Pilda fariseului si vamesului
Autor Lori Balogh
Sursa: www.loribalogh.ro
Luca 18, 9-14
Am auzit de multe ori aceasta pilda a Mantuitorului comentata in legatura cu rugaciunea, pocainta sau indreptatirea prin credinta. In doar cateva versete exista o adevarata bogatie de invataturi practice care privesc o viata devotata lui Dumnezeu.
De data aceasta ma voi opri asupra unui portret moral foarte bine zugravit in aceasta parabola, dar si in alte parti ale Scripturii. Este vorba de portretul moral al fariseului.
S-ar putea ca firea noastra pamanteasca , in masura in care ea mai traieste in noi, sa ne sopteasca multumita: “Acesta nu e un subiect care ma vizeaza. Nu ma simt deloc deranjat, caci subiectul priveste doar niste personaje istorice.”
Oare chiar sa nu fim vizati de mesajul acestei pilde?
Am intalnit “crestini” care se laudau fara nicio urma de modestie: “Nimeni nu a dat cat am dat eu pentru lucrarea lui Dumnezeu.” Si poate ca este adevarat… Am intalnit “crestini” care se suparau daca altcineva era mai apreciat decat ei ca facand mai mult pentru Dumnezeu decat ei. Si nimeni nu neaga ca ei nu faceau mult pentru Dumnezeu… Am intalnit “crestini” care spuneau: “Am dat o suma mare la biserica si m-am pus bine cu Dumnezeu.” Si poate ca au facut si lucrul acesta…
Observam in noi insine, daca suntem suficient de sinceri, o sumedenie de gene si cromozomi apartinand fariseului din parabola: gena afirmarii in fata semenilor, gena laudelor desarte, gena spiritului de competitie, gena adularii propriei imagini…
Astazi fariseii nu mai exista asa cum ii cunoastem din paginile Scripturii, dar spiritul lor , din nefericire, supravituieste.
De cate ori, calatorind pe drumurile vietii, nu dam de semeni de-ai nostri cu doua sau mai multe fate?
De cate ori nu trebuie sa constatam cu amaraciune ca multe din faptele de binefacere care se trambiteaza pe la posturile TV nu se fac din compasiune curata fata de cei necajiti, ci pentru o reclama dezgustatoare?
Cine erau fariseii de pe vremea Mantuitorului ?
In istoria poporului evreu, fariseii apar sub acest nume cu putin timp inainte de secolul intai I.Chr. , inainte de razboaiele macabeilor. Ceea ce a contribuit mult la aparitia acestei partide a fost faptul ca la data aceea Palestina se afla sub dominatie greceasca, grecii facand presiuni puternice pentru a-i eleniza pe evrei. La data aceea, elenizarea era privita de evrei ca o incercare de patrundere a spiritului lumesc in biserica. Grecii nu-si ascundeau intentia de a-i rupe pe evrei de traditiile si obiceiurile lor. In aceste conditii, apar fariseii, ca o reactie de protest a celor credinciosi fata de aceasta tendinta de compromis a poporului. Scopul urmarit de farisei era acela de a pastra integritatea religioasa si nationala a poporului.
Cuvantul “fariseu” semnifica in limba ebraica “separat”, aratand spre atitudinea lor fata de spiritul lumesc de atunci, respectiv fata de incercarea de elenizare a poporului.
Pe vremea Mantuitorului, acest grup de credinciosi cu o religiozitate deosebita era constituit intr-un partid care numara aproximativ 6000 de membri. La inceput deci, miscarea fariseica a fost un element benefic pentru natiunea iudaica, o miscare cu efecte pozitive si care urmarea scopuri inalte.
Pe parcurs insa, scopurile bune au degenerat atat de mult incat, pe vremea Mantuitorului, El a fost nevoit sa-i mustre cu toata asprimea in repetate randuri , din cauza decaderii lor morale, in ciuda aparentei lor religiozitati. Pe vremea Domnului Christos, fariseii reprezentau secta cea mai numeroasa si cea mai influenta.
Imbracamintea fariseilor avea ceva caracteristic, pentru a putea fi recunoscuti de departe:
-Hainele lor erau lungi si aveau ciucuri
-Filacteriile erau late ( benzi de pergament pe care erau scrise fragmente din Lege si pe care evreii le purtau intr-o mica cutie fixata, fie pe frunte, fie pe brate ).
Religiozitatea fariseilor: Cand au aparut ca o reactie la patrunderea in poporul ales al spiritului elenistic, fariseii au avut un merit deosebit:
-Ei au mentinut in randurile poporului evreu o pietate, o evlavie deosebita prin atentia pe care o cereau in respectarea Legii Morale
-Ei recunosteau Providenta divina care conduce orice eveniment de pe pamant.
-Asteptau Imparatia lui Dumnezeu si venirea lui Mesia.
In concluzie, ei au mentinut in randurile poporului un climat religios inalt.
Dar, pe masura ce timpul a trecut, miscarea fariseica a inceput sa decada intr-o extrema nedorita, facand greseli poate mai grave decat acelea impotriva carora luptau. Aceasta alunecare a idealurilor fariseice L-a determinat pe Domnul sa-i mustre de multe ori foarte aspru:
“Vai de voi, carturari si farisei fatarnici ! Pentru ca voi dati zeciuilala din izma, din marar si din chimen si lasati nefacute cele mai insemnate lucruri din Lege: dreptatea, mila si credinciosia. Pe acestea trebuia sa le faceti si pe acelea sa nu le lasati nefacute.” Matei 23, 23
Fariseii devenisera cat se poate de scrupulosi in ce priveste litera Legii Morale, dar calcau in picioare spiritul acestei Legi- principiul dragostei. Au inceput sa devina deosebit de orgoliosi in relatiile cu alti oameni si tineau cu scrupulozitate datinile stramosesti si litera Legii Morale, nu pentru ca iubeau, ci pentru a castiga merite inaintea lui Dum,nezeu. Au inceput sa creada ca ei insisi sunt autorii propriei lor mantuiri si au pus la baza religiei lor mai mult cunoasterea teoretica a adevarului decat trairea principiilor neprihanirii. Au devenit niste formalisti. Religia lor nu mai era o problema de inima, ci de minte.
Intre farisei se gaseau , desigur, si oameni care nu-si pierdusera sensibilitatea, evlavia adevarata. Dovada acestui lucru este faptul ca, chiar dintre farisei, au fost unii care au acceptat invataturile Mantuitorului, devenind ucenicii Lui: Nicodim, Simon leprosul, iar mai tarziu, Saul din Tars, devenit marele apostol Pavel.
Cei mai multi dintre ei devenisera insa lacomi de avere si ipocriti, desi doreau sa apara in ochii semenilor lor ca cei mai evlaviosi dintre oameni.
Sa revenim la pilda fariseului si vamesului ! Luca 18, 10-12
Unde a gresit fariseul atat de mult incat Domnul a trebuit sa afirme despre el ca a plecat acasa nebinecuvantat ? Sa analizam cateva amanunte despre el:
“S-a suit la Templu “ ( vers. 10 )
Nu ni se spune ca ar fi fost vreo ocazie deosebita de inchinare la Templu. Evreii aveau zile de sarbatoare in care mergeau cu totii la Templu, fie ca erau mai evlaviosi, fie ca nu erau ( ziua ispasirii, pastele si sarbatoarea corturilor ). Datina cerea ca toti sa fie prezenti la Templu in aceste ocazii deosebite.
Se pare ca in cazul relatat in pilda nu este vorba despre o ocazie speciala de sarbatoare. Probabil ca nu era nici zi de sabat. Era o zi obisnuita. Templul era linistit si doar cativa inchinatori erau prezenti. Deci nu-l putem banui pe fariseu ca s-a suit la Templu pentru a afisa in fata semenilor sai cat de evlavios era el. El s-a suit la Templu sa se roage, deci el simtea nevoia rugaciunii.
“Statea in picioare”( vers 11 ) Acest amanunt ar putea fi un indiciu pentru unii dintre noi ca acest om era mandru. Pentru evreii din acea vreme, pozitia cea mai frecventa in rugaciune era cu fata la pamant, sau in genunchi. Deci faptul ca fariseul statea in picioare in timpul rugaciunii ar putea fi considerata o dovada de mandrie. Dar sa nu ne grabim sa tragem concluzii doar din acest amanunt.
Intr-adevar, psalmistul David rosteste un indemn in acest sens in Psalmul 95, 6:
“Veniti sa ne inchinam si sa ne smerim , sa ne plecam genunchiul inaintea Domnului, Facatorului nostru !”
Barbati ai rugaciunii si credintei intotdeauna s-au umilit inaintea Domnului ingenunchind in rugaciune ( vezi ex. lui Daniel, Stefan, Pavel , etc ). Insusi Mantuitorul avea obiceiul sa ingenunchieze in rugaciune. Sa ne aducem aminte de agonia prin care a trecut in Ghetsemani!
Totusi, ingenunchierea nu era obligatorie la rugaciune. Insusi Domnul, in fata mormantului lui Lazar, S-a rugat in picioare, cu ochii ridicati spre cer. Mai mult decat atat, El ne spune :
“Si cand stati in picioare de va rugati, sa iertati orice aveti impotriva cuiva…” Marcu 11,25
Iata deci ca pozitia in rugaciune poate diferi de la caz la caz si nu este atat de semnificativa cum ar putea sa creada cineva. Faptul ca fariseul statea in piciore in timpul inchinarii de la Templu nu este in mod obligatoriu un semn de mandrie. De altfel, nici despre vamesul care se ruga alaturi de el nu sta scris ca s-ar fi rugat pe genunchi. Daca fariseul poate fi acuzat de mandrie, aceasrta se datoreaza altor amanunte legate de inchinarea pe care o aducea la Templu.
“A inceput sa se roage in sine” (vers. 11 ) Iata un alt amanunt interesant. Cand auzim de farisei, ne gandim la niste oameni care se roaga cu voce tare, pentru a fi auziti de oameni. Fariseul din parabola nu se roaga cu voce tare, ci in gand. El se roaga lui Dumnezeu in intimitatea sufletului sau, nu pentru a fi auzit de cei din jur si a fi apreciat pentru evlavia sa.
“Dumnezeule, Iti multumesc…” (vers. 11 )
Din nou o nota buna pentru fariseu, caci el dovedeste ca stie sa fie recunoscator lui Dumnezeu pentru binecuvantarile primite. Mi-ar fi placut sa-l aud spunand “Dumnezeul meu…” Ar fi sunat mai frumos si ar fi dovedit o relatie mai apropiata si mai calda intre el si Dumnezeu. Felul in care I se adreseaza fariseul Creatorului sau arata ca relatia sa cu El era una rece, distanta.
Totusi, faptul ca fariseul isi arata recunostinta doveste ca el a inteles faptul ca lauda este elementul permanent al rugaciunii.
“Bine- va zice cineva, e un lucru frumos ca fariseul sa fie recunoscator lui Dumnezeu, dar pentru ce Ii multumeste ?
“Iti multumesc ca nu sunt ca ceilalti oameni: hrapareti, nedrepti, desfranati sau chiar ca vamesul acesta.” ( vers.11 up. )
Vedeti in aceasta rugaciune de multumire ceva de condamnat? Daca este ceva de condamnat , atunci cu siguranta ca fiecare dintre noi se afla sub condamnare. Cine dintre noi n-a avut ocazia sa vada oameni mutilati si ramasi infirmi in urma unor accidente groaznice ? Cine, chiar daca nu a dat curs unei rugaciuni tainice, nu a avut totusi un simtamant de recunostinta la adresa lui Dumnezeu ca el a fost pazit de o asemenea tragedie, ca el nu face parte din categoria acelor oameni loviti de nenorocire?
Imi aduc aminte de vremea regimului comunist si de cozile interminabile la “alimentara” atunci cand se aducea putina carne. Mama Ii multumea lui Dumnezeu ca ne-a descoperit adevarul reformei sanitare si nu mai eram nevoiti sa stam la acele cozi. De fapt, mama se ruga multumindu-I Domnului, cu alte cuvinte, ca nu suntem ca majoritatea celorlalti oameni ale caror pofte inca nu sunt sfintite.
Era un pacat ca ea Ii multumea lui Dumnezeu ca noi eram altfel decat ceilalti oameni?
Sau, cand vedem oameni clatinandu-se de bautura, sau violenti in timpul meciurilor de fotbal , sau de nestapanit in timpul mitingurilor politice, cati dintre noi nu-I suntem recunoscatori lui Dumnezeu ca ne-a scos din felul desert de vietuire al lumii? Nu este un pacat sa-I multumim lui Dumnezeu pentru ca ne-a scos de pe cararile ratacite ale lumii si ne-a pus inainte alte valori si o alta perspectiva a vietii. Dimpotriva !
Inacelasi timp insa este adevarat ca este primejdios sa te compari cu oamenii. Nu pentru ca a te compara cu oamenii este un pacat in sine, ci pentru ca exista intotdeauna posibilitatea de a gresi in apreciere:
– Stand langa cineva mult mai capabil decat tine, este posibil sa ajungi la complexe de inferioritate, la pierderea simtului valorii personale, la descurajare si chiar la necredinta. Situatia aceasta este cu totul de nedorit pentru un crestin.
– Este insa posibil ca sa se intample si opusul: stand langa cineva mai putin dotat, s-ar putea naste in inima ta complexul de superioritate cu manifestarile ei de mandrie, ceea ce este de asemenea de nedorit pentru un crestin.
Un om ce se afla sub influenta benefica a Duhului Sfant si care are in viata sa roadele Sale, poate sa se compare cu semenii fara sa greseasca nici intr-un sens, nici in altul. Mai intai de toate el se va compara cu Modelul desavarsit care este insusi Domnul Christos.
In concluzie, fariseul nu poate fi acuzat de faptul ca, in rugaciunea sa se compara cu semenul sau. Si noi o facem adesea, fara macar sa ne dam seama.
“Eu postesc de doua ori pe saptamana si dau zecimea din toate veniturile mele.” ( vers. 12 )
Fariseul aminteste acum niste realitati din practica vietii sale religioase. Ceea ce spune el sunt lucruri adevarate, caci e constient ca se afla inaintea unui Dumnezeu atotstiutor. A posti de doua ori pe saptamana ( nu “de dulce”, ci post negru ! ) este o dovada de infranare a poftelor, o dovada ca avea o vointa puternica si o dorinta dupa ceva mai bun.
In general vorbind, omul are disponibilitatea de a renunta la multe lucruri: bani, lux, pozitie sociala…
Cand este vorba insa de placerile legate de hrana, de papilele sale gustative si propriul stomac, renuntarea este mult mai grea. Faptul ca fariseul posteste de doua ori pe saptamana e o dovada de biruinta a unor pofte adanc inradacinate in firea omului.
Plata constiincioasa a zecimii “din toate veniturile”lui este o alta dovada a crediciosiei lui fata de Dumnezeu.
Sa ne oprim acum din analizarea versetelor biblice si sa observam care a fost greseala atat de grava pe care a facut-o fariseul, incat rugaciunea sa nu a putut fi primita de cer.
Sa recapitulam:-Fariseul este un om care-L cauta pe Dumnezeu
-Fariseul se duce la Templu sa se roage, chiar daca nu e o zi deosebita de sarbatoare. El nu o face, cel putin in acest caz, de ochii lumii, ci cu sinceritate.
-Rugaciunea fariseului nu e rostita cu glas tare, pentru a fi auzit.
-Manifesta recunostinta fata de Dumnezeu a carui interventie o recunoaste in viata sa.
-Este corect in datoriile sale fata de Dumnezeu si stie sa-si infraneze poftele trupului.
Atunci unde a gresit fariseul ? Ce a facut el, sau ce nu a facut, astfel incat Mantuitorul sa afirme despre el ca s-a coborat acasa fara sa primeasca aprobarea divina?
Atunci cand invatam despre rugacine aflam, printre altele, ca ea este “respiratia sufletului”. Dupa cum un trup care nu respira cateva minute moare , la fel se intampla cu un suflet care nu se roaga. Mai crand sau mai tarziu el va fi mort.
Respiratia fizica doua faze: inspiratia si expiratia. “Respiratia sufletului” are si ea doua componente: lauda si cererea. Daca ducem comparatia mai departe, lauda adusa lui Dumnezeu este expiratia, iar cererile pe care le aducem inaintea Lui reprezinta inspiratia, prin care ne deschidem larg sufletele pentru a fi umplute de binecuvantarile ceresti.
Atata timp cat traim pe pamant, in conditiile pacatului, rugaciunea noastra nu poate fi alcatuita doar din laude sau doar din cereri. Daca vom “expira” mereu ( laude ) fara sa “inspiram” ( cereri ), ne vom asfixia. Daca, dimpotriva, vom “inspira”mereu ( cereri ), fara sa “expiram” ( laude ), vom ajunge la acelasi rezultat.
Ati observat ce face fariseul din pilda? El “expira” mereu. Rugaciunea lui este doar lauda , fara nicio cerere. El Il lauda pe Dumnezeu, apoi se lauda pe sine pana ce sufletul sau moare asfixiat de prea multa multumire de sine. Oare fariseul acesta nu avea nicio nevoie? Nu are nimic de cerut lui Dumnezeu?
Daca este ceva grav in viata acestui om, de altfel foarte religios, este faptul ca nu mai simte nicio lipsa, nicio nevoie pe care sa o aduca inaintea Domnului. El “s-a imbogatit si nu duce lipsa de nimic”(Apocalipsa 3, 17 ), asemenea laodiceeanului care isi este lui insusi atotsuficient. Folosid alte cuvinte, rugaciunea fariseului ar putea sa sune astfel: “Doamne, totul e in regula. Sunt neprihanit si astept sa-mi dai rasplata pentru ce am facut cu viata mea.”
Oh ! Vai de voi, carturari si farisei care nu mai simtiti pacatosenia voastra, care faceti din faptele voastre bune merite inaintea lui Dumnezeu, obligandu-L sa va mantuiasca pentru ca va considerati cei mai neprihaniti dintre oameni! Cum veti sta in picioare in ziua cea mare a judecatii sfinte, cand orice lucru ascuns al inimii va fi scos la iveala?
Concluzii:
In ochii oamenilor, diferenta dintre fariseul si vamesul din pilda este una foarte mare, balanta inclinand in favoarea celui dintai. In ochii lui Dumnezeu lucrurile stau, uneori, exact invers, caci “Domnul nu se uita la ce se uita omul; omul se uita la ce izbeste ochii, dar Domnul se uita la inima.”(1 Samuel16, 7 )
Stand si meditand la aceasta pilda, imi pun mie si va pun si d-v cateva intrebari spre cercetare de sine:
1. Tin ca imaginea mea in fatza semenilor mei sa fie cat mai buna, chiar daca inima mea nu este tocmai curata ? Daca raspunsul este da, atunci sunt un fariseu al secolului al 21-lea.
2. Cand fac o fapta buna unui semen de-al meu, sau cand imi implinesc datoriile fata de Dumnezeu, pentru ce o fac: din teama de a nu pierde mantuirea, din pura datorie sau pentru a-L obliga in felul acesta pe Dumnezeu sa ma mantuiasca ? Daca raspunsul este da, atunci sunt un fariseu al veacului in care traim.
3. Ma plec vreodata in rugaciune fara sa simt nevoia sa-I cer ceva? Simt ca totul e in regula in viata mea astfel incat nu mai am nimic de cerut Domnului? Daca raspunsul este da, atunci, cu siguranta sunt un fariseu al zilelor din urma.
“Cu cat ne apropiem mai mult de Domnul Christos si cu cat vom vedea mai clar curatia caracterului Sau, cu atat mai limpede ne vom da seama de nespus de marea pacatosenie a pacatului si cu atat mai putin vom cauta sa ne inaltam pe noi insine. Aceia pe care cerul ii recunoaste ca fiind sfinti, sunt ultimii care sa faca parade de propria lor bunatate.” Parabolele Domnului, E.G.White ,pag. 23
Lori Balogh
