Câteva zile în urmă, m-a întâlnit un predicator foarte cunoscut – al cărui nume nu mi-a dat prin minte a-i cere îngăduinţa de a-l pomeni în acest comentariu – şi a avut loc următorul dialog între noi. Mă întreabă:
– Eşti supărat de ceva, nu-i aşa?
– Nu, nu sunt supărat de nimic, poate necăjit.
– Ce mai ştii despre Cartea de Cântări?
– Ştiu că pe 5 Septembrie a avut loc întâlnirea de toamnă a Comitetului Uniunii şi că a fost pus la vot Proiectul Cărţii de Cântări şi că proiectul A CĂZUT (sublinierea mea).
S-a apropiat de mine de parcă nu cumva să nu-l aud ce spune şi mi-a zis calm dar răspicat:
– Nu a căzut Proiectul Cărţii, AU CĂZUT EI (sublinierea lui).
Aici s-a încheiat dialogul. Gust amar. Nu-mi place CĂDEREA. Nu vreau să cadă nimic şi nimeni. Am înţeles însă că în perioada aceasta de câteva mii de ani a CĂDERII, CĂDERILE sunt inevitabile. Şi am mai înţeles că oamenii sunt mai fragili decât ideile. Cad mai repede, şi mai ales când se aşează împotriva lor şi când ele sunt bune.
Păi, ce e mai frumos ca o Carte de Cântări! Adică să cântăm părerile de rău că relele noastre L-au răstignit pe Creatorul nostru, să ne lipim fiinţa de crucea Lui pentru a-I simţi iubirea pentru noi, ceva din înţelepciunea acestei iubiri. Adică să cântăm părerile de bine despre cântarea lui Moise şi a Mielului. Adică să cântăm. Pastorul avea dreptate. Proiectul unei Cărţi de Cântări NU POATE să cadă. Cel mult poate să nu fie REALIZAT, deocamdată, dar să CADĂ, prin definiţie NU. Cel puţin ideatic, NU. De aceea, expresia mea “A CĂZUT”, recunosc, cam dramatică, a fost confruntată cu “AU CĂZUT EI”.
Pentru cei cu “picioarele pe pământ”, acest dialog suferă de naivitate. Argumente? Desigur. Proiectul Cărţii de Cântări, CĂZUT de pe masa votanţilor, sub masa lor, şi poate pentru a se păstra curăţenie în birourile oficiale pus în braţele celor ce l-au adus acolo pentru a fi luat înapoi. Votanţii, n-au căzut deloc, de-atunci continunând să stea fie în picioare, fie pe aceleaşi scaune ca mai înainte. La “propriu”, exact invers de cum mi-a zis pastorul. Foloseşte “figuratul” la ceva? Poate doar în gândirea că “ne uităm la lucrurile care nu se văd”.
Proiectul unei Cărţi de Cântări chiar este de pus la vot?
Autosurprindere, am descoeprit un aspect al votării la care nu m-am gândit până acum şi pe care vreau să-l împărtăşesc cu dumneavoastră. Ce votăm arată ce gândim, ce suntem. Votul ne testează public şi oficial mai ales când este nominal. Nu este vorba doar de “am reuşit să” sau “nu am reuşit să”, ci mai ales este vorba despre “ne-am arătat că”.
Învăţătura din scurtul dialog amintit mai stă şi în faptul dovedit adevăr în istorie, că administratorii vin şi pleacă, dar ideile rămân. În cazul nostru, cu toată nerespectarea sfatului de alegeri pe anume perioade de timp, alte şi alte formaţiuni administrative, multe, s-au perindat pe o aceeaşi Carte de Cântări. Adică, administratorul vine şi pleacă pe când cântarea rămâne şi uneori, de multe ori din păcate, ca o jeluire în urma lui. Simt eu că simţea şi pastorul cu frumoasa pricină, că administraţia a tratat cu totul superficial Proiectul Cărţii de Cântări 2010, cel mai reprezentativ de vreodată pentru poporul adventist de Limbă Română. Desigur, puterea de alegere îi aparţine căci i-a fost încredinţată. Dar responsabilitatea a fost la înălţimea cuvenită?
Şi acum o scurtă referire introspectă la mine şi numai la mine, căci nu-mi permit extinderea în dreptul altcuiva, este că, nu e treaba mea să fac Cărţi de Cântări. E treaba administratorilor. Dacă cineva zice că e şi treaba lui, sau chiar mai mult a lui – prin vocaţie – decât a administratorului, nu-l contrazic. Pentru mine însă a face un cântec e atât de frumos, încât nu ar mai fi cine ştie ce frumos de adăugat, nici eficient să mă mai gândesc să fac Carte de Cântări. În această privinţă mă simt oarecum ruşinat de “aventura” mea, s-o numesc aşa, onestă dar naivă în “administraţia de propunere” a echipei de lucru la Proiectul Cărţii de Cântări 2010 care prin testul votului a pus în cumpănă, a cutremurat calificarea adminstraţiei reale. De ce a îngăduit Domnul acest lucru? Nu ştiu. Şi să fiu sincer, parcă nici nu aş vrea să ştiu.
Benone Burtescu (dburtescu@aol.c0m)
