EXPERIMENTUL TERRA – BIBLIE ŞI DOGMĂ
– Eseu biblic – (14)
DOGMA „DUMNEZEIRII” DOMNULUI HRISTOS
Orice dogma este o tradiţie bisericească. Altfel spus, formarea unui concept străin Sfintei Scripturi. Conceptele Bibliei sunt principii. Una dintre cele mai importante dogme ale creştinismului este dogma „Dumnezeirii” Domnului Hristos. Este o dogmă chiar şi pentru cei care acceptă „Dumnezeirea” Sa, dacă nu respectă condiţiile de argumentare ale Sfintei Scripturi.
De exemplu, declaraţia „Dumnezeirii” Domnului Hristos de către Waggoner, o declaraţie care o încântă pe Ellen White, nu are o bază biblică.
Marea dilemă care ia naştere în această privinţă, încă din secolul al IV-lea, constă în faptul că Domnul Hristos este considerat, în natura divină, Fiul lui Dumnezeu. O calitate care se referă la faptul că El are un „început”. Dumnezeu în Sine nu are „început”. Tocmai de acea Arie, pe baza faptului că Domnul Hristos este numit Fiul lui Dumnezeu, îşi dă seama că El are un „început”. Şi, deci, având un „început” nu poate fi Dumnezeu deplin. Aşa privind lucrurile, Arie are dreptate.
În lupta ideologică dintre Smith şi Waggoner, disputa decurge în felul următor:
Smith declară în felul următor: „Dumnezeu singur este fără „început”. Într-un trecut de neimaginat de îndepărtat – într-un timp care se află atât de departe în trecut, încât pentru noi muritorii apare ca din veşnicie – a apărut Cuvântul” (Es war nicht imer so, G. Knight, advent Verlag, 2002, pag 106). Smith nu ia însă în consideraţie îndepărtarea „începutului”, ci doar a faptului că Fiului lui Dumnezeu are un „început”. Din această cauză, ca şi Arie, consideră că Domnul Hristos, nu e Dumnezeu deplin.
Waggoner declară la fel: ”Când Hristos a luat naştere din Dumnezeu… dar aceasta se află atât de departe, în veşnicie, încât Hristos pentru puterea noastră de imaginaţie limitată, este practic fără „început” (idem. pag 106).
Amândoi adversarii doctrinari de la Minneapolis – Smith şi Waggoner – consideră ca Domnul Hristos are „început”. Prin urmare nici o deosebire ca bază logică. Însă rezultatul final este diferit:
– Gândirea lui Smith nu face însă nici un rabat de logică. Dacă cea de-a doua persoană a Dumnezeirii are un „început”, indiferent când, nu poate avea „Dumnezeire” deplină. Este co-substanţial, nu însă şi co-etern cu Dumnezeu.
Gândirea lui Waggoner, în schimb, face un rabat de logică. Dacă cea de-a doua persoană a Dumnezeirii are un „început”, departe în veşnicie, atunci poate fi considerat ca n-are „nici un „început”. În consecinţă, Domnul Hristos are „Dumnezeire” deplină fiind socotit că este co-substanţial şi co-etern cu Tatăl.
Având în vedere modul logic de gândire, trebuie spus că „începutul” Domnului Hristos, nu poate fi anulat, oricât de îndepărtat ar fi aceasta. Prin urmare, fiind vorba despre un „început”, în comparaţie cu Waggoner, Smith are drepate.
De fapt, nici unul nu are dreptate, nici Arie, iniţiatorul acestei teorii religioase. Cu toţii se încurcă în calitatea Domnului Hristos de Fiu al lui Dumnezeu. Domnul Hristos nu este Fiul lui Dumnezeu, în natura divină, fiindcă în Divinitate, nu există reproducere, ca în umanitate. Şi nici în alte lumi ale Universului. Domnul Hristos capătă această calitate, doar când se întrupează. Fiindcă intră în existenţa umană, simulând reproducerea umană. Toate cele trei persoane ale Dumnezeirii sunt egale. Unul dintre Cei trei Egali divini Se intrupează. Şi pentru a-Şi demonstra originea din Divinitate, Domnul Hristos este denumit Fiul lui Dumnezeu, iar pentru a-Şi dovedi transferarea în lumea umană, este denumit Fiu al omului.
1. PRINCIPIUL BIBLIC AL DUMNEZEIRII
Principiul biblic declară existenţa Celor trei persoane ale Dumnezeirii de aceeaşi natură divină (co-existenţială şi co-eternă). Una dintre Cele trei persoane ale Dumnezeirii, aşa cum deja am arătat, se întrupează. Un motiv pentru care poartă, pentru a-Şi arăta originea, denumirea şi de Fiu al lui Dumnezeu (mai corect Fiul Dumnezeirii) şi de Fiu al omului.
La creaţiune Pluralitatea divină există, dar fără să fie definită ca Trinitate. În Noul Testament Pluralitatea divină este definită ca Trinitate, în cadrul Planului de Mântuire. Există o prezentare clară, şi în grup, la Botez (Mat, 28, 19).
În Vechiul Testament nu există o Trinitate definită. Cauza principală constă în faptul că Planul de Mântuire nu este ratificat. Acest plan funcţionează anticipat. Din această cauză, în această perioadă istorică, nu se poate institui Trinitatea Planului de Mântuire. Şi totuşi în prioada vechi-testamentară nu se poate vorbi despre Monoteism, decât în mod aparent. Jahve conduce în virtutea creaţiunii şi în virtutea faptului că El este persoana Trinităţii, desemnată să fie reprezentantul omenirii. Celelalte două persoane ale Trinităţii există, dar sunt prezentate în mod simbolic. Domnul Hristos apare sub forma animalului de jertfă. Duhul Sfânt este prezent sub diferite simboluri.
2. DOGMA TRADIŢIONALĂ A „DUMNEZEIRII” DOMNULUI HRISTOS
Creştinismul, conform crezului niceean, tradiţional, îl consideră pe Domnul Hristos: Fiul lui Dumnezeu: Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat, născut, nu făcut, deofiinţă cu Tatăl, prin care toate s-au făcut (Istoria bisericească universală, prof. Ioan Rămureanu, pag. 126). Problema dificilă constă însă în faptul ca El are un „început”. Un subiect care nu este lămurit, nici până astăzi, în mod deschis.
În afara de tendinţa Trinitarianismului creştin există tendinţa Monoteismului creştin. Se constată din ce în ce mai mult înclinarea tuturor creştinilor spre Monoteism. Nu este vorba de a fi exact aşa cum sunt marile religii ale lumii. Chiar şi conceptul creştinismului clasic, care crede în Trinitate, a fost întdeauna un fals Trinitarianism. Un Pseudo-Trinitarianism. Există trei forme de manifestare a Monoteismului nebiblic sau tradiţional: Monoteismul reducţionist, monoteismul trifaţetar şi monoteismul selectiv.
A. MONOTEISMUL REDUCŢIONIST
Monoteismul reducţionist constă într-o mişcare religioasă care are o extindere istorică foarte vastă. Orientarea în cauză începe în secolul al IV-lea şi îmbracă diferite denumiri: arianism, unitarianism şi deism. Acest monoteism constă în reducerea Trinităţii la o singură persoană, şi anume, la Dumnezeu-Tatăl.
Arianismul
Conceptul arianismului porneşte, în secolul IV, de la preotul Arie din Alexandria. Ideea lui se bazează pe conceptul creştinismului respectiv, considerând pe Domnul Hristos, ca Fiu al lui Dumnezeu. O apariţie existenţială cândva în istoria Universului. În consecinţă, Domnul Hristos are un „început”. Dacă are un „început”, atunci nu este Dumnezeu deplin. Este co-substanţial cu Dumneze, nu însă co-etern.
Disputa capătă dimensiuni universale care impun tratarea acestei teme inflamabile în cadrul Sinodului de la Niceea (325). Arie este considerat eretic. De fapt, eretice erau ambele părţi. Fiindcă, în mod biblic, Domnul Hristos nu este Fiul lui Dumnezeu în eternitate, ci numai în cadrul întrupării umane. Nu se naşte în natura divină, ci numai în natura umană.
Ideea că Domnul Hristos este născut în eternitate este preluată din înţelegerea greşită a capitolului 1 din Coloseni. O citire atentă arată că „El este începutul, cel dintâi născut dintre cei morţi, pentru ca în toate lucrurile să aibă întâietatea” (Col. 1, 18). Este clar faptul că prin El, nu are loc creaţiunea Universului, fiindcă aceasta ne este descrisă biblic, ci în re-creaţiunea spirituală şi fizică a lumii umane şi, totodată, în recreaţiunea spirituală a Universului. „Şi să împace totul cu Sine, prin El, atât ce este pe pământ, cât şi ce este în ceruri, făcând pace, prin sângele crucii Lui” (Colos. 1, 20).
Prnind de la ideea că Domnul Hristos are un „început” în Divinitate, Arie este deplin logic. În acest caz, Domnul Hristos este co-existenţial, nu însă şi co-etern cu Dumnezeu. Partea adversă, de la Niceea, nu este logică, deoarce acceptă „începutul” Domnului Hristos, dar nu ia în seamă faptul acesta. Adică urmarea logică a acestui fapt.
Unitarianismul
Unitarianismul reprezintă preluarea ariansmului de către protestantismul secolului al XVI-lea. Părintele acestuia este italianul Lelio Sozzini (Socinus) (1525-1563). Orientarea respectivă se răspândeşte ulterior în Polonia, unde este persecutată, şi de unde unitarianismul, primind acest nume în 1600, se refugiază în Olanda, Anglia şi Transilvania. În ultima emigrare capătă nuanţa de unitarianism sabatist.
Deismul
Deismul face parte din arianismul sau din unitarianismul modern. Îşi face apariţia în Anglia secolului al XVII-lea. Este vorba despre o religie filozofică, prin care se elimină ritualurile şi toate manifestările cu caracter mistic. Aparţinând intelectualităţii, deismul promovează concepte religioase cu caracter biblico-ştiinţific. Consideră că Dumnezeu crează lumea şi că o părăseste. Biblia spune la fel, dar arată că nu este vorba, despre ceva obişnuit, cum crede deismul, ci din cauza căderii omului în păcat. Deismul religios se bazează, pe existenţa Unui singur Dumnezeu şi pe păzirea Decalogului.
Deismul se dezvoltă într-o ramură socială şi una religioasă. Reprezintă gândirea intelectuală a timpului. Deismul are un rol foare mare în adventism. Christian Connection este singura religie care primeşte în sânul ei Mişcarea millerită. Prin unire cu teismul se fuzionează, generând adventismul. Nu este de mirare, că, pănâ la fuziunea acestor două curente, există şi scrieri deiste în adventism. Adventismul este fondat în 1861 şi este Trinitarian.
B. MONOTEISMUL TRIFAŢETAR
Există, atât în creştinismul universal, cât şi în adventismul actual, o bizară tedinţă spre dezvoltarea unui Monoteism particular. Adică spre contopirea Celor trei persoane ale Divinităţii într-una singură. O noţiune care corespune cu cerinţa omului modern de a concepe o unică Forţă Supremă. Nu numai oamenii de religie, dar şi diafara acesteia, chiar şi ateii, cred într-o măsură importantă în „Ceva” sau în „Cineva”. O Inteligenţă nepersonală care ordonează Universul. Dumnezeul omului modern este unic, printr-o unitate de cultură. O Existenţă cu caracter Monoteist.
Biblia introduce noţiunea de Planul de Mântuire. Un concept care diferenţiază rolurile divine, impunând noţiune de Dumnezeu judecător (Dumnezeu-Tatăl), noţiunea de Dumnezeu Mijlocitor (Dumnezeu-Fiul) şi noţiunea de persoană divină destinată formării educative a spiritului uman (Dumnezeu-Duhul Sfânt).
O parte a creştinismului, chiar de la început, încearcă să facă o combinaţie. O contopire ale Celor trei personalităţi divine, pe care însă le grupează într-un Monoteism de tip trifaţetar. Adică toate Celei trei persoane ale Dumnezeirii sunt separate fizic şi totuşi Una fizic. Totul de dragul formării Monoteismului trifaţear. Este adevarat că natura divină este necunoscută şi că este foarte greu să facem afirmaţii în acest domeniu. Ceea ce ştim este că Dumnezeirea este formată din trei persoane distincte. Toate persoanele divine formează un monolit principial. Nu existenţial. O unitate în idei, nu de naturi fizice. Numai spiritual se poate vorbi despre un Monoteism. A considera ca cel trei persoane formează o unitate de natură sau de existenţă este deja o aruncare în hazard. Alcătuirea Divinităţii asemenea spaţiului din trei dimensiuni – cum se mai spune – este o afirmare a unei naturi despe care nu stim absolut nimic.
Noi nu putem cunoaşte nimic despre natura divină, decât din relaţiile Acesteia cu noi. Analizând faptele în relaţie cu noi, constatăm că există trei persoane distincte. Una dintre Ele însă S-a întrupat. Acest fapt ne ajută să înţelegem însă că nu se poate realiza o unitatea existenţială cu trei personalităţi. Adică un singur Dumnezeu trifaţetar.
Acest Monoteism trifaţetar reiese din însăşi declaraţiile opozantului lui Arie, şi anume Atanasie, care le exprimă într-un paradox incontestabil şi insoluţionabil.
3. MONOTEISMUL SELECTIV
Prin întruparea şi crucificarea Sa, Domnul Hristos se selectează din Trinitate ca Unicul Mijlocitor sau Mântuitor al lumii umane. Rolul Său este de substituitor al morţii omului pocăit.
În nimeni altul nu este mântuire: căci nu este sub cer nici un alt Nume, dat oamenilor, în care trebuie să fim mântuiţi – Fap. Ap. 4, 12.
Este cunoscut faptul că omul are nevoie de iertare, adică se substituie cerinţei penale ale Legii divin-juridice. O asemenea acţiune este echivalentă cu dezrobirea noastră de sub cerinţa morţii eterne. Despre acest mare şi unic adevăr, declară Domnul Hristos Însuşi.
Am fost mort, şi iată că sut viu în vecii vecilor. Eu ţin cheile morţii şi ale Locuinţei morţile – Apoc. 1, 18.
Numai una dintre Cele trei persoane ale Dumnezeirii posedă această calitate a Domnului Hristos: substituirea morţii umane. Şi totuşi mântuirea nu depinde exclusiv de Domnul Hristos. Pregătirea spirituală a naşterii din nou depinde de educaţia divină a persoanei din Trinitate, destinată cu această lucrare (Dumnezeu-Duhul Sfânt). În acelaşi timp, acordarea iertării divine a Domnului Isus Hristos, depinde de pregătirea persoanei respective, pregătire care este confirmată la judecata divină finală (Dumnezeu-Tatăl).
Este demonstrat că toate Cele trei persoane ale Dumnzeirii sunt antrenate, cu misiuni diverse, în contextul Plaului de Mântuire. Şi că mântuirea depinde, în mod egal în raport de Toate aceste trei persoane: fiindcă trebuie rezolvată nu numai moartea umană (dependentă de jertfa Domnului Hristos), ci şi păcatul uman (dependent de naşterea din nou a omului prin Duhul Sfânt).
Şi totuşi, cu toată această vastă prezentare a Planului de Mântuire, încă de la începutul creştinismului, mântuirea omului începe să fie îndreptată în mod exclusiv numai spre Domnul Hristos. Sub influenţa politeismului care intră masiv în Biserică, şi care are un zeu-părinte, de care depinde totul. Întregul creştinism capată un tropism exclusiv spre Hristos. Cu timpul, mântuirea este transformată într-o acţiune pe care o realizeaza în totalitate numai Domnul Hristos.
Este foarte uşor să se creeze un astfel de concept, din moment ce omul nu este considerat, în vremea respectivă, o personalitate sau un subiect. Omul este considerat un obiect, din care Divinitatea poate să plăsmuiască orice. Se crede astfel că este suficient să te predai Domnului Hristos ca El să te schimbe în totalitate, în domeniul păcatului, şi, totodată, să te ierte de moarte, prin jertfa Sa.
Din această cauză, încă din primele zile ale creştinismului, acesta este conceput ca un „mit”: „Mitul Hristic”. In felul acesta pătrunde creştinismul în lumea Imperiului Roman. În general, creştinii se așteptă la minuni din partea acestui personaj mitologic, cu capacităţi miraculoase transformatoare. Primii creştini recoltaţi dintre păgani trăiesc din plin acest simţământ de descoperire a Mitului ceresc: „Mitul Hristic”. Un fapt pentru care păgânismul se transformă, în creştinism, cu o rapiditate uimitoare. Naţiunile politeise devin creştine, depunându-şi tradiţiile lor proprii în braţele uniui Salvator venit din cer.
Puţini sunt acei creştini care înţeleg principiile morale şi penale ale mântuirii – aşa cum Domnul Hristos Însuşi le enunţă în faţa lui Nicodem (Ioan, 3, 3-16) – majoritatea se complac în misterul „Mitului Hrtistic”. O asemenea atitudine dă naştere, în decursul secolelelor, la apariţia creştinsmului de stat, îmbrăcând diferite forme.
O dată cu aparţia protestantismului – omul nefiind considerat o persoană – mântuirea este cuprinsă în acţiunea Domnului Hristos. O acţiune care constă în acoperirea de către El a cerinţelor morale şi penale, prin credinţă. Este cunoscut faptul că prin credinţă există o totală mântuire. Se ajunge exact la acelaşi mit religios: „Mitul Hristic”. Astăzi îndreptăţirea prin credinţă – hristocentrismul – este crezul universal al creştinismului. Credinţa poate totul, prin apelarea la Domnul Hristos, singura condiţie a salvării umane. Există o întoarcere la creştinismul tradiţional, la „Mitul Hristic”.
Se selectează astfel din toată Trinitatea, Hristos. El devine centrul religiei creştine. Lui I se aduce din ce în ce mai multă slavă şi onoare. Există un cult universal Monoteist, care reduce totul la Hristos – la Mitul Hristic – prin aplicarea reducţionist-Monoteistă a creştinismului universal. O reducţie la care se afiliează din ce în ce mai mult şi adventismul însuşi. Se uită faptul că toate Cele trei persoane ale Divintăţii participă cu rolul Său la realizarea mântuirii.
Cornelius Greising
