F. Concluzii la capitolul: Nodul gordian speciogenetic

În studiul de astăzi derulăm concluziile filozofice privitoare la cel de-l doilea nod gordian al lumii vii: nodul gordian speciogenetic. Adică posibilitatea sau imposibilitatea trecerii spontate de la o specie la alta. Rreamintim că existră trei noduri gordiene sau răscruci biologice imposibil de traversat de către natură: nodul gordian biogenetic (trecerea de la materia moartă la materia vie), nodul gordian speciogenetic (trecerea de la o specie la alta) şi nodul gordian antropologic (trecerea de la animal la om).

Nodul gordian speciogenetic inventariază, aşadar, toate datele biologice privitoare la evoluţia speciilor. Un domeniu care interesează exclusiv dezvoltarea vieţii de la primele forme inferioare de viaţă (monocelularele) şi până la formele superioare de viaţă (pluricelularele).

Trebuie precizat, cu riscul de a repeta, că nici teoria evoluţionistă, nici teoria creaţionistă nu sunt ştiinţe, ci filozofii:

Conceptul evoluţionist se referă la dezvoltarea naturii vii în trecutul istoriei terestre, nu în prezent. Un fapt pentru care cercetătorii biologici nu observă evoluţia, în sine, ci doar o deduc în mod logic. Întreaga evoluţie este astfel o probabilitate. Un scenariu conceptual despre un trecut imperceptibil. Adică un studiu indirect. Din această cauză, conceptul evoluţionist nu este ştiinţă (studiul direct al realităţii), ci filozofe (studiul indirect al realităţii): o presupunere, un mit substituitor al realităţii.

Conceptul creaţionist nu este nici el ştiinţific deoarece este vorba despre o acumulare de cunoştinţe pe baza declaraţiei biblice şi pe baza deducţiilor oferite de către Natură. Şi creaţionismul este, de asemenea, un scenariu despre realităţi imposibil de prezentat în adevărata lor expresie. Din această cauză, nu este ştiinţă (prezentarea directă a realităţi), ci filozofie (prezentarea indirectă de tip simbolic a unor realităţii imposibil de demonstrat astăzi): o metaforă, un mit ilustrativ al realităţii.

Filozofia evoluţionismului este elaborată de Charles Darwin, bazându-se pe conceptul selecţiei naturale. O noţiune care reprezintă, pentru el, mecanismul dezvoltării speciilor terestre de la microorganisme şi până la macroorganisme. Un concept care susţine că Natura se dezvoltă, prin ea însăşi, pe baza resurselor sale interne de direcţionarea de la simplu la complex. O direcţionare prin supravieţuirea formelor celor mai adaptabile.

De la început trebuie spus însă, că există o macroevoluţie şi o microevoluţie.

Macroevoluţia se referă la trecerea de la o specie biologică la alta, o manifestare posibilă şi verificată numai la unicelulare (bacterii şi virusuri).

Microevoluţia se referă la trecerea de la o formă biologică la altă formă biologică în cadrul aceleiaşi specii

Pentru a ne da seama dacă selcţia naturală se aplică numai microevoluţiei, şi excepţional macroevoluţiei, este necesar să revedem câteva principii biologice: principiul organizării progresiv-biologice, principiul mutaţiei informaţional-genetice, principiul fosilelor biologice, principiul embriologiei comparate, şi principiul datării radioactive.

1. Principiul organizării progresiv-biologice

Selecţia naturală constituie, pentru evoluţionişti, mecanismul natural de dezvoltare de la simplu la complex. O dezvoltare cu caracter progresiv. Deoarece selecţia naturală se referă la o acţiune, în cadrul general al naturii terestre, trebuie respectată legea fundamentală a materiei. Se ştie că natura terestră este de factură entropică. Nu există niciodată în natura entropică posibilitatea ca dezordinea să se transforme în ordine, şi nici ca o ordine inferioară să se trasforme într-o ordine superioară. Ci numai invers.

Există numai două domenii în care este posibilă trecerea de la o ordine inferioară la o ordine superioară: domeniul individualului (devoltarea embriologică) şi domeniul speciei (devoltarea posibilităţilor programului ADN al speciei respectiv). Acest fapt este posibil deoarece legea progresului este înscrisă în natura individului şi a speciei. Nu există însă această lege a progresului, în cadrul general al naturii, aceasta fiind coordonată de legea dezordinii sau a entropiei. Chiar şi în cadrul microevoluţiei (individ şi specie) funcţionează din plin şi legea entropiei, determinând dezordine (dezordine embriologică şi dezordine în cadrul speciei).

2. Principiul mutaţiei informaţional-genetice

Se ştie că sistemul ADN reprezintă baza informaţională a structurii vii. El posedă două calităţi fundamentale: ereditate şi variabilitate.

– Erditatea biologică înseamnă menţinerea intactă a structurii vii (atât individuală, cât şi de specie). Rolul ADN-ului constă tocmai în menţinerea deplină a stabilităţii informaţionale sau a eredităţii. Acesta se opune de obicei oricărei variabilităţi.

– Variabilitatea biologică împlică o schimbare informaţional radicală. O astfel de modificare informaţională depinde de plasticitatea ADN-ului de a se adapta. Acesta acceptă o adaptare limitată în cadrul speciei. Fapt pentru care este posibilă o variabilitate exclusivă în cadrul acesteia.

Singura posibilitate de modificare radicală a informaţiei genetice dincolo de specie, nu poate fi decât mutaţia. Mutaţia este însă o transformare rară şi de obicei de ordin negativ, având efect de speciaţie doar la monocelulare. Mutaţia este determiată de entropie, şi aceasta determină întotdeauna degradare şi nu progres. Total excepţional, mutaţia poate să favorizeze şi o manifestare favorabilă, dar numai la unicelulare.

3. Principiul fosilelor biologice

În conformitate cu datele paleontologice, se descoperă în scoarţa terestră resturi biologice sub forma unor concreţiuni rezistene (oase sau scoici): fosilele. Orice rest biologic care depăşeşte 10.000 de ani, face parte dintre fosile. Se observă şi faptul că aceste vestigii biologice ar fi distribuite în straturi mai vechi pentru vietăţile îndepărtate şi în straturi mai recente pentru vietăţile din vremurile mai recente. Trebuie înţeles însă faptul că aceste resturi biologice sunt foarte rare şi în fragmente care pot fi foarte greu de reconstituit. Şi, de asemenea, stabilirea duratei de timp este foarte relativă.

Şi creaţioniştii cred în fosile. Pentru ei, aceste rămăşiţe sunt expresia dispariţiei vietăţilor terestre în condiţii catastrofice care duc la deteriorarea unor vietăţi. Există foarte multe animale gigante şi negigante, în trecutul terestru, despre care vorbeşte Biblia, şi care dispar, rămânând ca simple fosile în adâncimea solului în care au fost scacrificate de către natură. Din această cauză, nici fosilele nu pot dovedi absolut nimic în domeniul dezvoltării speciilor, de la monocelulare la pluricelulare.

4. Principiul embriologiei comparate

Principiul embriologiei comparate precizează că ontogeneza (dezvoltarea embrionară) repetă filogeneza (repetarea ebrionară de către o specie a unor forme din scara speciilor inferioare). Printre exemplele clasice care vin în sprijinul ascestei legi biogenetice fundamentale se numără: existenţa, la embrionii mamiferelor, a arcurilor branhiale de la peşti, metameria embrionilor tuturor vertebratelor etc. Este foarte interesant faptul că repetarea embriologică respectivă, nu trece prin toate formele inferioare, ci doar prin unele. Se consideră, de exemplu, faptul că inima embrionului uman îmbracă formele unor specii inferioare. De exemplu: există o perioadă embrionară, în care inima omului este monocamerală ca la viermi, apoi bicamerală ca la peşti, după aceea, tricamerală ca la batracieni. Şi, în sfârşit, tetracamerală ca la vertebrate.

Este clar faptul, că este vorba despre o necesitate absolută ca embrionii animalelor superioare să îmbrace formele viabile ale fiinţelor din treptele biologice inferioare. Un principiu care este necesar numai pentru ebriologie, nu şi pentru speciologie.

5. Principiul datării radioactive

Pentru înzestrarea selecţiei naturale cu capacitatea de a îndeplini misiunea de mecanism eficace pentru procesul evolutiv, se adaugă faptul că toate manifestările respective se produc în durate uriaşe. În vederea demonstrării acestor durate mamut se foloseşte timpul de înjumătăţire a izotopilor radioactivi. O noţiune care se referă la timpul necesar, în care puterea unei surse radioactive scade la jumatate din valoarea iniţială. Durata de înjumătăţire poate varia de la milionimi de secunde la miliarde de ani. Se ştie că izotopii sunt atomii aceluiaşi element care au acelaşi număr de protoni (acelaşi numărul atomic), dar un număr diferit de neutroni (masa atomică diferită).

Plină de entuziasm, la început, datarea radioactivă – chiar şi cea cu C-14 – nu mai reprezintă, actualmente, o metodă sigură de determinare a duratelor geologice. Nu există nici o siguranţă în măsurarea timpului, neputându-se cunoaşte nici cantitatea iniţială, nici cantitatea finală a elementelor radioactive, din cadrul fosilei respective. În special datarea cu C-14, mult aplaudată, nu mai este o metodă valabilă, în determinarea erelor geologice şi biologice, deoarece poate măsura numai pe o rază de 50- 60.000 de ani. Prin urmare, se prăbuşeşte şi ultima încercare de susţinere ştiinţifică a filozofiei evoluţioniste, a acelei filozofii biologice care, aşa cum ştim, se bazează pe durate uriaşe de timp.

Concluzii finale: în domeniul evoluţiei, este necesar să avem în vedere două domenii distincte: domeniul macro-evoluţiei şi domeniul micro-evoluţiei:

– În domeniul macro-evoluţiei este posibilă trecerea de la o specie la alta doar în cadrul monocelularelor (noi specii de virusuri şi noi specii de bacterii). La pluricelulare, schimbarea ADN-ului speciei este foarte mult limitată, devenind inexistenă la vietăţilor sexuate.

– În domeniul microevoluţiei este posibilă trecerea de la un tip de formă biologică la un alt tip de formă biologică, numai în cadrul aceleiaşi specii. Cu alte cuvinte, schimbarea ADN-ului este posibilă şi natural şi, artificial, determinând varietăţi în cadrul speciei respective.