FORTĂREAŢA DIN PUSTIU
(Eseu biblic) (19)
CONCLUZII
În concluzie, abordăm două probleme extrem de spinoase: Biblia şi Sanctuarul ceresc şi Adventismul şi Sanctuarul ceresc. Doi versanţi tematici foarte importanţi: Versantul biblic şi Versantul adventist.
În realitate, întreaga problemă religioasă, din acest cadru, se reduce la noţiunea de Mântuitor: un Mântuitor-Preot sau un Mântuitor-Mijlocitor. O problemă legată de Sanctuarul ceresc. Ca urmare, concluziile noastre se referă la două problematici distincte: (I) Biblia şi Sanctuarul ceresc şi (II) Adventismul şi Sanctuarul ceresc.
- I. BIBLIA ŞI SANCTUARUL CERESC
Noţiunea de „preot” se referă, biblic, la o persoană care are „ceva de adus” (Evr, 8, 3): fie pentru a aduce „altceva” decât pe sine (adică simbolul unui animal – Evr. 8, 5 p.p.), fie pentru a se „aduce” pe sine însuşi (adică realitatea preoţească – Evr. 7, 27).
Noţiune de „mijlocitor” se referă, biblic, la preotul care s-a „adus” pe sine însuşi (Evr. 8, 6). Din acest moment este „mijlocitor” al unui nou legământ în care sacrificiul substituitor este realizat (Evr. 12, 24).
Din acest complex de probleme se nasc în sfânta Scriptură trei aspecte fazice de tip istorico-religios distincte: (1) Mântitorul şi preotul aaronic, (2) Mântuitorul şi preotul melhisedechian şi (3) Mântuitorul şi Mijlocitorul omenirii.
1. MÂNTUITORUL ŞI PREOTUL AARONIC
(Preotul care nu se aduce jertfă pe sine însuşi)
Mântuitorul şi preotul aaronic este prima fază istorico-profetică a mântuirii. O fază care aparţine Vechiului Testament şi care are ca sistem ilustrativ Sanctuarul. La rândul lui, Sanctuarul are două aspecte: o structură şi o funcţionalitate.
Structura Sanctuarului prezintă adevărul universal al vechii dispensaţiuni. Şi anume, faptul ca pocăinţa umană nu poate primi iertarea divină, deoarece Domnul Hristos nu este jertfit. Semnul nejertfirii Sale este Perdeaua despărţitoare. Ea este obstacolul structural între camera pocăinţei umane şi capera iertării divine.
Funcţionalitatea Sanctuarului prezină adevărul individual al vechii dispensaţiuni. Şi anume, faptul că este posibilă depăşirea momentată a acestui obstacol prin aducerea unui simbol anticipat (animalulul) de jertfă, păstrând Perdeaua despărţitoare. În felul acesta, pocăinţa umană poate primi iertarea divină în mod anticipat.
Preoţia aaronică şi Sanctuarul sunt trup şi suflet. Nu se poate concepe unul fără celălalt. Preoţia levitică este roata de moară a tuturor axelor care pun în mişcare colosul ritualic al religiei iudaice.
Animalul de jertfă îndeplineşte rolul simbolic al substituitorului divin. Un substituitor ilustrativ care acopere cerinţa juridică penală – într-o expresie anticipată – demonstrând tocmai lipsa persoanei divine, ce trebuie să se jertfească pe Sine.
Biblia arată că Domnul Hristos nu-l întruchipează pe preotul aaronic. Acesta doar îl prezintă temporar. Domnul Hristos întruchipează preoţia melhisedechiană.
Dacă, dar, desăvărşirea ar fi fost cu putinţă prin preoţia leviţilor – căci sub preoţia aceasta a primit poporul Legea – ce nevoie mai era să se ridice un alt preot „după rânduiala lui Melhisedec”, şi nu după rânduiala lui Aaron ? – Evr. 7, 11.
2. MÂNTUITORUL ŞI PREOTUL MELHISEDECHIAN
(Preotul care se aduce jertfă pe Sine Însuşi)
Domnul Hristos, Mântuitorul, este preot după rânduiala lui Melisedec fără Sanctuar. Melhisedec este un preot care aduce şi el un ritual simbolic, nu însă simbolul aaronic (un animal), ci simbolul melhisedechian (pâine şi vin). Exact simbolul Domnului Hristos în timpul jertfirii.
„Luaţi, mâncaţi; acesta este trupul… Beţi toţi din el; căci acesta este sângele Meu, sângelele legământului celui nou” (Mat. 26 u.p, 27 u.p., 28 p.p)
Domnul Hristos se întrupează, aşadar, în calitate de preot care poartă simbolul preotului melhisedecian. Adică se jertfeşte pe El Însuşi.
Domnul a jurat şi nu-i va părea rău: „Tu eşti preot în veac, în felul lui Melhisedec” – Ps. 110, 4.
Ce înseamnă, în Biblie, a fi preot în felul lui Melhisedec ? Cu alte cuvinte, a fi preotul care întruchipează – pâinea şi vinul – prin jertfirea preotului însuşi. În Cartea către Evrei, Domnul Hristos este descris de 7 ori ca fiind Mare Preot după rânduiala lui Melhisedec (Evr. 5, 6,10; 6, 20; 7, 11, 15, 17, 21).
După ce-L prezintă pe Domnul Hristos ca Mare preot după rânduiala lui Melhisedec, Cartea către Evrei ne spune, în ce constă diferenţa dintre preotul aaronic şi preotul melhisedechian.
Care n-are nevoie, ca ceilalţi preoţi, să aducă jertfe în fiecare zi, întâi pentru păcatele sale, şi apoi pentru păcatele norodului, căci lucrul acesta l-a făcut o dată pentru totdeauna, când S-a adus jertfă pe Sine Însuşi – Evr. 7, 27.
3. MÂNTUITORUL ŞI MIJLOCITORUL OMENIRII
(Transformarea Preotului mehisedechian în Mijlocitorul omenirii)
În Cartea către Evrei suntem informaţi că am avut un Mare Preot (melhisedechian) care s-a jertfit, pe El Însuşi, trecâd prin Sanctuar şi instalându-se la „dreapta scaunului de Domnie”. Acest Mare Preot după rânduiala lui Melhisedec a căpătat o altă slujbă. Şi anume, slujba de „mijlocitor” al Noului Legământ.
Pe care o avem ca o ancoră a sufletului; o nădejde tare şi neclintită, care pătrunde dincolo de perdeaua dinăuntruL Templului, unde Hristos a intrat pentru noi ca înainte mergător, când a fost făcut Mare Preot în veac după rânduiala lui Melhisedec – Evr. 6, 20.
Ni se spune că Domnul Hristos a îndeplinit, exact ce prevedea Perdeaua despărţitoare. Adică traversarea Perdelei şi a Sanctuarului însuşi, prin satisfacerea reală a Sanctuarului simbolic. Pentru că El nu este preotul care se opreşte în faţa Perdelei interioare, ci care o străbate cu trupul Său, căpătând o altă calitate.
Dar acum, Hristos, a căpătat o slujbă cu atât mai înaltă, cu cât legământul al cărui mijlocitor este El, e mai bun, căci este aşezat pe făgăduinţe mai bune – Evr. 8, 6.
Sublinierea biblică nu lipseşte în această privinţă. Se precizează mereu că El, Marele Preot după rânduiala lui Melhisedec, jetfindu-se pe Sine Însuşi, se transformă în Mijlocitorul omenirii.
Şi tocmai de aceea este El mijlocitorul unui legământ nou, pentru ca, prin moartea Lui, pentru răscupărarea din abaterile făptuite sub legământul dintâi, cei ce au fost chemaţi, să capete veşnica moştenire, care le-a fost făgăduită – Evr. 9, 15.
În toată Biblia Noului Testament – în afara de Epistola lui Pavel către Evrei, care se ocupă tocmai de transformarea Marelui Preot după rânduiala lui Melhisedec în Mijlocitorul omenirii – nu mai întâlnim, nici chiar la Apostolul Pavel, titulatura de Mare Preot, a Domnului, ci exclusiv titulatura de Mijlocitor.
De Isus, Mijlocitorul legământului celui nou, şi de sângele stropirii, care vorbeşte mai bine decât sângele lui Abel – Evr, 12, 24.
Din punct de vedere biblic, a vorbi actualmente despre Domnul Hristos ca Mare Preot însemnă a nega propria Sa jertfire.
Copilaşilor, vă scriu aceste lucruri, ca să nu păcătuiţi. Dar dacă cineva a păcătuit, avem la Tatăl un Mijlocitor, pe Isus Hristos Cel neprihănit – 1 Ioan 2, 1.
II. ADVENTISMUL ŞI SANCTUARUL CERESC
Adventismul şi Sanctuarul ceresc este încă o importantă problemă. Un fapt care impune desfăşurarea fazei secundare (corectoare) a Reformei religioase a secolului al XIX-lea. Una dintre temele într-o furtunoasă dezbatere este şi noţiunea de „sanctuar ceresc”, de „preot” şi de „mijlocitor. Subiectul este încă dificil de elucidat. Orizontul analitic al dialogului se îngustează însă, cu atât mai mult, cu cât avem de a face cu un cadru de cultură religioasă tradiţională. De fapt, un amestec de cultură religioasă, atât tradiţională, cât şi biblică. Şi tocmai acest amestec de idei, cu diferite greutăţi specifice, împovărează la extrem procesul de limpezire conceptuală.
Faptul că, dintr-o greşeală, Sanctuarul ceresc a fost aparatul ghipsat al fracturii noastre doctrinare, în anul 1844, nu înseamnă să nu ne mai scoatem ghipsul acesta, cât vom exista ca denominaţiune. Şi mai ales să spunem cu mândrie ca Sanctuarul ceresc este specificul avent. De fapt, Mijlocitorul ceresc la tronul divin şi întreita Solie îngerească sunt specificul advent. Nu Sanctuarul ceresc este specificul nostru, ci învăţătura Sanctuarului pământesc, în privinţa mântuirii: pocăinţa umană pe baza Decalogului şi iertarea divină pe baza Crucii. Acestă ordine strictă de lucru, din Sanctuarul pământesc (fiindcă pe cel ceresc nu-l cunoaştem) este specificul nostru advent. Suntem (am fost) singura mişcare religioasă fundamentată pe granitul Scripturii: Decalog + Cruce = mântuire.
Sfânta Scriptură, aşa cum am văzut mai sus, eşalonează în trei faze distincte funcţiile Domnului Hristos. În schimb, adventismul generează în sânul său trei orientări diferite în cadrul acestei teme centrale a Planului de Mântuire.
1. ORIENTAREA INIŢIALĂ – MÂNTUITORUL ŞI PREOŢIA AARONICĂ
Ideea salvatoare din dezamăgirea millerită, în anul 1844, este adusă de către mai mulţi, printre care cel mai citat este Hiram Edson (1806-1882). Şi anume, intrarea Domnului Hristos în Sfânta Sfintelor a Sanctuarului ceresc. Aşa debutează adventismul, şi aşa ramâne, în mare parte, pană astăzi. Tânărul millerit profund mistic, nu cercetează Scriptură, ci găseşte, în imaginaţia sa, considerată viziune, soluţia salvării de moment.
Cercetările Sanctuarului urmează după aceea intens. Majoritatea cercetătorilor biblici bizuindu-se însă, nu pe Biblie, ci pe confirmările vizionare ale Ellenei White. O persoană adventistă care sfătuieşte să nu rămânem la „lumina mică”, prezentată de ea, ci să mergem la „lumina mare”, adică la Biblie. Cei mai mulţi cercetători rămân însă la „lumina mică”, şi nu mai simt nevoia să meargă la „lumina mare”. Şi, aşa de un secol şi jumătate, ne bazăm pe o luzie, nu pe o realitate.
Apar cărţi care vorbesc despre Sanctuar în Epistola către Evrei. Adventismul nu studiază însă această epistolă, decât în capitolul 8 şi 9. Şi nici pe acestea integral. Totul este tradiţional.
Se axează pe expresia din Evr. 8, 1-2, din care spicuim: „Punctul cel mai însemnat al celor spuse, este că avem un Mare Preot, care S-a aşezat la dreapta scaunului de domnie”. Dacă cercetăm însă cele spuse, în capitolele 5-7, înţelegem că avem un Mare Preot după rânduiala lui Melhisedec, care S-a jertfit pe Sine Însuşi. Prin urmare, pe Cruce am avut un Mare Preot după rânduiala lui Melhisedec, care S-a jertfit pe Sine Însuşi. După aceea nu mai avem un Mare Preot, ci un Mijlocitor. Fiindcă în jertfire, Domnul Hristos se transformă din Mare Preot în Mijlocitor. După jertfire El nu mai este preot, fiindcă nu mai are nimic de adus.
Adventismul de orientare clasică, ca să se facă mai justificat, adaugă expresiile „ca slujitor al Locului prea sfânt, şi al adevăratului cort, care a fost ridicat nu de om, ci de Domnul”. Se arată astfel, că prin jertfa Sa, Domnul Hristos satisface adevăratul „cort”. Adică Planul de Mântuire.
Aparenţa care se naşte, constă în faptul că scriitorul epistolei, face însă în capitolul 8 o comparaţie simbolică. Comparaţiile respective între „cer” şi „sanctuar” le face, şi în capitolul 9. Pentru el, „cerul” şi „sanctuarul” alcătuiesc o unitate deoarece rolul de Mijlocitor din „cer” este, tot odată, soluţionarea simbolisticii din Sanctuarul pământesc.
2. ORIENTAREA ULTERIOARĂ – MÂNTUITORUL ŞI PREOTUL MELHISEDECHIAN
(Preotul care se aduce jertfă pe Sine Însuşi)
În epoca noastră există o nouă orientare. Un concept care păstrează Sanctuarul ceresc în continuare, dar care consideră că Domnul Hristos îndeplineşte slujba de Mare Preot după rânduiala lui Melhisedec. Reproduc un citat dintr-o revistă adventistă, de largă circulaţie: „Prin puterea jertfei sale, ca adevărat Miel de jertfă pe pământ, şi în viitor Mare-Preot, după rânduiala lui Melhisedec, în Sanctuarul ceresc (Evr. 7, 12. 21. 28)” (Solia Adevărului Prezent, A fi sau a nu fi un Sanctuar în cer, dr. Th. Rădulescu, trim IV, 2010, pag. 13) . Este vorba, desigur, despre o înnoire în gândire, dar nu o aşezare în expresia corectă a sistemului preoţesc biblic.
3. ORIENTAREA MODERNĂ – MÂNTUITORUL – MIJLOCITORUL OMENIRII
(Transformarea Preotului mehisedechian în Mijlocitorul omenirii)
Exită şi o orientare care înţelege faptul că nu poate exista, din numeroase motive, un Sanctuar ceresc. Şi, totodată, că nu există actualmente, în cer, noţiunea de Mare Preot, deoarece Domnul Hristos este jertfit.
Motivele pentru care este exclus Sanctuarul ceresc şi pentru care Domnul Hristos este Mijlocitor, nu Mare Preot, sunt foarte multe. Următoarele sunt cele mai importante: (a) copia lui Moise, (b) Perdeaua despărţitoare, (c) simbolismul Sanctuarului, (d) preoţia levitică şi (e) diferenţa dintre cele două naturi (umană şi divină).
(a) Copia lui Moise este socotită o redare după un originalul ceresc. În originalul ceresc nu există însă animale, sânge, preoţi, pânză, lemn, metal etc. Ca atare, nu este vorba despre copia Sanctuarului ceresc, ci despre copia unui model identic pe care Dumnezeu îl prezintă, lui Moise, întro viziune.
(b) Perdeaua despărţitoare este paravanul care sepră Sfânta de Sfânta Sfintelor. Un pravan care este distrus o dată cu moartea Domnlui Hristos pe Cruce. O distrugere care este sinonimă cu distrugerea Sanctuarului însuşi. Prin urmare, un Sanctuar ceresc nu poate exista, fiindcă nu mai există Pedeaua despărţitoare.
(c) Simbolistica, în sine, înseamnă întotdeauna „ceva” care se referă la „altceva”. Dacă pe pământ este un Sanctuar, în mod simbolic, în cer nu poate exista, de asemenea, un Sanctuar, ci „altceva”. Adică principiile mântuirii, mai exact, Planul de Mântuire. Dacă ar exista în cer un Sanctuar, nu ar mai fi vorba despre un simbol, ci despre o copie.
(d) Preoţia levitică este una din dovezile covârşitoare în excluderea Sanctuarului ceresc din gândirea adventă. Din moment ce Domnul Hristos intră în Sanctuar înseamnă că îmbracă titlul de preot aaronic. Se ştie însă că Domnul Hristos îmbracă preoţia lui Melhisedec. O preoţie care o consumă pe Cruce, transformându-se în Mijlocitor.
(e) Diferenţa radicală dintre natura divină şi natura umană scoate total din discuţie noţiunea de Sanctuar ceresc. Se ştie că în natura umană există o structură şi o funcţionalitate specifică denumită Sanctuar. În natura divină, aflându-se ceea ce „omul n-a văzut” şi la mintea omului „nu s-a suit”, se înţelege că nu poate exista o structură identică.
Domnul Hristos se află în cer, în calitate de Mijlocitor al omului.
Fiecare persoană are libertatea – ca în urma cercetării biblice – să se încadreze, conform alegerii proprii, în oricare dintre aceste trei orientări.
– Sfârşit –
