29
Views

EXPERIMENTUL TERRA – EXPERIMENTUL DREPTĂŢII

– Eseu biblic- (2)

„Experimentul Terra” este „Experimentul Dreptăţii”. În sublima sa habitudine universală, dreptatea divină supraveghează şi păstrează intactă „natura lucrurilor”.  Rebelă nu este „natura lucrurilor”, o realitate care ar încearca să iasă singură din chingile sale proprii. Tot aşa cum, nici dreptatea divină nu intervine, în acest sens peste tot, ca un autentic jandarm al Universului. Germenul denaturării realităţii sau al nedreptăţii din întregul peisaj al lumilor raţionale, nu se află ca un focos în obiectele inerte. Repudierea dreptăţii divine este apanajul neliniştit al subiectelor libere. Într-un cuvânt, al spiritului de oriunde. Omul însuşi – privit în haina lui terestră – este fermentul care degradează covalenţele atomilor umani, încălcând dreptatea divină.

Dreptatea divină, în filigranata sa expresie psihologică, îşi întinde, aşadar, hotarele justeţei sale, în mod exclusiv, asupra lumii spirituale.  Mâinile raţiunii de pretutindeni îşi croşetează din firul său tipul propriu de îmbrăcăminte pentru toate veacurile. În mod practic, dreptatea divină, pentru a-şi putea instala tronul concret şi fastuos în planul abstracţiilor umane, îşi toarnă esenţa juridică într-un tipar pe măsura ei. Este vorba despre tiparul Legii divine. În consecinţă, la pupitrul de lucru, din cabinetul de comandă a Universului, funcţionează, în acest scop, cele două manete juridice ale Legii divine. O manetă specifică normativului moral, care depistează dezordinea liberă (păcatul) şi o manetă specifică normativul penal, care impune scoaterea din existenţă a făpturii respective (moartea).

Structura Legii divine, datorită calităţii sale de instrument astral, îmbracă – pentru depistarea  dezordinii libere umane (păcatul) şi pentru scoaterea din existenţă a făpturii umane (moarte) – o structură binomică. O structură bazată pe două normative constitutive.

Legea divină

I                  I

Normativul  Normativul

moral           penal

Introducerea noţiunii de „iubire divină”, în loc de „dreptate divină”, în volumetria problematicii raţionale a fiinţelor gânditoare, porneşte, în mod grav, de la tălmăcirea greşită în limba română a cuvântului grec „agape”.  Un termen care pulsează din afară, în vastitatea spirituală a fiinţei umane, un „principiu” (idee), şi nu emană niciodată  dinăuntrul nostru, ca un „sentiment” (emoţie).  Cuvântul „agape”, statuează clar  în noi înşine: principiul respectării până la veneraţiei pe Dumnezeu, şi principiul respectării până la sacrificiu pe aproapele. Există în prefaţa obişnuită a oricărei raţiuni, faptul că sentimentele nu poate fi dictate printr-o putere de  lege, ci numai principiile.  Legea divină este purtătoarea principiulul dreptăţii – morale şi penale – structurate juridic (pentru că în Lege ai dreptarul cunoştinţei depline şi al adevărului – Rom. 2, 20).

Dinamica dreptăţii divine, reprezentată prin Legea divină, este exactitatea lucrurilor care asediază din toate părţile raţionalitatea umană, instalând în centrul ei sceptrul stelar al raţiunii divine. Şi totuşi libertatea ordinii libere stă la pândă împotriva ei înşişi. Oricând fiind posibilă deraierea de pe orbita ei de o perfecţiune incontestabilă. În consecinţă, fractura unităţii posibile dintre cele două raţiunii – raţiunea divină şi raţiunea umană – este previzivilă, fiind prevăzută din timp, de către Divinitate. În carnetul său istoric, Divinitatea notează, în lungile sale ecuaţii depistatoare, cauzele accidentului  total posibil al „întâmplării” fatale.

Şi rezultatul final al prognozei divine, în această privinţă, constă în descoperirea, în diagrama universală a existenţei, o discrepanţă fundamentale: discrepanţa dintre fiinţa liberă şi Legea divină. Cu alte cuvinte, înseilând faptele într-o paranteză emoţională, fiinţa liberă  este articulată relativ, adică benol, cu normativul moral, în timp ce, Legea divină este articulată în mod asolut cu pârghia penală a Legii divine.

Păcatul şi moartea îşi fac astfel loc întunecos pe linia orizontului lumii umane. O lume în care circumferinţa raţiunii şi a vieţii umane, grav ştirbite, se înscriu, umbroase,  pe steagul acesteia coborât în bernă. Adevărul este trist. O panică total justificată aleargă pe toate culoarele gândirii eterne. Clopotul misterului îşi dă în vileag tot impasul. În aceeaşi clipă, din minunatul Tezaur al  cunoaşterii divine, debarcă, într-un mod fulgerător în consiliul divin, triumfătoarea soluţia salvatoare: Planul de Mântuire.  O reparaţie  extrem de costisitoare, prin retopirea eternităţii, în aşa fel, încât să se poată relua firul timpului de la capăt, fără nici o întrerupere vizibilă.

Planul de Mântuire, fiind forma reală de rearticulare dintre Legea divină şi om, intră astfel pe eşichierul lumii umane zdobite de păcat şi de moarte. O  refacere complexă, prin cele două suduri definitive: reînnodarea sudurii morale relative prin Duhul Sfânt şi  substituirea sudurii absolute prin Domnul Hristos.

Întregul cer îşi reia respiraţia. Planul de Mântuire îşi instalează Legămintele. Nişte contracte ferme între bolta cerească şi curbura de lut a lumii noastre. Nişte îmbrăţişări strategice între naşterea din nou a omlui, prin Duhul Sfânt, şi  trupul de împrumut al Domnului Hristos.

BIBLIA ŞI LEGĂMÂNTUL MÂNTUIRII

Două alienări umane imense şi cutremurătoare sunt mistuite de veacuri în marele cuptor al probloematicii Planului de Mantuirii: Păcatul şi Moartea.

Păcatul – criza libertăţii etice. Refuzul uman continuu de a purta inevitabila platoşă spirituală a normativului moral al Legii divine, pentru rgelementarea ordinii libere. O specială formă de libertate care este, în realitate, un caz paticular al robie – al robiei de sine. Dureroasa şi, în acelaşi timp, necesara stăpânire a omului asupra lui însuşi, pentru a putea fi asigurată libertatea tuturor.

Moartea – criza existenţei fizice. Obligativitatea sacră de a pune în aplicare inevitabila seceră coercitivă a normativului penal al Legii divine, pentru soliţionarea dezordinii libere. O reacţie pinitivă de ordin capital pe care, mai înainte de a o aplica în mod drept asupra oricărui om, Dumnezeu o aplică uimitor – în mod salvator pentru fiinţa umană – asupra Lui Înşuşi.

Înalta ştiinţă divina – ştiinţa ştiinţelor – care dezbate şi care tratează această inegalabilă drama şi epopee universală este cuprinsă în vasta şi complexa temă scripturistică a Legământului biblic.

Cu aplombul unui ton unic şi esenţial, Biblia excelează deopotrivă şi prin anvergura ei tematică, şi prin anvergura ei stilistică. Pendulând într-un mod de-a dreptul imprevizivil, între micarea lexicală la modul propriu şi mişcarea lexicală la modul figural, textul sacru pune într-o tensiune greu de suportat bolţile pline de răsunet ale comprehensiunii omeneşti. O comprehensiune care integrează şi Legământul biblic.

Absolută în conţinut şi relativă în formă, Carea Cărţilor se dovedeşte a fi cea mai grea piatră de încercare pentru ochiul omenesc. Şi mai ales, pentru ochiul religios.

Depozitat în cea mai mare parte, în adâncul unor ciudate subtilităţi metaforice, foarte greu de abordat, adevărurile Legământului biblic, ies cu dificultate la lumină. Scoaterea lui la suprafaţă necesită, atât cârligul logicii obişnuite, cât şi cârligul logicii hermeneutice. Acest din urmă procedeu de investigare – cu un inegalabil detector semantic – este absolut necesar pentru tălmăcirea multiplelor nuanţe de cultură, de stil, de gândire şi de metodică analitica, din nemărginitul tezaur informaţional biblic.

Privită prin această prismă, Sfâna Scriptură constituie o operă spiritul-universală, de cel mai mare calibru. Grandiosul său fluviu informaţional este plasat nu atât în rândul cărţilor cu o vorbire directă sau ştiinţifică, ci mai ales în rândul cărţilor cu o vorbire indirectă sau metaforică. Un important fapt pentru care, dincolo de tonul limbajului ei direct şi transparent, Cartea Cărţilor îşi drămieşte măreţele sale adevaruri prin scenariul fastuos al formulărilor alegorice. Şi cel mai înalt, mai complex şi mai vital limbaj al său, cu cracter indirect sau simbolic este, fără îndoială, cel de tip parabolic sau mitologic (mythos = fabulă parabolă).

Legământul, în general, şi Legământul biblic, în special, înseamnă într-un mod cât se poate de clar şi de connvingător: ordine liberă. În cadrul Legământului biblic are loc, în special, refacerea ordinii încălcate de către om. Legământul biblic este astfel un aranjament interpersonal mai amplu sau mai puţin amplu între două părţi – partea umană şi partea divină – două părţi aflafate într-o relaţie reciprocă. O organizarea minuţioasă a spiritului şi a materiei, după anumite reguli, pe cat de stricte, pe atât de eterne. Un legământ al refacerii ordinii morale şi al refacerii ordinii penale. Un concept de colaborare fructuoasă, care implică structuri, funcţii, sisteme şi programe.

Într-un cuvânt, principii şi loialitate.

Acest important sistem divin-guvernametal de lucru – Legământul biblic – este necesar pentru garantarea deplină a existenţei şi a fericirii tuturor fiinţelor inteligente. Condiţia sine qua non a vieţuirii arminioase în marea dimensiune a libertăţii universale. O libertate autocontrolată, legico-moral, de către făptura conştinentă, şi sancţionată legico-penal de către sistemul de drept divin.

Un domeniu deopotrivă şi al poeziei, şi al matematicii, pentru vlăstarul liberului arbitru. Singura temeinicie universală în stare  să poarte cât mai sus drapelul unei vieţi de bun augur.

PRINCIPIILE GENERALE DE CONSTITUIRE ALE  LEGĂMÂNTULUI BIBLIC (va urma)

Experimentul Terra (2), de Cornelius Greising

Despre autor
-