22
Views

Biblia vorbeşte despre dragostea de Dumnezeu; una din cele dintâi porunci este „Să iubeşti pe Dumnezeul tău cu toată puterea ta…” (Marcu 12,30). Dar Biblia vorbeşte şi despre frica de Dumnezeu (Gen 20,11; Prov 2,5; 2 Cor 7,1 etc), despre teama, (Deut 25,28; 1 Sam 12,24; Ps.128,1) sau temerea de Dumnezeu (Iosua 24,14; Apoc 14,7; 1 Petru 3,2).

De reţinut de la început un detaliu: a-ţi fi teamă de Dumnezeu este una şi a avea teamă, temere sau frică de Dumnezeu este alta.

Se spune că oamenii trebuie să aibă „frica lui Dumnezeu” sau „frica de Dumnezeu”. Un om fără frica de Dumnezeu poate face orice. Frica de Dumnezeu este aceea care ne opreşte să ne facem de cap. Iosif avea frică de Dumnezeu atunci când a spus: „Cum pot să fac un rău aşa de mare şi să păcătuiesc împotriva lui Dumnezeu?” (Gen 39,9).

Oare au dreptate neoprotestanţii când îndulcesc termenul „teamă” şi îl interpretează prin „respect”? Ei aduc mereu ca argument textul scris de ap.Pavel: „În dragoste nu este frică” (1 Ioan 4,18).

Un copil care a făcut pozne are un simţământ de teamă, poate chiar de groază dacă are un tată mai sever. Un copil cuminte, care îl iubeşte pe tata, nu face pozne, de teamă să nu-l supere pe tata. Tot aşa, un nelegiuit se va teme de Dumnezeu şi în ziua de apoi va fugi la munţi şi la stânci (Luca 23,30). În schimb, cei care au iubit pe Dumnezeu Îi vor ieşi înainte cu bucurie (Isaia 25,9).

Cine-L iubeşte pe Dumnezeu, nu se teme de El ca un nelegiuit, dar totuşi are frica lui Dumnezeu în suflet. Cuvântul acesta nu poate fi eliminat cu totul din Scriptură. El este acolo şi are rostul lui. Şi nici nu-l putem înlocui cu „respect”. Soţul poate avea respect pentru soţia lui, şi soţia poate avea respct pentru soţul ei; un angajat poate avea respect pentru şeful lui; totuşi a avea doar respect pentru Dumnezeu parcă e prea puţin…

La Sinai, poporul s-a îngrozit în faţa manifestării măreţiei şi puterii lui Dumnezeu şi a cerut să nu mai vorbească El direct, ci doar să transmită cuvintele Sale prin Moise (Exod 20,19); Daniel, în faţa descoperirii puterii divine a căzut leşinat (Daniel 10,8); tot la fel Ioan (Apoc.1,17), şi în aceste condiţii putem spune că e suficient să avem doar respect?

Când venim înaintea lui Dumnezeu la închinare, uităm adesea de sfinţenia şi grozăvia puterii Lui, uităm de marea distanţă dintre El ca Creator şi noi ca fiinţe create şi ne rezumăm să simţim sau să vorbim doar de dragoste şi de respect. Totuşi o închinare adevărată înseamnă şi dragoste, şi respect, dar şi această conştienţă a sfinţeniei unui Dumnezeu este este foc mistuitor (Deut 4,24).

Pare şocant să spui „Slujiţi Domnului cu frică şi bucuraţi-vă tremurând!”, dar această împletire între bucurie şi frică este absolut normală când ne închinăm unui Dumnezeu care este şi dragoste şi măreţie în acelaşi timp. În Matei 28,8 aceleaşi simţăminte contrare se regăseau în inima femilor care se întorceau de la mormântul gol pentru că Isus cel înviat era Prietenul lor pe care-l cunoşteau atât de bine şi se bucurau în dragostea Lui, dar era descoeprit acum în măreţia învierii ca un Dumnezeu atotputernic, şi teama era o realitate prezentă în fiinţa lor.

Dumnezeu este şi un Tată bun care aşteaptă respect şi dragoste din partea copiilor Săi, dar este şi un Stăpân puternic şi înfricoşător care aşteaptă ascultare necondiţionată. Aşa spune El Însuşi în Maleahi 1,6: „Dacă sunt Tată, unde este cinstea care Mi se cuvine? Dacă sunt Stăpân, unde este teama de Mine?

FRICĂ SAU RESPECT? autor: www.bcatana.blogspot.com

| Generale |
Despre autor
-