S.O.S – “GÂNDUL VEŞNICIEI”
Salvaţi GÂNDUL VEŞNICIEI! Cum aşa? De ce? Pentru că omul nu poate fi salvat fără el, decât cel mult pentru o biată prelungire a vremelniciei. Dacă nu se are în vedere veşnicia, omul nu are de la ce şi nu are pentru ce să fie salvat. De fapt, nu GÂNDUL VEŞNICIEI este în primejdie, ci omul care depinde de el. “SALVAŢI GÂNDUL VEŞNICIEI” este frumosul “SALVAŢI OMUL”, dinspre Dumnezeu auzit mereu.
În lipsa pomului vieţii real – de la cel din Paradisul Genezei până la cel din Paradisul Apocalipsei, Domnul Dumnezeu a pus în om, în mijlocul grădinii gândurilor lui, GÂNDUL VEŞNICIEI ca o încredinţare de iubire din partea Sa. Nu este fiinţă umană care să nu fie conştientă de el. Era de presupus că urmările păcatului să aducă încâlceală de fel şi fel de gânduri, de aceea Domnul l-a pus acolo între ele, şi stă.
Lăsăm deoparte gândurile rele care nu fac subiectul micului nostru comentariu şi vorbim din sfera gândurilor bune dar VREMELNICE, pentru a sublinia VEŞNICIA.
Gânduri multe, dar care este ÎNTÂIUL în zbaterea fiecăruia de a fi primul? Gânduri frumoase, dar care dintre ele cel mai frumos şi izbăvitor de frumos? O zicere valorică ar fi: “Gândurile VREMELNICIEI domină, gândul VEŞNICIEI împărăţeşte”. Omul nu este în stare să-l scoată de acolo de unde l-a pus Dumnezeu, dar este liber să-l ignore şi din nefericire adesea asta face. Nu este întâmplător că asemănăm GÂNDUL VEŞNICIEI cu pomul vieţii. Ne hrănim sufletul din fructele lui. Când VREMELNICIA se sfârşeşte, singura ancorare în înveşnicire este GÂNDUL VEŞNICIEI. Când sub mii de forme gândurile noastre ne spun “s-a sfârşit”, GÂNDUL VEŞNICIEI ne continuă în nesfârşit; când ele ne spun “până aici”, el ne arată infinitul; când ne încătuşează clipei, el ne eliberează veciei.
Realitatea zilelor noastre se exprimă în “ocupaţi”, “preocupaţi”, “suprasolicitaţi”, “zbatere”, “concurenţă”, “planificaţie”, “aglomeraţi”, “ritm de viaţă”, “angajare”, “robotizare”, toate pentru “supravieţuire”. Acest cuvânt “supravieţuire” este foarte intereseant în exprimarea lui lingvistică până la conotaţie absurdă. Efortul de supravieţuire este mortal, mai ales în societatea aşa zisă “civilizată”, către care tinde cu disperare oricine într-o alergare de neoprit. Dacă se mai întâmplă oameni care îşi mai potolesc arderile vremelnice, calmare în iureşul vieţii, nu este în GÂNDUL VEŞNICIEI, ci în gândul unei lungiri a existenţei vremelnice, o cârpire prin adăugare de câteva zile. Uneori, efortul de “liniştire a motoarelor” pentru această prelungire este nemeritat de costisitor, mai ales când înveşnicirea nu se are în vedere. Performanţa aceasta aparent benefică, este bună cel mult statistic. Adică omul intră în record cu încă o “cunună care se poate veşteji”. Nu este vorba de a fi cineva neglijent cu numărul anilor vieţii lui, ci este vorba de înăbuşirea GÂNDULUI VEŞNICIEI de către deşartele gânduri vremelnice care îmbie în timp ce sufocă.
A înţelege ca Gândul Veşniciei să coordoneze toate celelalte gânduri, să fie prezent în fiecare din ele şi tot ce facem să fie făcut în numele lui, este ideal. Nu aparţine fiinţei umane şi modului în care ea a fost creată, de a face ceva negândit, iar dacă se întâmplă nu e de nici un bine. De fapt gândul este fapta în intenţie. Din condiţiile păcatului nu putem spune că cineva va fi înveşnicit fără gândul veşnicei. Înveşnicirea începe cu GÂNDUL VEŞNICIEI. El este ceva la care să ne raportăm totdeauna. Închipuiţi-vă că Domnul n-ar fi pus în noi Gândul Veşnicei. Am fi fost expuşi la o luptă epuizantă de prelungire a vremelniciei, niciodată cu o finalitate, chiar presupunând performanţa vârstelor metusalamice, în ultimă instsanţă – nimic.
Viaţa practică, reală, deşi temporară sau mai ales din această pricină, este structurată pe gânduri temporare, dar ele nu au alt scop decât viaţa veşnică anticipată de GÂNDUL VEŞNICIEI. Altfel totul s-ar reduce cel mult la un joc frumos temporar, al cărui sfârşit îl va face mult mai dureros. Viaţă fără GÂNDUL VEŞNICIEI, calitativ şi noţional, este mai prejos de inexistenţă.
Acest S.O.S – “Salvaţi GÂNDUL VEŞNICIEI”, în mare măsură zicere improprie, are valoare dacă ajungem cu fiecare gând al nostru – deşi pentru durata temporară a acestei existenţe de tranzit – să fie înrădăcinat în GÂNDUL VEŞNICIEI şi să fie aureolat de el. Desigur, despre el se poate spune mai frumos şi mai bine decât s-a spus, dar nu cumva să ne gândim la lipsa lui care ar însemna LIPSA noastră.
Benone Burtescu (dburtescu@aol.com)
