13
Views

EXPERIMENTUL TERRA – BIBLIE ŞI DOGMĂ

– Eseu biblic – (12)

DOGMA PREOŢIEI

Ce este preotul ? Ce este  preoţia ? Există, în acest domeniu, concepţii diverse. Unele dogmatice, altele biblice. Definiţiile acestor termeni sunt diferite deoarece au origini diferite: unele biblice şi altele tradiţionale.

1. PREOTUL BIBLIC

Din punct de vedere biblic trebuie deosebit, sub aspect simbolic, preotul după rânduiala lui  Aaron şi  preotul după rânduiala lui Melhisedec.

Preotul după rânduiala lui Aaron

Preotul după rânduiala lui aaron este un personaj simbolic care apare o dată cu Sanctuarul şi dispare o dată cu acesta. Aaron nu-L simbolizează pe Domnul Hristos. Pentru  preotul sau marele preot aaronic, simbolul Domnului Hristos este animalul de jertfă. De la începutul perioadei mozaice, preotul are misiunea să aducă jertfe (Evr. 8, 3). Este  vorba despre jertfa necurmată, din partea preotului de serviciu (Num. 28, 1-8), şi despre jertfa Ţapului pentru Domnul, din partea marelui preot. Celelalte jertfe din Sanctuar le aduc persoanele care sosec la Sanctuar, pentru închinare sau pentru iertarea divină.

Animalul de jerfă este ilustrarea Domnului Hristos, în faza Sa nejertfită, adică în fază în care El este necrucificat.  O imagine metaforică a Domnului Hristos specifică  pentru mântuirii omului, în vremea în care El nu moare încă pe Cruce. Este vorba despre mântuirea anticipată, din Vechiul Testament, adică atunci când absenţa morţii Sale se  bazeză juridic pe simbolul unui animal. Un simbol care capătă valoare juridică reală, în momentul jertfei adevărate. Acesta este motivul pentru care actul iertării, în Vechiul Testament, este întotdeauna dublat de o jertfă. O dublură ritualică a actului spiritual de pocăinţă umană şi de iertare divină. O dublură ceremonială care este sistată în momentul morţii Domnului Hristos pe Cruce, moment în care epoca ritualică a Vechiului Testament se transformă în epoca non-ritualică a Noului Testament.

Începând de la Adam, nu de la Moise, fiecare persoană care face parte din arborele genealogic al patriarhilor, îşi aduce propria jertfă. Fiecare animal jertfit se referă la scarificiul Mântuitorului pentru iertarea divină.

O dată cu instituirea Sanctuarului, de către Moise, sistemul jertfelor individuale din epoca patriarhală nu dispare. Este necesar însă ca jertfele respective să fie executate numai în curtea Sanctuarului. Un fapt care necesită o deplasare spaţială de la domiciliu la Sanctuar. O deplasare imposibil de realizat de către cei care locuiesc prea departe sau când este vorba despre femei, bătrâni sau bolnavi. Pentru a veni în sprijinul acestora, adică pentru ca aceştia să poată realiza actul iertării divine de la domiciliu, se infiinţează jertfa zilnică. Ca atare, israelitul işi manifestă pocăinţa la domiciliul său şi are pentru iertarea divină mielul jertfei necurmate, care arde permanent pe Altarul din curtea Sanctuarului.

Preoţia aaronică, în cadrul Bibliei, este organizarea acestui serviciu din Sanctuar. Un serviciu complex, în cadrul căruia,  preotul nu aduce numai jertfa necurmată, ci precizează prin diferite gesturi modul de funcţionalitate al jertfelor din Sanctuar, în  cadrul Panului de Mântuire. O gesticulaţie particulară care se aplică în mod clar, numai în cazul preoţilor şi în cazul mai marilor Adunării lui Israel. Prin  gesturile sale, în Sfânta, preotul demonstrează că tot procesul pocăinţei umane şi al iertării divine se blochează în faţa Perdelei despărţitoare (din cauza trupului nejertfit al Domnului Hristos).

În Sanctuar, nu este vorba despre un singur preot. Există o mulţime de  preoţi, care provin din familia lui Aaron, şi care se succed în generaţii.

Preotul după rânduiala lui Melhisedec

Preotul după rânduiala lui Melhisedechian, nu are, din punct de vedere terestru, nici început, nici sfârşit, simbolizându-l pe Domnul Hristos.  El este un personaj uman, dar expresia sa preoţească este de aşa manieră încât exprimă pe Însuşi Domnul Hristos. Se deosebeşte de preoţia lui Aaron, prin faptul că preoţia aaronică Îl prezintă pe Domnul Hristos printr-un animal. Animalul este prototipul aaronic al Domnului Hristos

Preotul după rânduiala lui Melhisedec este, în mod particular, prototipul Domnului Hristos. O caracteristică manifestată prin diferite aspecte ale persoanei sale, aspecte privite în lumina persoanei Mântuitorului: preot unic, preot universal, preot jertfit.

Preot unic: Preotul melhisedec este unul singur. Nu se vorbeşte nici despre înaintaşi, nici despre urmaş. Serviciul său preoţesc nu este nici preluat şi nici nu este transmis ereditar.

Fără tată, fără mamă, fără spiţă de neam, neavând nici  început al zilelor, nici sfârşit al vieţii – dar care a fost asemănat cu Fiul lui Dumnezeu – rămâne preot în veac – Evr 7, 3.

Unicitatea acestui personaj biblic cu calitate de împărat, învăluit într-un incontestabil mister, constituie un portret simbolic al Mântuitorului.

Preot universal: Preotul melhisedechian este o imagine preoţească universală căreia i se subordonează preoţia lui Aaron.

Vedeţi bine cât de mare a fot el, dacă şi patriarhul Avraam i-a dat zeciuială din prada de război – Evr. 7, 4.

Această proiecţie imaginară a personajului simbolic Mehisedec, nu este întâmplătoare. Numai în felul aceste poate fi prototipul ilustrativ-simbolic al Domnului Hristos.

Preot jertfit: Preotul Melhisedec reprezină imaginea simbolică a preotului care se jertfeşte pe sine însuşi.

Căci lucrul acesta L-a făcut o dată pentru totdeauna, când s-a adus jertfă pe Sine

Însuşi – Evr. 7, 27 u.p.

Preotul Melhisedec, cel care a primit zeciuială de la Avraam,  nu se scarifică ritualic pe sine niciodată. Se constată însă faptul că apare şi dispare fără urme întocmai ca o cometă strălucitoare. În plus, prezintă sistemul ritualic sub forma de „pâine şi vin”. Exact semnul jertfirii Domnului Hrisos (Gen. 14, 18).

2. PREOTUL TRADIŢIONAL

Noţiunea de „preot” este concepută şi tradiţional, nu numai biblic, adică după părerea diferitelor persoane în decursul istoriei. Din punct de vedere biblic, preoţia este specifică doar Vechiului Testament. Cu toate acestea, în mod tradiţional, ideea preoţiei  este transferată mai deopate în Noul Testament.

Definiţia tradiţională de preot este, conform dicţionarelor religioase, o persoană care oficiază actele de cult ale unei religii.  O persoană care aparţine clerului şi care oficiază toate serviciile religioase şi îndeplineşt toate formele de cult. O definiţie valabilă exclusiv pentru Vechiul Testament.

În sensul acesta general, adoptat de sistemul clasic creştin, ideea de „preot” se transmite, în acelaşi timp, şi asupra noţiunii de pastor. Acesta este considerat preot protestant. Deşi ptrotestatismul şi mai ales adventismul nu acceptă preoţia, cu timpul însă se formează o pătură administrativă cu aer de preoţie: se consideră „chemată divin”, deţine toate  „atuurile” serviciului divin, toate „atuurile” doctrinare şi este hirotonisită.

De fapt această noţiune de preot, chiar dacă i se spune pastor, nu trebuie să existe în Noul Testament. În acest context istorico-biblic, suntem cu toţii preoţi spirituali (Apoc. 1, 6).  Este necesară totuşi o organizaţie universală, dar fără monopolizarea de către aceasta a domeniului doctrinar. Cercetarea Bibliei trebuie executată de toţi şi fiecare răspunde doctrinar pentru el însuşi.

3. PREOTIA TRADIŢIONALĂ A DOMNULUI HRISTOS

Tradiţia religioasă nu se extinde numai asupra persoanei umane. Există interesante referiri tradiţionale, adică nebiblice, chiar şi asupra preoţiei Domnului Hristos. În această privinţă, se cunosc două greşeli fundamentale  de tip tradiţional: (A) Domnul Hristos – Mare Preot de tip aaronic, în loc de tip melhisedechian şi (B)  Domnul Hristos – Mare Preot aaronic sau melhisedechian,  în loc de Mijlocitor.

A.   Domnul Hristos – Mare Preot de tip aaronic, în loc de tip melhisedechian

Încă de la debutul mişcării advente, există principiul tradiţional al existenţei Sanctuarului ceresc împreună cu slujba Domnului Hristos, în calitate de Mare Preot aaronic, în încăperile acestuia.

În analiza acestui subiect, trebuie să pornim de la faptul că, aspectele tradiţionale respective, sunt elaborate în fugă de închpuirea unui millerit (Hiram Edson) în focul deznădejdilor religioase ale tuturor milleriţilor. Şi astfel, simpla imaginaţie a unei persoane disperate (pretinsă vizionară), este consideratâ până astăzi, un principiu divin. Şi totuşi, spre uimirea noastră, ulterior, alţi cercetători contemporani presupunându-se întemeiaţi pe Biblie (ORL Crosier, dr. FB Hahn)  întăresc, prin studiu riguros,  afirmarea necontrolată a lui Hiram Edson.

În mod aparent, se consideră că toţi aceşti cercetători iniţiali nu greşesc. În realitate, se lasă seduşi de un concept uşor de înţeles. Şi anume, transpun Sanctuarul aaronic, din Vechiul Testament în Noul Testament,  pur şi simplu, fără să analizeze totul. O transpunere care inventează Sanctuarul ceresc, al cărui preot aaronic devine Domnul Hristos. O asemenea idee este foarte seducătoare şi se transmite cu multă uşuinţă, până în zilele noastre, în studiile multor cercetători actuali.  Este  de la sine înţeles că Sanctuarul ceresc nu poate exista, şi că ceea ce se numeşte în Apoclipsa ca fiind localizat în cer, este doar o ilustrare a principiile Planului de Mântuire, care sunt simbolizate printr-o viziune profetică. Un  Sanctuar care exprimă sistemul mântuiri, în general, dar cu particularitatea simbolisatică a Vechiului Testament, particularitate care este desfiinţată în Noul Testament.

Seducerea, în cauză, este posiblilă, fiind foarte simplă în manifestarea sa. Se poate spune chiar extraordinară. Se foloseşte, pentru argumantaţie, ca ghid preoţesc cele două lucrări fundamentale ale sistemul Vechiului Testament – ispăşirea zilnică şi ispăşirea anuală – transpuse în Noul Testament.

Deşi cronologia biblică nu este respectată, în sens profetic, se stabileşte totuşi cele două date istorice bine cunoscute şi specifice, de ordin tradiţional, nu biblic:

– În anul 31 Domnul Hristos intră în Sfânta şi începe lucrarea zilnică

– În anul 1844 Domnul Hristos intră în Sfânta Sfintelor şi începe judecata divină.

Aceste două aspecte sunt întărite ulterior, în  mod fals, de autoritatea aşa-zisă vizionară, a Ellenei White, confirmând datele cercetătorilor respectivi – cu toate că aceste viziuni nu sunt biblice –  neputând rezista în faţa Bibliei.

Răsturnarea întregului sistem tradiţional al Sanctuarului ceresc şi al preoţiei de tip aaronic a Domnului Hristos, este foarte simplă, dacă se înţelege clar, rolul Perdelei intercamerale.

Se ştie că Sanctuarul biblic are ca piesă central-simbolică Perdeaua despărţitoare dintre Sfânta şi Sfânta Sfintelor. Aceasta Perdea reprezintă trupul nejertfit al Domnului Hristos (Evr. 10, 19-20).

În toată perioada Vechiului Testament, Domnul Hristos nefiind jertfit, Perdeaua despăţitoare este intactă.  Consecinţa acestui aspect constă în faptul că cele două încăperi nu pot comunica între ele (Sfânta, sediul iertării divine, nu poate comunica cu Sfânta Sfintelor, sediul pocăinţei umane). Adică încă nu există iertare divină reală. Ci doar făgăduită prin intermediul jertfei. Sanctuarul arată clar, doar care sunt principiile Planului de Mântuire. În celaşi timp,  se precizează că toate aceste principii sunt îngheţate în Vechiul Testament. Iar dezgheţul lor nu este posibil până la crucificarea Domnului Hristos.

Prin moartea Domnului Hristos – Perdeaua despărţitoare se rupe – camerele dispar şi pocainţa umană se întâlneşte cu iertarea divină. Planul de Mântuire se desfăşoară în continuare, în felul său, în altă epocă, iar obstacolul Sanctuarului se desfiinţează.

Dacă Domnul Hristos, după crucificarea Sa, intră şi slujeşte în Sfânta, ca mare preot aaronic, înseamnă ca Perdeaua despărţitoare este intactă. Altfel n-ar exista cele două încăperi.  Iar slujba preoţească a Domnului Hristos după rânduiala lui Aaron, ar demonstra ca El nu S-a jertfit încă. Fiindcă orice acţiune a Domnului Hristos de tipul preoţiei lui Aaron, în Sanctuarul ceresc – cu Perdeaua despărţitoare intactă – înseamnă negarea de către El a realizării propriei Sale jertfe.

Dacă, dar, desăvârşirea ar fi fost cu putinţă, prin preoţia leviţilor – căci sub preoţia aceasta a primit poporul Legea – ce nevoie mai era să se ridice un alt preot „după rânduiala lui Melhisedec”, şi nu după rânduiala lui Aaron – Evr. 7,11.

În realitate, Domnul Hristos este Mare Preot după rânduiala lui Melhisedec. Pe Cruce el pune capăt preoţiei lui Aaron, desfiinţeaza Sanctuarul şi execută moartea Sa în calitate de Mare Preot după rânduiala lui Melhisedec.

B.   Domnul Hristos – Mare Preot aaronic sau melhisedechian, în loc de Mijlocitor

Din  aceaşi tradiţie nebiblică, există o mare confuzie în domeniul slujbei actuale a Domnului Hristos. Adepţii tradiţiei în existenţa Sanctuarului ceresc consideră că Domnul Hristos este Mare Preot după rânduiala lui aaron. Cei care înţeleg că nu există Sanctuarul ceresc, fiindcă Domnul Hristos îmbracă preoţia lui Melhisedec, consideră că El este Mare Preot după rânduiala lui Melhisedec. Biblia declară că Domnul Hristos îndeplineşte, în Noul Testament, exclusiv slujba de Mijlocitor.

 

Dar acum, Hristos a căpătat o slujbă cu atât mai înaltă, cu cât legământul al cărui mijlocitor este El, e mai bun, căci este aşezat pe făgăduinţe mai bune – Evr. 8, 6.

Trebuie să înţelegem faptul că Domnul Hristos este stabilit din veşnicie ca Mare Preot după rânduiala lui Melhisedec. El se întrupează ca Mare Preot după rânduiala lui Melhisesc. Se ştie că, Sanctualul aaronic ilustrează principiile Planului de Mântuire, în general, dar cu particulariţi speciale pentru Vechiul Testament (ritualice), deoarece în această fază, inactivă în domeniul penal, Domnul Hristos este nejertfit.

Pe Cruce Domnul Hristos, depune moartea Sa pentru omenire, cu scop penal, în calitate de Mare Preot după rânduiala lui Melhisedec.

Fiindcă iată ce se măturiseşte depre El: „Tu eşti preot în veac, după rânduiala lui Melhisedec” – Evr. 7, 17.

Este clar faptul că Domnul Hristos moare pe Cruce în calitate de Mare Preot după rânduiala lui Melhisedec. Înviază însă ca Mijlocitor. Calitatea de Mare Preot se consumă prin moartea Sa. Dacă ar rămâne în continuare Mare Preot, după rânduiala lui Melhisedec, aşa cum suţin unele persoane, ar înseama că Domnul Hrisos n-a murit. Fiindcă Marele Preot după rânduiala lui Melhisedec este acel preot care se jertfeşte pe Sine Însuşi. Dacă nu s-ar consuma calitatea de Mare Preot, după rânduiala lui Melhisedec, pe Cruce, ar însemna că El nu s-a Jertfit pe Sine Însuşi. Iar dacă s-a jertfit, este Mijlocitorul penal al mântuirii.

… De Isus, Mijlocitorul legământului celui nou… – Evr. 12, 24.

În concluzie, avem toate documentele necesare să nu fim tradiţionalişti, ci biblici. Şi anume, să susţinem că actualmente Domnul Hristos nu poate fi Mare Preot, ci Mijlocitorul omenirii.

 

Experimentul Terra (12), de Cornelius Greising

| Puncte de vedere |
Despre autor
-