2
Views

 

PE LIMBA ZORILOR

E v a n g h e l i a     î n     l u c r u r i l e    d i n     n a t u r ă

 

Un jurnal de meditație, devoțiune și creație             

de  ION BUCIUMAN                                              

                                                                                                               NUMĂ‚RUL  08                                                                                                                       

                                                                                                                     10 noiembrie, 2005

 

 

 

       rost

 

 

Aici pășesc cei curați cu inima pentru ași oglindi sufletul în minunile efemere sau perene ale lumii lăsate de Dumnezeu  să ne conducă la Sine. Aici este sala de clasă în care El predă lecții de frumusețe, puritate și dragoste. Veniți încet, stați în liniște, umblați pe vârfuri și când plecați aveți grijă să nu trântiți ușa, lăsați-o întredeschisă!  

 

 

 

 

        editorial

 

 

Pădurea foșnind sub mângâierea domoală a vântului spune: „Sunt vie chiar și atunci când voi mă considerați moartă. Nu trebuie să vă întristați dacă-mi schimb hainele și nici dacă mă vedeți goală. Am obosit de greul verde al fabricilor mele de oxigen și al repetițiilor de la concertele de privighetori cu sălile goale, așa că  am nevoie să mă odihnesc puțin până la primăvară. Îmi iau și eu concediu. Până atunci nu trebuie să vă temeți de mama mea. Mama pădurii este numai în mintea voastră bântuită de stafii acum de Haloween, care stafii, nici ele nu există. Dar există diavol care își ascunde firea, planurile și lucrarea dând vina pe alții. El știe să folosească frica voastră căreia îi dă forme demonice, ca să nu vorbească nimeni de ale sale. Astfel că vă las pe mâna Tatălui Meu, pe Care aș vrea să-L cunoașteți. Dar vă las acum, că tare mi-e somn. O să vă caut la primăvară. Pa!”

 

 

 

 

 

          atelier (p)

 

semn

 

își flutură noaptea înaltă

eșarfa de lumină

luată dintr-un curcubeu uitat

peste cheiul înghețat

al miazănoaptei

în timp ce așteaptă

descălecatul zorilor

 

 

gri

 

după ultima încercare

de ași repara verdele

pătat cu toate formele

de galben și roșu

pomii s-au îmbrăcat

în alb negru în ton

cu ceața mocnită

       

 

 

 

       atelier (m)

 

COT

Brațul n-ar fi mână dacă nu s-ar îndoi din cot. Dar  atunci când brațul se îndoiește, nu înseamnă că nu mai poate crede, ci chiar îndoindu-se, el devine credincios chemării sale care îl mână să slujească neobosit. Cotitul este o trebă care depine foarte mult de cei care se cotesc în loc să facă o cotitură necesară și corectă. Apoi se târăsc pe coate, dar pe genunchi mai puțin, pentru a mai recupera ceva de care i-a durut în cot până acum. Treptat, treptat, cotul a devenit măsura de lungime necesară corăbiei și cortului. Din lipsă de ruletă, Noe și Moise au dat cu cotul cinstit, ca să dea măsura exactă mântuirii arătate în chipul de pe munte și care fusese legănată zdravăn pe apele cele mari.

 

CUC 

Pasărea cântătoare care-și spune cu de la sine putere numele, reprezintă de fapt o școală filosofică la modă. Acesta constă din două idei de bază. Prima este iresponsabilitatea personală, ruinătoare pentru interesele, truda și nevoile altora și a doua este singurătatea care rezultă din această orientare. Cucului nu-i place să fie om de casă. Numele său masculin pentru o pasăre care-și duce copii la creșă, și apoi uită să-i mai ia acasă, pentru că nu-și face și nu are casă, crează confuzie de identitate. Cucul nu mai știe dacă este el sau ea. Astfel se conturează concepția sa homosexuală. Odată ajuns la o asemenea concluzie, flueră a pagubă: „cucu”, pe limba lui și se înstrăinează de tot.

 

        

            chilie

 

Doamne, Mă tot învăluie ceața asta de toamnă și se face tot mai frig în casa sufletului meu. N-ar fi bine să intrii și să rămâi la mine, că nici Ţie nu Ţi-e ușor singur pe-afară și văd că tot bați pe a porți închise. Poate din singurătățile noastre unite, s-o face mai cald și pentru alții. Hai, ce zici, vii? Te iubesc, Doamne! 

 

 

             taifas

 

         Măi omule, cum să te desvăț de hoinăreala prin pădure și de umblatul cu capul prin nori. Mai coboară și tu cu picioarele pe pământ că nu poți bea apă după cântatul în frunză.

         Fiecare lucru la vremea lui și la locul lui. Umblatul după melci își are vremea lui și măturatul prin curte nu se face tot timpul. Cât despre cântatul din frunză, acesta poate fi făcut în timp ce dau de mîncare păsărilor. La cele din ogradă, bineînțeles, că la cele din pădure le dă Tatăl.

         Bine mai știi să-ți aperi planurile când îți place ceva. Ești tare iscusit când este vorba să-i lămurești pe alții despre ceea ce faci tu. Dar despre ceea ce fac alții pare că nici  nu te interesează.               

         Sunt foarte interesat ce fac toți, și de aceea sunt atent la ceea ce face Dumnezeu pentru toți. Lucrul acesta îl înțeleg cel mai bine pe limba zorilor. Când ascult psalmul de dimineață al florilor de Nu-mă-uita, pot să-i înțeleg mai bine pe cei de la margine, pe care nu-i aude nimeni.

         Bine, bine, văd că n-o scoate omul la capăt cu tine numai daca lasă după tine. Acum du-te și adu-mi niște apă!

         Am adus deja. Te-am văzut mai devreme căutând din ochi după cană, în timp ascultam șoaptele pomilor goi.

                 IB.  ionbuciuman@yahoo.com, izbuc3@yahoo.com       

                                           www.intercer.net/article.php?id=472

          Ion Buciuman

PE LIMBA ZORILOR ,     Numărul 08,  10 noiembrie, 2005

Pe limba zorilor – Numarul 08, 10 Noiembrie 2005

| Pe limba zorilor (Ion Buciuman) |
Despre autor
-