23
Views

   “Dar văile vuiră…” 

   În poemul MOARTEA CĂPRIOAREI, Nicolae Labiş, la momentul în care căprioara urma să se arate şi frica şi logica şi raţiunea şi sentimentul şi legea şi chiar datina şi rostul existenţei urmau să fie tăvălite în sânge, dă drumul ultimei sale dorinţe de neputinţă – “cât aş fi vrut ca .. puşca tatei să dea greş” şi ca o urmare firească NEFIREASCĂ zice “DAR VĂILE VUIRĂ…”. 

   În anul 2001 Sptembrie 11, dimineaţa sună telefonul din bojdeuca mea şi de la capătul celălalt al firului de lângă Darmstadt, Germania, fratele meu mă întreabă disperat.. “Ce este acolo la voi?” I-am răspuns liniştit, “nimic deosebit”. “Cum aşa”, îmi zice, “sunteţi în război, n-ai deschis televizorul?” Nu deschid televizorul dimineaţa pentru că vreau să mă folosesc şi eu de aceste clipe de linişte pentru introspecţie. I-am răspuns “nu prea deschid televizorul dimineaţa, ci mai spre seară şi foarte puţin”. Parcă fără drept de apel mi-a zis un ferm “deschide-l”, că mi-am lăsat jos sărăciile de hârtii aproape neîncepute şi simpla unealtă de scris, pixul, şi am deschis televizorul. Primul din cele două turnuri din New York fusese lovit şi fumega. În câteva momente “o pasăre cu pliscul de rubin”, cum iar spune tot Labiş, a intrat în spaţiul ecranului îndreptându-se nu neapărat vijelios, dar cu atât mai urâciune, către al doilea turn. Am spus cât am putut de tare, până la răguşire de tare “să nu nimerească, să dea greş”. “DAR VĂILE PĂMÂNTULUI VUIRĂ”, şi toate coclaurile lumii vuiră şi ele. 

   Mi-am strâns tare tâmplele în palme şi am fost zvârcolit într-o clipă în imaginea din pustia Sinaiului unde Iosua, prin excelenţă comandant de oşti, spune lui Moise adevăratul comandant de oşti în timp ce coborau de pe munte în văile pustiei ce urma a fi trecută, “În tabără este un strigăt de război”! “Ce aud eu”, zice Moise lui Iosua, “este glasul unor oameni care ‘cântă’”, (cântec de joc, vai de el de cântec). Mi-am zis: “ar fi fost bine ca Moise să greşească şi Iosua să aibă dreptate”, dar… VĂILE PUSTIULUI VUIRĂ, din păcate. 

   Apoi în timp ce turnurile fumegau pe ecranul televizorului ca “ţeava puştii tatei” din poemul lui Labiş şi tot a deşertăciune şi tragedie altarele din jurul viţelului de aur fumegau şi ele în timp ce Moise căra în braţele sale lângă inima sa spre poporul de la poalele muntelui rânduiala divină, ordinea dumnezeiască… se înfiripă în auz, în priviri, în simţiri, în suflet, scena adevăratei vuiri la care toate celelalte erau răsunete, ecouri de dinainte sau de după: şi I-au pus în spate Fiului lui Dumnezeu o cruce grea. “De s-ar răzgândi aceşti oameni înainte de a-L răstigni”, era parcă strigătul, rugăciunea, rugămintea fierii de existenţă. 

   “DAR …VĂILE şi MUNŢII UNIVERSULUI ÎNTREG … VUIRĂ”. Fiecare herub şi seraf şi fiinţă minunată despre care încă nu am auzit, s-a cutremurat cum niciodată. S-au cutremurat şi cei care L-au răstignit. Şi DIAVOLUL ŞCHIOP – din nou vorba lui Labiş, – s-a cutremurat cutremurătură de moarte veşnică, depărtându-se într-o dungă de crucea de pe care se striga “S-A ISPRĂVIT”. 

   Dragi prieteni, ori de câte ori vuieşte vreo împlinire profetică în zilele noastre – şi câte nu vuiesc – , să ne aducem aminte că Domnul Dumnezeu nu a creat existenţa pentru a VUI a descompunere, a rupere, a întoarcere pe dos. De cele mai multe ori, dacă nu chiar de toate ori, ceea ce putem face este să zicem… “răul să dea greş”, “să nu se vuiască”, şi Domnul va socoti acest lucru ca fiind de partea iubirii Sale, chiar dacă vuielile profetice vor avea loc, pentru că planul Său este fericirea fiinţei create de El. 

   Benone Burtescu (dburtescu@aol.com

CÂTE CEVA – Benone Burtescu

| Generale |
Despre autor
-