseamana in caracter cu El? Categoric, raspunsul este NU! Prin urmare, poate cineva sa se asemene in caracter cu Dumnezeu daca nu va asculta de Lege? Logica elementara ne spune ca acest lucru este imposibil. In concluzie, poate cineva sa fie mantuit daca nu pazeste Legea lui Dumnezeu?
Jack London, renumitul scriitor de aventuri, a fost intrebat la o serata literara daca el crede in viata vesnica. Raspunsul lui a fost:
“Uitati-va la mine! Sunt un animal de prada. Toata viata am dat din coate ca sa am, sa ma simt mai bine, sa fiu mai sus. La fel faceti si voi. Pentru ce sa ne dea Dumnezeu viata vesnica? Pentru ca o vesnicie sa facem ceea ce facem aici? Imi ajung cei 60-70 ani de viata.”
Este cat se poate de clar ca Dumnezeu nu ne va da viata vesnica pentru a continua acolo felul pacatos de viata de aici, pentru a manji Universul cu caracterele noastre deformate. Noi trebuie sa ajungem sa semanam cu caracterul divin. Noi niciodata nu vom ajunge sa-I semanam in caracter lui Dumnezeu daca vom arunca Legea Sa la spatele nostru, ci doar pazind-o prin puterea pusa la dispozitia noastra.
Cand Mantuitorul ii vorbeste tanarului din fata Sa despre Lege, de fapt El ii intinde acestuia oglinda: “Tinere, uita-te in oglinda aceasta! Seamana caracterul tau cu al Tatalui? Daca da, atunci esti mantuit. Dar daca nu seamana, sa stii ca pentru aceasta Eu am venit in lume. Exista speranta si pentru tine. La cruce vei gasi iertare pentru calcarile tale de Lege, dar si putere de a asculta de aceasta Lege, pana vei ajunge dupa chipul si asemanarea lui Dumnezeu.”
De ce Mantuitorul ii vorbeste doar de poruncile aflate pe a doua tabla a Legii morale? De ce nu aminteste niciuna din poruncile aflate pe prima tabla?
Se afla aici o lectie pe care nu stiu daca o intelegem asa de usor:Pe Dumnezeu Il intereseaza mai mult felul in care ne purtam cu semenii nostri, decat felul in care ne purtam in mod formal fata de El. Pentru tanarul acesta, fiind evreu, nu se punea problema vreunei fisuri in ce priveste pazirea primelor patru porunci. Fisurile apar mai ales in privinta relatiilor cu semenii, acolo unde este vorba de porunci concrete.
“El a raspuns: Invatatorule, toate aceste lucruri le-am pazit cu grija din tineretea mea. Ce-mi mai lipseste?”
Domnul ii pusese in fata acestui tanar fariseu oglinda Legii lui Dumnezeu. Ce ar fi trebuit sa raspunda el?
“Doamne, m-am straduit din rasputeri, am cautat cu sinceritate sa ascult de toate aceste porunci, dar nu am reusit. Am cazut de atatea ori… Sunt un pacatos…”
Ce bine ar fi fost daca el ar fi raspuns in felul acesta! In clipa urmatoare, Iisus i-ar fi ridicat privirea spre cruce, redandu-i nadejdea mantuirii prin har. Si tanarul ar fi plecat fericit si mantuit. Dar nu s-a intamplat acest lucru. Fariseul era plin de indreptatire proprie; punea mare pret pe propria lui neprihanire, desi, in mod paradoxal, simtea ca ii lipseste ceva.
Pentru a-l trezi la realitate din betia propriei neprihaniri, pentru a-i deschide ochii cu privire la cat este de pacatos, Domnul il pune pe acest om in fata unui test dureros:
“Iisus s-a uitat tinta la el, l-a iubit si i-a zis: Iti lipseste un lucru…”
Ce lectie dumnezeiasca in aceste cateva cuvinte! Iisus intai ne iubeste si apoi ne mustra! Intai ne iubeste si dupa aceea ne arata lipsurile. Asa este Dumnezeu, si asa ar trebui sa fim si noi daca vrem sa-I semanam si sa locuim o vesnicie langa El.
Ati observat ca unele medicamente sunt tamponate, cum este cazul aspirinei, iar altele sunt glazurate cu un invelis placut la gust, pentru a ascunde amaraciunea lor? De ce nu am “glazura” si noi mustrarea pe care i-o dam semenului nostru cu putina iubire, pentru ca amaraciunea ei sa fie mai usor de primit?
Ce ziceti: Doar un singur lucru ii lipsea tanarului fariseu? Din scurta relatare biblica despre intalnirea lui cu Mantuitorul, am observat deja mai multe lucruri in care era deficitar. Ii lipsea cunoasterea lui Iisus ca Fiu al lui Dumnezeu, ii lipsea modestia, ii lipsea un discernamant sfintit prin Duhul Sfant. In cele din urma ii lipsea pocainta.
Desigur! Tanarului ii lipseau multe lucruri. Cand Domnul ii spune: “Iti lipseste un lucru”, El vrea sa-l convinga de faptul ca, in starea de pacat in care se gaseste orice om, intotdeauna ii va lipsi ceva, oricate eforturi ar face.
Pentru mantuirea noastra este foarte important sa stim ca, in comparatie cu desavarsirea caracterului divin, totdeauna ne va lipsi ceva. De ce? Pentru ca doar atunci, cand avem simtamantul lipsei, vom cauta si vom avea sansa sa gasim; vom bate si vom avea sansa sa ni se deschida; vom cere lui Dumnezeu si vom avea sansa sa primim. Cheia progresului nostru spiritual se afla, paradoxal, tocmai in constienta lipsei noastre.
Nu este intamplator ca sirul “fericirilor” rostite de Domnul incepe cu cei care isi recunosc marea lor lipsa spirituala: “Ferice de cei saraci in duh, caci a lor este Imparatia cerurilor.” Matei 5, 3
Daca ingerilor sfinti si fiinelor necazute in pacat le lipseste ceva- experienta noastra cu Dumnezeu in ce priveste mantuirea- cine suntem noi, oameni deformati dupa atatea milenii de istorie a pacatului, sa afirmam ca noua nu ne lipseste nimic? De unde acesta falsa siguranta si aceasta orbire de neinteles a laodiceanului secolului al 21-lea care spune cu inconstienta: “Sunt bogat, m-am imbogatit si nu duc lipsa de nimic.”Apocalipsa 3, 17
“Du-te de vinde tot ce ai, da la saraci si vei avea o comoara in cer. Apoi vino, ia-ti crucea si urmeaza-Ma!”
Vazand solutia pe care i-o propune Iisus tanarului fariseu, ne punem intrebarea fireasca: De ce o solutie atat de radicala? Nu i s-a cerut prea mult acestui om? Lui Zacheu, care-si adunase averea prin necinste, Mantuitorul nu i-a cerut sa-si vanda intreaga avere. In intrega istorie biblica intalnim o multime de oameni mai bogati decat acest tanar, si totusi Dumnezeu nu le-a cerut sa-si vanda intreaga avere.
Intelegem de aici ca porunca:Vinde tot ce ai!” nu este un principiu universal, ci o porunca cu totul personala.
De ce Domnul l-a pus pe acest om in fata acestui test atat de dificil? Pentru a-i demonstra ca pretentia lui de a fi pazit toata Legea era o pretentie goala de continut. Mesajul Mantuitorului pare sa fie: “Tu zici ca ai pazit cu scumpatate toata Legea Mea. Dovedeste-Mi lucrul acesta! Vinde tot ce ai, da la saraci, apoi vino si urmeaza-Ma!”
Sunt convins ca daca tanarul si-ar fi recunoscut lipsurile si pacatosenia, Mantuitorul nu l-ar fi supus acestui test dureros. Indemnul lui Isus dat acestui om era ultimul apel facut de Dumnezeu unui suflet plin de indreptatire de sine.
Din nefericire, au existat si oameni care au vazut, in indemnul dat de Mantuitorul acestui tanar, o porunca universala, un principiu care trebuie aplicat de toti crestinii. Un astfel de exemplu este Francisc de Assisi, devenit Sf. Francisc pentru o parte din crestinatate.
Francisc de Assisi a fost un tanar bogat, cel mai bogat din localitatea sa. Tatal lui era negustor si aveau bani din belsug. La un moment dat, lui Francisc i s-a parut ca era chemat de Dumnezeu la o lucrare speciala. Luind indemnul dat de Mantuitorul tanarului bogat ca pentru sine, si-a vandut toata averea, daruind-o saracilor si bisericii. A mers pana acolo in hotararea sa, incat si-a vandut si hainele de pe el, prezentandu-se gol in fata episcopului sau. Din acel moment , Francisc a inceput o viata de ascet, traind in colibe de nuiele, cersind, predicand Evanghelia si ajutandu-i pe bolnavi. A intemeiat ordinul franciscanilor, apoi a murit intr-o saracie cumplita la doar 45 de ani.
Ceea ce este de retinut este faptul ca, inainte de moarte, Francisc a regretat faptul ca adus o viata de ascet.
Daca mantuirea ar depinde de aceasta singura porunca data tanarului fariseu, atunci inseamna ca doar calugarii franciscani, care au impanzit Europa Evului Mediu, cersind din casa in casa, vor putea fi mantuiti!?
“Mahnit de aceste cuvinte, omul acesta a plecat intristat de tot, caci avea multe avutii”
Iata cum se termina scurta si trista intalnire intre acest tanar plin de perspective si Mantuitorul sau. Un faliment spiritual total, un anonim in istoria mantuirii. Putea sa fie o stea care sa straluceasca in vesnicie, insa a ales sa ramana o simpla stea cazatoare, un meteorit cazut pentru totdeauna in intuneric.
Viata acestui tanar a fost si a ramas paralela cu cea a Mantuitorului sau. El a dorit cu sinceritate cerul, insa nu a fost dispus sa aduca jertfa.
Tanarului i s-a parut prea mare pretul vietii vesnice, si a plecat. Pentru totdeauna.
Noua ni se pare ca Dumnezeu ne cere prea mult uneori?
Tanarului i s-a parut un risc prea mare sa lase comoara pamanteasca vazuta, pentru una cereasca nevazuta.
Noua ne este greu sa ne asumam riscul de a trece cu toata fiinta de partea lui Dumnezeu?
Experienta tanarului bogat si apreciat de societatea in care traia, este de fapt experienta trista a unui tanar sarac spiritual, si, in cele din urma, nemantuit.
Mantuitorul l-a iubit pe acest tanar. Si daca este dureros sa pierzi ceea ce iubesti, oare ce se intampla in inima lui Iisus, cand privea la acest om indepartandu-se de El?
Aceasta a fost clipa “astrala” a vietii acestui tanar, clipa pe care a pierdut-o iremediabil. Viata sa, atat cat a mai fost ea, a ramas la fel de paralela cu a Mantuitorului, cum fusese si pana atunci. Ar fi putut sa se uneasca pentru vesnicie cu El. Nu se va mai uni niciodata… Nici macar la plus infinit…
Doamne, fereste-ne de a repeta experienta acestui om!
Lori Balogh
